biografiile/autobiografiile de net sunt, în cea mai mare parte, penibile. să luăm, aşa, ca cel mai ilustrativ exemplu, acele “profiles” de pe hi5. n-au nicio noimă. nu îţi permit să te individualizezi, să-ţi scoţi părţile alea pe care le (sau pe care te străduieşti să le) camuflezi, şi asta doar pt uzul, amuzamentul prietenilor şi sentimentul de încredere “virtuală” reiterată şi reafirmată pe care vrei să îl pui la dispoziţie.

mie, pueril şi coolgirlish cum sună, îmi place totuşi că acolo, fără să dau explicaţii şi fără să mă lovesc de further questions şi de jocuri, capcane & dominouri, pot să afirm, mândră şi un pic infatuată, cea mai mishto chestie din viaţa mea personală- şi cam singura atracţie din deşertul zis olga ştefan uncensured: i am committed. committed are o rezonanţă de “promis”, “încredinţat”, o sonoritate basmică numai bună de instrument de mângâiat cu blândeţe, constanţă şi fără false modestii orgoliul unei fete pentru care ideea de a fi un anonim, de a nu exista emoţional - măcar emoţional, dacă social este greu sau aproape imposibil- este echivalent cu o moarte latentă şi dureroasă. după ce ajungi la dragoste ai impresia că tot ce-a fost până acolo au fost şiruri nesfârşite de vehicule, unele super tari şi rapide, altele enervante şi incomode, care te-au dus acolo. şi te bucuri şi te întristezi că ajungi. te bucuri pt. că trecerea e grea, şi te întristezi pentru că drumurile de unul singur te iau complet în stăpânire, te încapsulează în densitatea şi importanţa lor pe care o presimţi, dar despre care nu-ndrăzneşti să zici nimic, din superstiţie, suspiciune sau cine ştie… călătoriile în doi au un calm casnic, şi fiecare loc e contaminat cu prezenţa intimă a spaţiului securizant pe care-l concepe, structurează şi îmbunătăţeşte cuplul bine sudat sau încă păstrând păarticule independente care urmează să se lipească întregului şi care gravitează, deocamdată, în jurul a ceva încă nu f bine definit. în orice caz - spaţiul personal, conţinut de spaţiul tuturor posibilităţilor, este o limitare, dar şi o posibilitate de detaşare, obiectivare. şi pt mine personal experienţa grijii şi nevoii de celălalt a însemnat un progres în privinţa stopării impulsurilor solipsiste şi egoiste vizavi de orice. un progres în dezoltarea unui weltanashaung mai potrivit, mai în măsură să susţină şi să genereze chestii stabile- fie că ţin de contingent, imediat, palpabil, fie că ţin de manifestările mele de alt gen. de-aici se trage, cred eu, concentrarea şi eficacitatea în trecerea hopurilor importante pe care le-am mai avut de înfruntat anul ăsta, lucrul pe text, mai bine realizat, cu mai mult ecou (mi-a confirmat întâlnirea de la tg jiu şi aprecierile juriului vizavi de “toate ceasurile” faptul că rafinarea aia şi schimbările survenite până-n noiembrie, când în sfârşit am realizat varianta finală a cărţii n-au fost degeaba, şi că am făcut totuşi treabă bună). şi nu în ultimul rând, susţinerea afectivă şi morală a cuiva care-ţi iubeşte imperfecţiunile şi care ţine la tine nu pt ceea ce eşti, ci în pofida a ceea ce eşti (oare hugo a lansat paradoxul ăsta?) te ajută să scapi de frustrările iminente şi inevitabile- apărute pe fondul unei nemulţumiri aproape tragice, aceea de a sta într-un jeg de oraş care te obligă să porţi un chip anodin şi o atitudine descumpănitoare, mai groaznică decât uniformele utc (de tristă amintire, ar zice cei mai mulţi).

aşa că, dezaprobările şi huiduielile mele constante faţă de ceea ce am fost nevoită să fiu (o hunedoreancă, cetăţeanul unui waste land de la capăt de linie ferată, superb de altfel, dacă ignori populaţia, deşeurile umane, complexele de inferioritate şi autismul generalizat) mai scad în intensitate atunci când el zice că hd e frumoasă (şi e, dar goală, ca orice femeie uşoară:)) )