ssshhhh

e una din zilele cand ma gandesc la mine. de la chestiile evil pe care le faceam in copilarie, cand distrugeam in secret jucariile celorlalti copii, pana la chestiile inofensive de dupa , cand papusile devenite femei nu mai sunt nici fragile, nici in serie, nici editii limitate, nici suficient de mici incat sa le rupi picioarele sau sa le frangi gatul. se tund scurt fara sa vrea sa se sluteasca, si se slutesc fara sa fie vechi sau ponosite. le vezi subtiate sau ingrosate, te gandesti la baietii pe care i-ai iubit, cum le-au vazut ei in nu-stiu-ce vitrina, cum s-au atasat de ele, cum si-au facut planuri ca sa le scoata de-acolo direct pe strazile orasului, scurte si infundate, pe parcursul carora erai intotdeauna SI tu. cand ma gandesc la mine mi-e cumva ciuda. ciuda. printr-a 9a cineva mi-a zis ca nu sunt speciala, ca hainele fistichii de pe mine imi confera un aer pe care-l degaja oamenii speciali in mod natural, fara interventii estetice si fara colaje vestimentare bine gandite si bine puse la punct. pe-atunci eram doar un corp imbracat in straturi de stofa, lana, cotton si denim. pe-atunci imi testam sufletul si creierul. luam exudate din sufletul si creierul meu, descopeream tot soiul de microbi de bacili si stafilococi- descopeream fraza aia despre a fi special. pe la 16 ani ajunsesem intr-un asemenea hal ca hainele mai mai ca inghitisera omul din mine. eram mai mult haine decat olga. mai mult oloaga decat olga. si straturile de fard erau tot mai groase. da, stiu, to shade my tears. iar la 17 ani, dupa ce mi s-a spus in mai multe randuri, cu mai multe mijloace acelasi si-acelasi lucru, m-am gandit ca ar trebui sa-mi desenez o masca de clown si sa ies asa in lume. sa ma intalnesc pe undeva, pe o bancuta din inima clujului sau la un ceai sau la capatul unei statii din manastur sau langa parcul de autobuze si sa ma intreb taraganat si trist, cum (se) intreaba joe dassin in cantecul care a starnit vijelia din rotitele zimtate ale caruselului cu care ma invart in jurul meu ca un catel speriat si mic si alungat cu pietre, sa ma intreb pe mine si sa intreb de fapt pe altcineva, care sa fie Celalalt, care sa fie ultimul test, ultimul strat de demachiant peste zambetul ranjit si colorat de deasupra destinului gresit inteles de pierrot the clown
: Salut, c’est encore moi!
Salut, comment tu vas?
Le temps m’a paru très long
Loin de la maison j’ai pensé à toi

ca o sa-mi faca o cafea sau ceva to heal my wounds si ca o sa pot sa-i zic o poveste despre mine care m-am pierdut si care m-am reintors: o fata una cu peisajul, pe dinafara, si una cu o lume la care as fi avut acces doar singura, si pe care o pictez in detaliu, fara s-o fi vazut vreodata, fara sa cred ca ar putea exista vreodata. ca misty wilmot

now,
listen & weep