dystopia (rythm)

1 (soft)

e aproape la fel de bine. acelaşi zid de respiraţii mucede,

aceeaşi dimineaţă cu părul tău năclăit legat de al meu fir cu fir

şi scalpurile chinuite, electrizate. plină de tine- între extazul de ieri

şi extazul comun pe care-l refuz cum refuz o longdrink de la un necunoscut

urât şi bătrân. e aproape acelaşi cer alburiu prin hublourile din downtown

aceeaşi moliciune a unei canapele în care ghearele mi se afundă cu totul

aceleaşi corpuri subţiri mişunându-mi pe retine şi muzica tare şi serpetinele

astea psihologice drumul „în viaţă” ca într-o direcţie proastă

asfaltul sub care te afunzi cu ochii închişi/plapuma pe care o simţi tare şi neagră

de parcă ar fi călcat-o în picioare toate croitoresele măturătoarele toţi zugravii toate profele cu guşă/ o baie de lume/ de mâini/ de înghionteli

şi sufletul bărbatului viitor sorbit cu paiul dintr-o sticlă de cola.

*

nu doar în cluburile cu pereţi stacojii din hunedoara se zbânţâie femei crude cu gura mirosind a pământ şi a ceapă

şi în creierul meu dăm un drum&base party

puştoaice de 14 ani se rulează pe cotorul unui singur gând

ca hârtia igienică pe suportul de faianţă din toalete,

puştoaice femei fete de vârsta mea se-nghesuie în colţuri strâmte

în coridoarele inundate cu lichid seminal

cu amintirile lui, cu umbrele lui monstruoase, făcând să-mi pleznească nervii toracici

să se desfacă într-o palmă cu zeci de degete subţiri sub care moartea e o vârtelinţă goală

manevrată de un copil orb de la casa de corecţie//

ele trec prin pielea mea

ca printr-un costum de baie care le lasă încă destul loc

pentru frumuseţea a-de-vă-ra-tă

pielea mea umilă e un steag alb

fluturând deasupra acestor geamuri sparte

 

(pe femeile care mă încolţesc)

le simt excitate, cu paşii mari şi

coapsele uşor depărtate, cum îşi îndeasă pe sub tricouri

vată şi ghemotoace de şerveţele albe odorizante/ dar şi palme de bărbat/ late şi negricioase/

dar şi preţuri posibile, fire din nylon şi bare de înregistrare

eu nu le dau voie mai adânc/ mai tare înfipte în muzica mea

în trepidaţiile mele în NEFERICIREA măreaţă pe care o sărbătorim

fără creiere fără măduvă doar carne şi oase din carnea şi sângele vostru

pe care l-am risipit pe care l-am deşertat în aerisiri şi luminatoare

pe străzile bifurcate şi în apropierea căminelor de nefamilişti

de lângă piaţă miroase a această tocană. a canibalism pur utopic:

să fierbem grăsimea fetelor triste complexate pline de aur

să o topim în porţii mari de fiertură şi tot oraşul să devină

o cantină a săracilor

cu perdele arse cu ţigara cu tăvi înnegrite

pe care le împingi nefericit de-alungul ţevilor de gaz

coloana ta vertebrală e un bibelou cu un cal cabrat

şi eu sunt un drum de porţelan pe care-l crapi şi despici

până devine din nou pastă plămadă ceva moale maleabil

uşor de pătruns

2.(anestezia)

vin şi mă aplaudă rânjetele lor îmi sporesc nevoia de hulă de huiduieli şi săli goale

talanţii.

mândria mea e encefalul unui nou-născut cu oasele moi, încă nu destul de bine sudate

încă nu destul de uşor de manevrat/ tu vii şi o apeşi vii şi o rafinezi „după gustul tău de bărbat

după care eu, olga-cea-proastă olga-cea-flexibilă-şi-infulenţabilă

sunt înnebunită”

vii şi cu destulă infatuare câtă să poată otrăvi o staţie de epurare a apei

te aşezi cu umbra corespunzându-i perfect umbrei mele

doar cu un cap mai înalt cu ceva mai suplu

şi zici: felicitări/ ai ajuns o tânără speranţă pentru creşterea leucocitelor din

sângele şoarecilor de laborator/ acum te pot lua cu mine te pot silui te pot face să minţi aerul toxic pe care-l emani

limbile pline de ruj şi de pudră ale

băieţilor tăi cu oasele subţiri şi anoste ca gratiile unei cuşti pentru cobai

sunt mai grele şi mai otrăvitoare decât mercurul

din termometrul ăsta/ care spune că eşti destul de caldă şi de docilă

ca să te iubesc ca să te ovaţionez. acum pot face dragoste cu tine

pot face o cârpă din tine

şi tu te laşi moale şi abia aştepţi să laşi o lume mai curată

mai goală mai pustie decât lumea de sub hainele astea negre ca sacii

în care înecam mai demult pui de pisică.

 

 

destul de puţine lucruri îmi mai sunt dragi,

cuvintele tale fără noimă ca pasiunile din vis ca îmbrăţişările din vis

cu miros de ceai de muşeţel şi naftalină, cu finaluri triste

cu papucii de casă azvârliţi cât colo. felul în care te pot primi

sub învelişul meu morbid de gros morbid de plin

de proteine animale şi vin pastilat. felul în care mă rogi să dispar.

tu nu ştii nimic, şi ai mai auzit asta, dar nu

de la mine: NU ŞTII NIMIC

o să mai dansăm puţin pe-aici

o să ne mai punem în ghips inimile – pe-aici-

o să-ţi pun în băutură ceva din viaţa pe care-o trăiesc o capsulă din aerul ei

stricat greu mosc lenjerie murdară amoniac şi apă oxigenată

la trezire lucrurile din cameră vor năvăli peste tine

ca hainele dintr-un dulap

în care nu-ţi găseşti

nimic

drăguţ

de îmbrăcat.

apoi vei fi singur

mîine seară

din gura mea va curge

dulceaţă