copiii împuţiţi care poartă aceleaşi haine zilnic (sau silnic, nu mai ştii ce să crezi), pe care-i uită ai lor pe-afară şi care trăiesc agăţaţi de barele-bătătoare de covoare sunt, trebuie să recunoaştem, o rasă specială. mănâncă vafe cu 50 de bani şi sunt tunşi foarte scurt când vine vara. se comportă obraznic, se ţin de capul tău ca nişte căpuşe, vorbesc monosilabic şi inept, îţi vine să-i snopeşti în bătaie, dar nu-i nevoie, o fac ai lor cu cea mai mare plăcere, sau cu cel mai acut simţ al datoriei, night after night. în loc de poveşti paşnice cu animăluţe pluşate, curele groase, corect aplicate. rimele se acceptă. e o viaţă care rimează. monorimează. i-am fost martoră. şi începe să mă revolte. aşa că scriu despre ea. despre cum după ciorba de trandafiri şi ierburi, pături pe-afară şi păpuşi fără ochi, copiii care miros a praf, a căcat şi a secreţii lacrimale descoperă manelele, rujurile “cremă de ghete” şi ţoalele din vinilin. baştani şi paraşute ieftine. adică băieţi “fpcuţi” şi gagici bine înfipte în papucii lor cu talpă transparentă (ăia marginalizaţi, 9 lei la leonardo). mă gândesc la jegurile astea care mai-mai că te fac să-ţi pui mâna la nas, deşi nu conţin nimic real sau palpabil, deşi fericirea & tinereţea puştilor de mai ieri, cu chiloţii găuriţi şi părul ciuntit, miroase de te-ndoaie a obsesie, impulse şi axe) ca la tipurile cele mai accesibile evadări dintre blocurile lor cu peluze sălbăticite de atâta ignoranţă şi vecini urâcioşi, ca mine, ca gagica destul de naşpa şi destul de retro(activă) în care m-am transformat. viaţa asta adaptată parcă după versurile vreunei trupe ordinare- 90cistă-2000istă- (andre, să zicem. sau double d) seamănă cu o ficţiune în genul celor expuse pe geamurile chioşcurilor de ziare. colecţia arlequin. departe de îngheţatele ieftine şi porţiile generoase de bătaie insistentă şi persistentă. dincolo de hainele identice pe care le scot din dulap, croite anume ca să le ascundă corpul rahitic ale cărui vitamine “potenţiale” se dizolvă în beri “cât se poate de reale”. departe de şuturi în fund şi indivizi dubioşi care ies din dacii papuc şi-ţi oferă ciocolate. viaţa în roz bombon cu gura plină de înjurături care conţin organe genitale. hmm… a story that makes a skeleton cry.

păi azi vă mai plictisesc cu o sesiune de videoclipuri şi nostalgii în flashuri. câteodată posibilitatea cuvintelor (ia uite ce abstracţiune) în raport cu posibilitatea mea de încropire mă depăşeşte. e ca atunci când nu eşti în stare să-ţi găseşti ceva bun de îmbrăcat. ceva de purtat acolo, atunci. câteodată eu exprim mai mult pe dinăuntru. câteodată mă gândesc la ce am citit doar “ca să fac faţă”. burroughs. hated it. dar l-am citit (şi încă several books) ca să fac faţă. şi fiecare conversaţie a mea semăna cu orice episod din serialul ăla hentai cu jucătoare de volei. mingi de volei în plexul solar. ochii lăbărţaţi pe faţă, imenşi, suferinzi. fucking shit. drumul meu trece şi prin cărţi deşertificate şi prin oameni pustii. so, just believe, just breath. let+s listen up tu smthing.

piesa 1: traumă din copilărie.

piesa 2: mister din pubertate

3.

zilele însorite şi plajele pe care alergam sunt

îngropate în terenul de zgură din spatele blocului. picioarele mele

sunt tatuate cu varice exact ca ale tale

hărţi hidrografice şi lanţuri trofice sună spart

pe sub pielea subţire şi slab vascularizată

al unui corp de oraşeancă destul de puţin şcolită

destul de puţin admirată. dragă mamă, tu nu ştii

cât praf se depozitează pe imaginea mea din oglindă.

dragă mamă, tu nu ştii câţi bolovani îmi limpezesc ferestrele

***

visez că eşti o muscă

te foieşti în aşternutul proaspăt scrobit al unui pat de copil.

furioasă, înfiptă într-unul dintre firele care stârnesc

ţârâitul enervant şi persistent al unei sonerii roz ca o unghie scurtă

acumulând încă mult jeg şi pământ acumulând mizeria nefericirea

sub o carne mai neagră decât pupilele noastre

furioasă , cu sângele

întins peste petcele de linoleum pe care am scris cuvinte obscene

microscopicele noastre cuvinte obscene ca nişte ochi căscaţi sub apa plină de clor

a bazinului de înot

reiei predici şi vocalize

din copilărie din adolescenţă din nopţile calde

cu sexul umed ca trufa unui câine viguros plin de curaj

cum eu nu sunt. te aşezi după urechea mea şi bâzâi până când nervii mei

devin meniul de bază al unei zile bolnăvicios de calde/ mănânci şi scuipi voaspele

mănânci şi zici că arăt din ce în ce mai rău

că arăt ca şi când aş fi plâns

după un tip după un bărbat după un mucos de copil

cafeaua e una cu bezna de deasupra mea

o zi de pierdut capul. o zi de vândut lucruri preţioase de-ale tale. o zi când poţi să-ţi scoţi vechiturile în faţa blocului. sau în faţa blogului. totuna, mai nou. o zi ca anul trecut pe vremea asta, ca acum 2 ani pe vremea asta (eram naufragiată în deltă), ca acum 3 ani pe vremea asta (mă holbam la o sticlă de fanta fructe de pădure într-un local de 2 lei), ca acum 4 ani (cred că am trăit primul sărut, cred că nu trebuia. atunci). lucrurile astea nu se contabilizează. ţi se aşează în faţă, nişte platouri cu carne stricată - carnea care se prinde de oasele tale atunci, sub pielea care transpira în acelaşi ritm - atunci. îţi place? nu. se poate altfel? nu.

nu se poate altfel decât să ieşi pe la 8 seara din casă, cu un cer gri verzui în spatele tău, şi tu tot gri verzuie, să treci pe la grecu, lângă liceu, să vezi bolnavii descinşi de peste drum, direct din saloanele lor toride, cum se târăsc până la cele câteva mese din plastic, şubrede, cu umbreluţe decolorate înfipte-n mijloc, toţi în halate lucioase, să te uiţi la ei - cum beau bere şi mănâncă îngheţată - să te gândeşti că ai bacul, că tribunele din faţa liceului, pe care te cocoţai într-a 5a, au rămas fără scânduri, să-ţi vezi numele pe o listă impersonală, laolaltă cu multe alte nume. doze de cola, de 7up, ceva verde: asflatul crăpat de rădăcinile unui plop tăiat, urmele furtunilor de săptămâna trecută, dealul de lângă micro 7 (microsoft), obsedaţi puştani, obsedaţi adulţi, câini rânjiţi şi becuri care pocnesc pe casa scării. frutti fresh. lecţii călduroase la materii reci, cadaverice.

o poftă şi o nevoie să asculţi gloomy sunday (d. gallas) şi pearly (radiohead)*

tot ce mai gândesc.

—————————
* am ales versiunea asta cu spiderman pt că voiam soundul original, nu ceva live.

un an ooooo

desigur că ne iubim mai mult decât în prima zi

învăţ despre fanarioţi şi ascult şuie paparude. îmi aduc aminte de o petrecere drum&base din downtown (un club din hd,  mic şi călduros de îţi ies ochii din cap, cu nişte hublouri prin care cerul se vede întotdeauna ca înainte de furtună) pe care l-am frecventat o singură dată, din plictis sau cine ştie de ce, mi se pare că ajunsesem la o stare vecină de apartament cu disperarea, cred că mă sufocam în viaţa mea de blablablist de joasă speţă, în fine, am intrat acolo,  am băut o cola în sticlă minusculă, nu mă băga nimeni în seamă, eram foarte anodin îmbrăcată şi aveam părul prea lung pt moda 2006-2007, plus că majoritatea lumii avea chef de flirturi şi poveşti de benzi desenate, am mers în baie ca să-mi trag sufletul şi o gagică blondă cu ciorapii deşiraţi mi-a cerut dermatograful, s-a comportat aşa de “evident” că n-am avut ce face şi  i l-am dat deşi am oroare de contactul cu secreţiile - chiar şi lacrimale- ale străinilor, cred că l-am aruncat după, era un creionaş din ală ada românesc, foarte moale, mai mult vârf bont decât creion, apoi am încercat să dansez un pic şi am fost împinsă de nişte unii care făceau pogo pe “pentru inimi”, am luat-o uşor uşor spre casă, pe scările veşnic băltite din jurul izvorului cu apă nepotabilă din apropierea şcolii 3, la care am învăţat în 1-4, e foarte trist că izvorul ăla e contaminat cu nuştiuce microorganisme, am băut litri întregi din ţeava aia dubioasă care se deschide în pântecele din beton armat al ciudatului “edificiu” inscripţionat cu 1967, îţi dai seama, mare descoperire mare în hunedoara anului 1967.

băi, mare dreptate au ăştia, din 2 unui-i tâmpit şi celălalt e fraier că nu zice nimic.  te uiţi pe-o canapea într-un pub oarecare (oarecare pt ca vbim de  hunedoara, şi-aici toate-s la fel), dacă nu ţi-ai programat vreo întâlnire la care să vorbeşti despre “registre stilistice” sau “ce caută omu pe google” , nu te poţi aşeza, să comanzi un santal de portocale roşii sau un red bite (singurele lucruri “potabile” din retro) şi să ai şi plăcerea unei conversaţii de cea mai cheşpe calitate. nu ţi-o aduce nimeni pe tavă. n-o stoarce nimeni din nicio cutie. instinctul de turmă muşcă din tine ca bretelele unui sutien prea mic (lolololol)  din umerii unei tipese vorbăreţe şi, ca orice individă cu apetenţă pentru bârfă, deosebit de vorace.

în fine, azi  am hrănit o căţeluşă şchioapă, m-am gândit că şi eu sunt un om bun în adâncul sufletului. deşi nu-mi place muzica asta pe care o ascult din inerţie, consider bac-ul un jalnic rahat şi strig la ai mei cam des, mai ales în confruntări telefonice.

ssshhhh

e una din zilele cand ma gandesc la mine. de la chestiile evil pe care le faceam in copilarie, cand distrugeam in secret jucariile celorlalti copii, pana la chestiile inofensive de dupa , cand papusile devenite femei nu mai sunt nici fragile, nici in serie, nici editii limitate, nici suficient de mici incat sa le rupi picioarele sau sa le frangi gatul. se tund scurt fara sa vrea sa se sluteasca, si se slutesc fara sa fie vechi sau ponosite. le vezi subtiate sau ingrosate, te gandesti la baietii pe care i-ai iubit, cum le-au vazut ei in nu-stiu-ce vitrina, cum s-au atasat de ele, cum si-au facut planuri ca sa le scoata de-acolo direct pe strazile orasului, scurte si infundate, pe parcursul carora erai intotdeauna SI tu. cand ma gandesc la mine mi-e cumva ciuda. ciuda. printr-a 9a cineva mi-a zis ca nu sunt speciala, ca hainele fistichii de pe mine imi confera un aer pe care-l degaja oamenii speciali in mod natural, fara interventii estetice si fara colaje vestimentare bine gandite si bine puse la punct. pe-atunci eram doar un corp imbracat in straturi de stofa, lana, cotton si denim. pe-atunci imi testam sufletul si creierul. luam exudate din sufletul si creierul meu, descopeream tot soiul de microbi de bacili si stafilococi- descopeream fraza aia despre a fi special. pe la 16 ani ajunsesem intr-un asemenea hal ca hainele mai mai ca inghitisera omul din mine. eram mai mult haine decat olga. mai mult oloaga decat olga. si straturile de fard erau tot mai groase. da, stiu, to shade my tears. iar la 17 ani, dupa ce mi s-a spus in mai multe randuri, cu mai multe mijloace acelasi si-acelasi lucru, m-am gandit ca ar trebui sa-mi desenez o masca de clown si sa ies asa in lume. sa ma intalnesc pe undeva, pe o bancuta din inima clujului sau la un ceai sau la capatul unei statii din manastur sau langa parcul de autobuze si sa ma intreb taraganat si trist, cum (se) intreaba joe dassin in cantecul care a starnit vijelia din rotitele zimtate ale caruselului cu care ma invart in jurul meu ca un catel speriat si mic si alungat cu pietre, sa ma intreb pe mine si sa intreb de fapt pe altcineva, care sa fie Celalalt, care sa fie ultimul test, ultimul strat de demachiant peste zambetul ranjit si colorat de deasupra destinului gresit inteles de pierrot the clown
: Salut, c’est encore moi!
Salut, comment tu vas?
Le temps m’a paru très long
Loin de la maison j’ai pensé à toi

ca o sa-mi faca o cafea sau ceva to heal my wounds si ca o sa pot sa-i zic o poveste despre mine care m-am pierdut si care m-am reintors: o fata una cu peisajul, pe dinafara, si una cu o lume la care as fi avut acces doar singura, si pe care o pictez in detaliu, fara s-o fi vazut vreodata, fara sa cred ca ar putea exista vreodata. ca misty wilmot

now,
listen & weep

au scris despre:

Gellu Dorian

Horia Garbea

Daniela Luca

bacul nu e un examen greu. bacul nu e o treaptă abruptă pe pasarele dintre realitatea incomodă şi posibilitatea măreaţă şi vaporoasă. bacul e un examen demoralizator. tocmai ţi-ai şters din agendă orarul, ţi-ai rupt carnetul de note, mai ai o filă de cec de încasat. profesorii ţi-au zis că şi-ar dori să nu-i uiţi şi colegii îţi mulţumesc că i-ai invadat cu prezenţa ta parfumată şi isterică. ai rămas aşteptând ca materiile să se epuizeze. şi materia din care eşti făcută ar trebui predată cuiva, îţi zici. sictireala şi plictisul cu care nu te-ai bucurat de ultimele zile din cei 8 ani întregi şi zemoşi pe care i-ai consumat în liceu. iar acum trebuie să demonstrezi că eşti matură, că ştii să-ţi împingi corpul spre cele mai potrivite câmpii elizee, că asta e ceea ce presimţi acum, o afterlife căreia nu-i poţi da nume pt că e de rău augur să te gândeşti la lucrurile care acum îţi cam scapă printre degete. şi în sfârşit pricepice era cu oamenii ăia debusolaţi bătând străzile cu privirea goală şi doar aparentă împacată cu pelicula abrazivă din care e făcut sfârşitul ăsta de lume. caută pe cineva dinainte. caută o terasă dinainte. o culoare dinainte. sunt ispitiţi de culori. viaţa mea îşi restaurează faţada, iar nefericirea asta care mă obligă să vorbesc la telefon până ce mi se topeşte în mână nu-i altceva decât o trusă de farduri cu 70 de culori, ca cea pe care, mânată de depresia mea la dozator, am dat banii fără remuşcări - aseară.

***
cine de adolescenţă scapă de el scapă. scapă de tumoarea aia care-l împiedica să facă lucruri întregi şi adevărate. care-i colecta sângele curat, sângele îmbujorător, sângele proaspăt, lăsând un rest de plasmă rozalie inodoră şi insipidă. scapă de copilul prost, retardat şi insuficient sieşi pe care l-a crescut şi îngrijit cu atâta obedienţă.

şi eu o să scap de copilul prost şi naiv care a scris schema asta de mail, pe la 16 ani, nici nu mai ştiu pt cine:

“o să citeşti mailul ăsta. ştiu bine că o să-l citeşti. n-o să poţi să îl ocoleşti n-o să poţi să îl pierzi printre liniile albe-albastre-gri ale monitorului pe care cauţi ceva/ dincolo de care crezi că e ceva. şi sunt mândră ştiind că o să citeşti rândul ăsta şi pe loc o să se declanşeze mecanismul amintirii şi o să îţi recompui în minte imaginea mea poate imaginea mea în seara aia sau într-o dupăamiază în care am tăcut destul de mult sau într-o poză din vremurile alea când te aşteptam şi tu erai tot timpul grăbit iar eu eram f dezamăgită şi-mi promiteam k n-o să te mai aştept niciodată pt k oricum nu reuşeam să-ţi spun tot ce aş fi vrut pt că oricum cel mai bine îţi vorbeam în gol aiurea. iar când erai acolo uitam tot ce-ţi spusesem, tot ce repetasem, şi-mi era ruşine de chestia asta.îmi era ciudă ciudă ciudă. uf! o să te-ntrebi pt ce naiba îţi scriu dar cred că e destul de curajos gestul meu ca să mai aibă nevoie şi de motivaţăă, nici nu ştiu de ce îţi scriu sau dacă e bine să-ţi scriu, în nopţi ca astea sunt în stare să lupt cu that monster living under my bed whispering in my ear (că n-a fost nimic, că n-am fost nimic, că nu sunt nimic, că e inutil să aştept semne goale, mai goale decât figurinele origami atârnate de galeria grea a ferestrei, că e inutil să trimit mesaje în sticla monitorului, mesaje la care să mai şi aştept vreun răspuns.) în nopţi ca astea caut oamenii deşi oamenii m-au întristat de fiecare dată, oamenii au învineţit obrajii copilului din mine oamenii au înveninat limba copilului din mine oamenii m-au obligat să ignor copilul din mine — cu toate astea sunt o optimistă, o mare optimistă, din rândul celor ca mine sunt recrutaţi nihiliştii, sinucigaşii.
în nopţi ca astea te caut pe tine - my greatest fear. pentru că nu ţi-am scris niciodată”
— din lucruri ca astea a fost făcută adolescenţa mea. din cuvinte fără expeditor şi din expeditori fără cuvinte de dat rest. ioi ce patetic. de fapt, am scris tone de prostii de genul ăsta,mulţumesc lui Dumnezeu că nu le-am şi trimis. da prostia asta, as it is, scrisă pe o foaie cu pătrăţele mi-a părut emoţionantă. f touching. mi-a adus aminte de mine )ioi ce mişcător) şi that was me: (

care spaţiu? uite, vezi, asta e problema, nu ştiu care spaţiu. ştiu cum se numeşte, ştiu că mă aşteaptă un fel de afterlife, un fel de început promiţător cu ramificaţii înspre ceva ambiguu numit viitor, de parcă nu ştim cu toţii că viitorul e o agendă de promiscuităţi şi indecenţe pe care îţi propui să le realizezi, de locuri pe care să le violezi, de coduri pe care să le spargi şi alte prostii cu care îţi pierzi vremea pt. că ai un creier prea mare de exploatat şi prea puţine posibilităţi pt a ajunge la un consens cu tine. zero buget alocat chestiilor cretine cu care-ţi umpli momentele goale din pat, dimineaţa, cu aşternuturile soioase şi o singurătate alături de care te simţi invincibil. eşti o maimuţă pe care se fac experimente. te-ai împachetat în foi cu lecţii ilogice şi speri să iasă ceva din tine când aterizezi pe pământul fertil al marilor universităţi în care creierul tău o să fie conservat altfel decât era aici, unde formolul fusese înlocuit cu spirt de după 4 ani începuse să pută a câine mort şi a congelator scos din priză. lăsând metaforele la o parte, e destul de sinistru să-ţi închipui cum după ce pleci dintr-un loc stereotipiile cu care ai fost îndopat şi care-ţi stau uniform pe creier- cum îţi stă carnea pe oase- se vor repeta, la fel de firesc, la fel de obositor, îmbrăcând fragilitatea altor minţi a căror evoluţie n-o poţi bănui.

este vorba despre universurile paralele ale existenţei în şcoală şi în afara ei.

am primit azi un telefon de la radio românia actualităţi pt a realiza un interviu despre condiţia mea de olimpic internaţional şi alte lucruri cărora ar fi trebuit să le răspund cu optimism şi speranţă şi credinţa că oamenii sunt în orice caz posesorii unor suflete de cea mai bună calitate - şi asta fără excepţie. am răspuns acid şi timid, cu o teamă clasică de interpretări greşit şi cu dorinţa de rebeliune- reminiscenţă de la 15-16 ani. am zis despre hunedoara şi liceul meu de kkt. aş mai fi vrut să zic despre rămăşiţele epocii comuniste, despre îndoctrinare, despre spiritul de turmă. adevărul e că nu sunt prea convinsă de faptul că nu sunt ca oricare. am avut mulţi prieteni care m-au convins de apartenenţa mea la masă şi la condiţia dulceagă a anonimatului definitiv. şi aş fi putut avea şi câţiva bărbaţi care să mă injecteze cu umilinţă, atât cât să ajung să mă comport ca oricare altă proastă. m-am întâlnit cu ei, am vorbit cu ei, m-am deprimat pentru ei şi chiar i-am reinventat sub alte nume. dar strivirea aia a vocii de mică afurisită care desparte rasa feminină în două(cum îmi zicea cineva că Dumnezeu o să ne despartă ca oile de capre hahaha…prin contracţie- să zicem că numai femeile descind genealogic  oi şi capre- nu întreaga omenire) nu s-a petrecut. am simţit-o bruiată, contaminată, cenzurată, neclară sau dublată. dar nicio undă de şoc n-a reuşit să-i ucidă prestigiul şi nici religiozitatea-mi în ceea ce-o priveşte. yet, nu-s convinsă că asta face din mine altceva decât o neinteresantă exponentă a adolescenţei ca manifestare jalnică şi un pic underground a indivizilor din 2007. underground pt. că e destul de uşor să treci peste crizele specifice. şi numai sadicii refuză ajutor profesionist. mda mdaaaa

I want to buy you flowers
it’s such a shame you’re a boy
but when you are not a girl
nobody buys you flowers

I want to buy you flowers
and now I’m standing in the shop
I must confess I wonder
if you will like my flowers

You are so sweet and I’m so alone
oh darling please
tell me you’re the one
I’ll buy you flowers
I’ll buy you flowers
like no other girl did before

You were so sweet and I was in love
oh darling don’t tell me
you found another girl
forget the flowers
because the flowers
never last for ever
never last for ever
never last for ever
my love”