ultima strigare a catalogului. adică ultima dată când sunt oficial la c.n. i de hd. festivitate jalnică. falseturi, diplome aiurea, muzică debusolată cu sonorul la minim, sala de la sider, prăfoasă, neprimitoare,  huiduieli, fluierături, profi puţini, răsfiraţi, haine transpirate, clase marginalizate, locuri goale, tapiserii roşii, moment de reculegere, garoafe, cheie grea, gaudeamus lălăit, coridoare reci, miros de var, femei de serviciu, colegi revoltaţi, egouri revoltate, medii stranii. …we had it all. the remains of our day. un cartier de oameni prea puţin vii, cuvinte şi emoţii la second-hand, cu miros de mucegai şi de urină. un apus dintre blocuri gri şi cataloage cu pagini lipsă. ar trebui să fim trişti. doar ne despărţim. dar să trecem peste asta.

istorie personală - scurt studiu introductiv:

în 1999 eu am dat un examen de limba engleză ca să intru în clasa a 5a la liceul teoretic iancu de hunedoara, devenit între timp colegiu naţional (lupu-şi schimbă păru, sau altă p… aceeaşi barbă, cum vreţi voi). eram entuziasmată pt. că la şcoala generală nr. 3 lucrurile se arătau cam împuţite deja- pt mine- având o grămadă de colegi dornici de batjocură, iar eu situându-mă în postura de animal domestic, blând, mic, jignit fără vină din pricini cretine )în special poeziile despre care se zicea că mi le scriu părinţii dăăăăă). aşa că, ostracizată de colegi, de unele învăţătoare şi de restul colegilor pt. faptul de a alege acest liceu, şi pactizând cu alte 5 colege renunţarea devinitivă şi irevocabilă la feerica instituţie - generală 3 - am pornit cu pas vioi şi cu emoţii maximeeee spre impozanta- pe atunci - clădire. de la chioşcul-librărie de peste drum mi-am cumpărat 2 pixuri cu gel - noutăţi impresionante, cu mare priză la puştoaicele de 10-11 ani. alte detalii: copii imbracati frumos, fetite imbracate batranicios- spandex şi dantelute, profi care ne impuneau respect. frică. am primit subiectele si mi sau parut exagerat de usoare. la proba orala m+am descurcat de asemenea “admirabil”. bla bla, am intrat într-a 5a.

de-atunci, fiecare sfârşit de ani îmi provoacă nemulţumiri dintre cele mai diverse. cea de anul ăsta e îngrijorătoare, cumplită, şi absolut cretină, întrucât la baza ei stă o mare frustrare: frustrarea mojiciei, a mârlăniei şi a nemerniciei întregului sistem pe care îl priveam cu atâta consideraţie în urmă cu 8 ani. liceul iancu de hunedoara. the fucking highschool which is so over. aici 90% din oameni îşi concentrează atenţia asupra ceea ce conţine ideea de pilă, relaţie, prietenie, filiaţie, nepotism, sponsorizare. la 90% din ore cauţi muşte ale căror traiectorii să le stabileşti ca puncte de reper pt. a nu căde în tunelul albastru al plictiselii (la vonnegut tunelul albastru era al morţii, which is quite the same). dimineaţă de dimineaţă te trezeşti cu gândul că, vorba cuiva, mergi la locul unde îşi pierzi viaţa. şi chiar o pierzi. o laşi să se uniformizeze, să se aplatizeze. apoi, dacă faci ceva, eşti tratat cu tot atâta uimire şi cutremur cu cât e tratată căţeaua aia de-a fătat într-o crăpătură a pământului nenorocit din curtea şcolii, şi nu se gândea nimeni să-i arunce o coajă de pâine sau ceva similar. mă îngrijorează ignoranţa. mă îngrijorează liceul de mâna a patra care o să devine, ghereta şi dugheana mascată slash bine(?) camuflată care este deja. mă îngrijorează mirosurile de ciorbă care pătrund prin clase de dracu ştie unde. ca şi când s-ar da ospeţe non stop. sau mese pt. sindicalişti.

and above all, acum, la final, sunt dispreţuitoare. şi n-am să particip mâine la nicio serbare, la sider, the building of dead.

dystopia (rythm)

1 (soft)

e aproape la fel de bine. acelaşi zid de respiraţii mucede,

aceeaşi dimineaţă cu părul tău năclăit legat de al meu fir cu fir

şi scalpurile chinuite, electrizate. plină de tine- între extazul de ieri

şi extazul comun pe care-l refuz cum refuz o longdrink de la un necunoscut

urât şi bătrân. e aproape acelaşi cer alburiu prin hublourile din downtown

aceeaşi moliciune a unei canapele în care ghearele mi se afundă cu totul

aceleaşi corpuri subţiri mişunându-mi pe retine şi muzica tare şi serpetinele

astea psihologice drumul „în viaţă” ca într-o direcţie proastă

asfaltul sub care te afunzi cu ochii închişi/plapuma pe care o simţi tare şi neagră

de parcă ar fi călcat-o în picioare toate croitoresele măturătoarele toţi zugravii toate profele cu guşă/ o baie de lume/ de mâini/ de înghionteli

şi sufletul bărbatului viitor sorbit cu paiul dintr-o sticlă de cola.

*

nu doar în cluburile cu pereţi stacojii din hunedoara se zbânţâie femei crude cu gura mirosind a pământ şi a ceapă

şi în creierul meu dăm un drum&base party

puştoaice de 14 ani se rulează pe cotorul unui singur gând

ca hârtia igienică pe suportul de faianţă din toalete,

puştoaice femei fete de vârsta mea se-nghesuie în colţuri strâmte

în coridoarele inundate cu lichid seminal

cu amintirile lui, cu umbrele lui monstruoase, făcând să-mi pleznească nervii toracici

să se desfacă într-o palmă cu zeci de degete subţiri sub care moartea e o vârtelinţă goală

manevrată de un copil orb de la casa de corecţie//

ele trec prin pielea mea

ca printr-un costum de baie care le lasă încă destul loc

pentru frumuseţea a-de-vă-ra-tă

pielea mea umilă e un steag alb

fluturând deasupra acestor geamuri sparte

 

(pe femeile care mă încolţesc)

le simt excitate, cu paşii mari şi

coapsele uşor depărtate, cum îşi îndeasă pe sub tricouri

vată şi ghemotoace de şerveţele albe odorizante/ dar şi palme de bărbat/ late şi negricioase/

dar şi preţuri posibile, fire din nylon şi bare de înregistrare

eu nu le dau voie mai adânc/ mai tare înfipte în muzica mea

în trepidaţiile mele în NEFERICIREA măreaţă pe care o sărbătorim

fără creiere fără măduvă doar carne şi oase din carnea şi sângele vostru

pe care l-am risipit pe care l-am deşertat în aerisiri şi luminatoare

pe străzile bifurcate şi în apropierea căminelor de nefamilişti

de lângă piaţă miroase a această tocană. a canibalism pur utopic:

să fierbem grăsimea fetelor triste complexate pline de aur

să o topim în porţii mari de fiertură şi tot oraşul să devină

o cantină a săracilor

cu perdele arse cu ţigara cu tăvi înnegrite

pe care le împingi nefericit de-alungul ţevilor de gaz

coloana ta vertebrală e un bibelou cu un cal cabrat

şi eu sunt un drum de porţelan pe care-l crapi şi despici

până devine din nou pastă plămadă ceva moale maleabil

uşor de pătruns

2.(anestezia)

vin şi mă aplaudă rânjetele lor îmi sporesc nevoia de hulă de huiduieli şi săli goale

talanţii.

mândria mea e encefalul unui nou-născut cu oasele moi, încă nu destul de bine sudate

încă nu destul de uşor de manevrat/ tu vii şi o apeşi vii şi o rafinezi „după gustul tău de bărbat

după care eu, olga-cea-proastă olga-cea-flexibilă-şi-infulenţabilă

sunt înnebunită”

vii şi cu destulă infatuare câtă să poată otrăvi o staţie de epurare a apei

te aşezi cu umbra corespunzându-i perfect umbrei mele

doar cu un cap mai înalt cu ceva mai suplu

şi zici: felicitări/ ai ajuns o tânără speranţă pentru creşterea leucocitelor din

sângele şoarecilor de laborator/ acum te pot lua cu mine te pot silui te pot face să minţi aerul toxic pe care-l emani

limbile pline de ruj şi de pudră ale

băieţilor tăi cu oasele subţiri şi anoste ca gratiile unei cuşti pentru cobai

sunt mai grele şi mai otrăvitoare decât mercurul

din termometrul ăsta/ care spune că eşti destul de caldă şi de docilă

ca să te iubesc ca să te ovaţionez. acum pot face dragoste cu tine

pot face o cârpă din tine

şi tu te laşi moale şi abia aştepţi să laşi o lume mai curată

mai goală mai pustie decât lumea de sub hainele astea negre ca sacii

în care înecam mai demult pui de pisică.

 

 

destul de puţine lucruri îmi mai sunt dragi,

cuvintele tale fără noimă ca pasiunile din vis ca îmbrăţişările din vis

cu miros de ceai de muşeţel şi naftalină, cu finaluri triste

cu papucii de casă azvârliţi cât colo. felul în care te pot primi

sub învelişul meu morbid de gros morbid de plin

de proteine animale şi vin pastilat. felul în care mă rogi să dispar.

tu nu ştii nimic, şi ai mai auzit asta, dar nu

de la mine: NU ŞTII NIMIC

o să mai dansăm puţin pe-aici

o să ne mai punem în ghips inimile – pe-aici-

o să-ţi pun în băutură ceva din viaţa pe care-o trăiesc o capsulă din aerul ei

stricat greu mosc lenjerie murdară amoniac şi apă oxigenată

la trezire lucrurile din cameră vor năvăli peste tine

ca hainele dintr-un dulap

în care nu-ţi găseşti

nimic

drăguţ

de îmbrăcat.

apoi vei fi singur

mîine seară

din gura mea va curge

dulceaţă

e cald şi frumos şi aş putea să fiu fericită. e cald şi toate rochiile noastre de vară arată ca nişte mostre de material pentru o super toaletă de vreme frumoasă. de libertate şi de emoţia cu care te urci în tren ca să mergi la mare. terasele pe care stăteam cu ai mei şi cu bunicii când eram micuţă şi beam fresco, ubrelele cu pepsi sau ciuc, banca aia lungă pe care eu şi mama ne întindeam picnicul, iar ea îmi citea din mizerabilii- toate astea s-au răsturnat, s-au pierdut, s-au închis. mă gândesc că piticuţii care se plimbă acum cu cineva matur şi responsabil şi atotputernic şi godlike colecţionează amintiri din oraşul nou. aş putea să fiu fericită cu petecele din oraşul meu, cu propria mea colecţie de poze mai soioasă decât ajunsese colecţia de abţibilde cu sindy în vara lui 95:) să fiu fericită că, totuşi, configuraţia blocurilor şi a beciurilor prin care jucam ascunsa e totuşi aceeaşi. sau că desenul hippie de pe “croitoria femei” din complexul numit încă “drum nou” rezistă, în ciuda “vicisitudinilor”. sau că îngheţata napolact are gustul copilăriei. sau că pantofii din piele made in romania sunt încă incomozi.

tot pentru cei care nu citeaţi (din snobism sau din neştiinţă) blogul meu vechi, o să pun un post care “concentra” într-un fel that itchy nostalgia. din start fie spus că subiectul nu-i deloc original, doar că are o nuanţă oarecum locală (vorba lu gogol bordello: think locally fuck globally hahahaha)

am preluat tema de pe un forum, de pe siteul la trecut, dar mai ales dintr-o discuţie iscată de marginea ciocolatei “kiss” cu căpşune şi banane, care a pricinuit indigestii, scârbe, vărsături, urticarii unei întregi generaţii. în felul acesta, m-am gândit să comit şi eu aşa un gest imprudent declanşator de nostalgii şi să vă ofer anii 90 in my personal approach.

întrucât m-am născut în 88, anii 90 au coincis cu preşcolaritatea şi cu deschisul ochilor spre lume. o lume cam marcată de cicatricele regimului proaspăt “abolit”, în special într-un oraş ca hunedoara, care, 100% bazat pe industria metalurgică şi purtând încă în spate greutatea unei monstruozităţi ca actualele ruine ale unui combinat imens, şi-a cunoscut perioada de înflorire în epoca de aur. peste tot pe unde mergeam : urme. alimentare vechi, pictate cu fructe, legume şi pungi cu bomboane suspendate-n aer, biscuiţi, sticle de vin sau de oţet, banane decojite. coşuri pt cumpărături din metal garnisit cu ceva împletituri din cauciuc. produse la vrac. (scris înclinat cu carioca produse “vrac” - şi eu credeam că “vrac” e o firmă omniprezentă şi confundam cuvântul “vrac” cu “vraci” ceea ce îi conferea conceptului o aură mistică). urme: frizerii şi saloane de coafură la comun cu manichiură/pedichiură/cosmetică pe unde mă târa maică-mea. plictiseală. poze pe oglinzi, decolorate, rupte din almanahul femeia. poze cu femei tunse scurt sau caniche, cu haine paietate, umerii supradimensionaţi, bijuterii gigantice, din plastic (un anumit fel de cercei rotunzi-albi sau roz pal erau “atracţia”mea, poate şi pentru că mama avea câteva perechi de acelaşi gen). urme. policlinica cu plată şi coridoarele lungi lungi de tot. cinematograful “flacăra” şi cinematograful “modern”- şi el, actualmente , o superbă ruină- de lângă restaurantul “bucegi”, igrasios, greoi, cu scaune tapiţate şi şervete din pânză în evantai. îmi aducea aminte de staţiunea saturn unde îmi petreceam anual 10 zile de vară. hala “obor” şi sutele de second-handuri deschise în garaje, curţi interioare, spaţii minuscule invadate brusc de un miros straniu, respingător, între muced, umed, pipi de bebe, naftalină. zilele umbroase în faţa blocului şi colecţiile slinoase de abţibilde din guma cindy sau barbie, schimbul de dubluri (era un anumit abţibild cu barbie mireasă pe care mi-l doream cu foc şi tot nu-l prindeam, prindeam în schimb unul u barbie şi prietenele ei la coafor). bonibon, jelibon, topic, şi ceva mai târziu bounty, milky-way, twix, mars plus îngheţatele aferente (mai era una cu fructe, care nu prea îmi plăcea). îngheţata algida. îngheţata pe băţ “recital”. îngheţata la vafă. şi jegării de toate culorile. bustierele. bluzele cu franjuri. chestiile aduse din turcia sau ungaria (erau nişte tricouri cu palmieri&insule, toată lumea avea). sucurile la dozator, în nesfârşit de multe sortimente. tonetele de îngheţată cu asparcan şi torturile de îngheţată idem, fără niciun gust. sifonării. sucul fanta, într-o sticlă f mică. pepsi cola. mirinda la doză. muzica obsedantă de la restaurantul corvinu: la bouche- be my lover, jessica jay - cassablanca, yakida - i saw you dancing, ace of base - happy nation. filmele şi serialele: dallas, twin peaks, la piovra (cu desenul ăla sinistru de la sfârşit), mai era un film franţuzesc la care mă uitam, “fiica lui mistral”, despre boema parziană. era pe tvr1. mai erau şi câteva telenovele anemice. şi desenele animate cu cosette, zoro, candy, sailormoon. plus cartoon-network şi rai1. machetuţe. ouă kinder (am avut toată colecţia cu lei şi dinozauri). pistoale cu apă. tetrix. suporturi de jucării din kinder - în formă de ou- pe antenele maşinilor. oameni din pachete de ţigări. SUCUL FRESCO.

am făcut o înşiruire f eclectică, în ordinea amintirilor. quite sad, acum, că am citit şi-n albumul meu e-a 12a despre mine mică şi mine mare şi etc. etc.

voi ce vă mai amintiţi de atunci?

am primit şi câteva răspunsuri destul de drăguţe şi am avut o poveste “edificatoare” (ce cuvânt greţos). here+s a piece of it:

• andre…

Eu m-am născut în `90:)

Îmi amintesc că pe la 3 ani , atunci eram la grădiniţă :)) ) era „ciocolata bon-bon” era ciocolată amară dar pe care o adoram, de cuierul în care erau atârnate prosopurile fiecăruia cu numele cusut, şi eu mereu mi-l rătăceam în fiecare săptămână, … şi de toboganele ruginite… şi de leagănele care scârţiiau

De păpuşile barbie care nu aveau păr în creştet şi doar pe margini, le tundeam sub masă şi de seringile pe care le luam din sertarul mamei, şi că îi făceam injecţii (cu apă) lui Amedeo, apoi lui Taotao (primul o maimuţă care era cât mine, al doilea un urs panda… pe care încă îi mai am), de un tricou pe care l-am adorat şi acum este îmbrăcat Taotao “a little lonly donkey” (aşa scrie pe el), cu verde şi alb, cu un măgăruş :))

De primul trenuleţ, care era pe baterii şi cu şine, cu multe vagoane… în care îmi plimbam păpuşile, maimuţoii,

de prima puşculiţă (pe care am spart-o după prima sută de lei, pentru că aşa am văzut în desene), de tom şi jerry, de cartoon n. , de televizorul alb negru, apoi de goldstar în faţă căruia recitam replicile învăţate ale personajelor pe care le iubeam.

De căţelul meu Tarzan, care a murit acum vreo 6 ani…  , de sania pe care mi-a construit-o bunicul, şi era la modă, pentru că era combinatul (şi nu funcţiona atunci) şi şanţul acela părea o vale abruptă pe care ne dădeam cu sania…

De îngheţata la cornet care costa 200 de lei, şi erau mai mari decât mine, de
turbo… de abţibildurile lipide pe frigider, care a doua zi dispăreau, mama le dezlipea … de pufuleţii care aveau desenate pe ambalaj un mouse foarte simpatic care scotea limba.

De statul afară până la 2 dimineaţa, de toate jocurile… de faţa-ascunselea,de şotronul jucat cu pietre, de volei cu mingea care costa 5 000 lei, pe care o spărgeam la fiecare 2 ore,de biscuiţi şi de napolitanele aduse din Bulgaria (cel puţin aşa ni se spunea), erau mai ieftine şi le cumpăram făcând chetă, 10.000 de fiecare, de badminton şi de casa doamnei Nina în care aruncam cu bolovani de pământ ca să ne cadă fluturaşul de pe casă…

şi de “boom”, un anticariat în care aranjam cărţile, şi pentru asta primeam vafe sau o carte de poveşti, una care era în mai multe exemplare… acum nu mai este, a apărut sediul unei firme … bleah

De “luna park” care este lângă teatru în parc… de teatru, de prăjitura “andreea”, îmi plăcea doar pentru că îmi purta numele, de savarine, de lungile plimbări prin parc cu bicicletele apoi cu rolele

Sucurile la dozator de cireşe… de caisele şi de căpşunele crude…de fulgii de porumb… de plecările la mare şi la munte cu ai mei, care erau super tari…

de excursii şi tabere, în care eu eram cea mai mică, şi eram în centrul atenţiei, toată mâncarea era a mea :)) , de ritualul mea de a bea apă, era ceva de purificare… câteva pahare unele după altele… :))

sunt multe de care îmi amintesc, de colecţia mea de gume japoneze, ştergeau cerneala şi miroseau foarte frumos :)) de creioanele cu mină… şi de caietele cu personaje din desenele animate.

acum când mă gândesc, îmi amintesc şi de foarte mulţi oameni pe care nu i-am mai văzut de foarte mult timp şi au devenit între timp mituri…:), nu ştiu, sunt foarte multe lucruri care s-au întâmplat în anii 90, toată copilăria mea a fost în aceea perioadă, şi a fost frumoasă, atunci lucrurile îmi păreau mai simple, şi aveau farmecul lor…

şi cam aceleaşi dulciuri şi filme ca tine, era ceva simptomatic :))

aaa şi atunci erau pe cartoon acele reclame ruseşti cu păpuşi cărora dacă le tăiai părul se lipea la loc… eram înebunită după acea reclamă…

so sunt multe de povestit :)) în atâţia ani au fost atâtea lucruri… de la pantofii aceia tâmpiţi de îţi rupeai gâtul dacă te împiedicai :))) până la mâncare, muzică…

• andra

magazinu’ 7pitici care mi’a marcat existenta,crek la toata lumea pentru ca era locu’ unde ne pierdeam de mamicile noastre,era un loc imens cu o tona de jucarii de plastic si cu iepuroi imensi cu o coada vulgara(avzi codita al meu:))

apoi erau strampii aia albi si de la care imi scadea respectu’ de sine si mai ales ma indispuneau,ma calcau pe nervi prin faptu’ ca ma manca pielea de la ei:P

si ciocolata ROM care era evident..cu rom :))

scoala nr 3 cu geamurile alea pictate,si scara profesorilor da’ mai ales un laborator ciudat cu scaune prea mici si cu mortaciuni in formol

mai era alimentara contim,de la care luam cu taica’meo salam de sibiu si gume rotunde si colorate

bazinu’- cu apa aia clocita de la care am facut tot felu’ de boli :-j

sucurile la plic-aka luai un suc de portocale si’l bagai in 2l de apa :))

serbarile la flacara si scaunele alea imbacsite,vaai ce rau mirosea acolo, si inghesuiala aia infernala ca sa vedem niste copii cum recita ceva care au recitat si anii trecuti…pfff

n rest..totu’ era nush in alta dimensiune,asta e sigur,de proportii mari si iesiri in parcul corvinu’ printre frunze.

era sa uit de arcurile alea extra-lungi si colorate si f inutile,da’ care ma incantau

Tuesday May 8, 2007 - 11:24am (PDT) Remove Comment

• ioana
• Offline

toate fetele aveau ‘ghiozdanele’ din alea din lac..de toate culorile..kitschu` lumii vai..ygen
frezele de gen ‘castron’,fete,baieti..nu mai conta..mitu` androginului mdeah
crashma ordinara posesoare a numelui sugestiv de Varice,care inca mai rezista,nu`mi explic cum..ce doamne iarta`ma
familia bundy,seinfeld,x-files..intotdeauna ma uitam la x-files in speranta ca se cupleaza mulder cu scully..nici in ziua de azi nu mi`o fost dat sa vad minunea
tom si jerry yuu,ze bestest..si`atat!
sucurile la dozator..pacat ca la vremea respectiva n`auzisem de bere

poluare fonica..3StudEntzi,N&D,N&E,LSD si mai-stiu-io ce cretinisme gen LA,andreea bulan si antonescu(ce nume comun ioi),si altele din categoria -le moare solistu` fix cand descopar trupa-kurtos cobai si aialaltzi 2 din trupa,alice inlantuita+3 sferturi din populatia din seattle

pe vremea aia petreceam 99% din timp cu mom&dad..si chiar imi placea..well that`s definitely a thing of the past:)) s`o cam rupt conexiunea,eh?

ciudat ca nu`mi aduc aminte ce mancam pe vremea aia..suspecta treaba

Wednesday May 9, 2007 - 12:14am (EEST) Remove Comment

• olga …

mai erau niste ghiozdane din blugi si niste pantaloni 3/4 toate culorile, cu dantele&stuff. şi bluze de lycra. mâinile sus cine NU a avut bluze de lycra (dintre fete, desigur:))) şi pantaloni evazaţi dinsupraelastic negri. erau şi revistele bravo şi popcorn. atomic tv…subliniez arcurile (sau arcele, whatever) despre care zice andra:)) şi muzica românească de kkt. să nu uităm festivalul mamaia, cerbul de aur etc. , urmărite cu interes. sprayurile impulse, malizia:)) parfumul exclamation (chiar, mai există?). hainele janine:)) (alea kiar nu mai există). pro tv nou apărut. şi o dată cu ele serialele menţionate de ioana;)
sucurile la plic (MAMA EURILOR) se numeau TANG=)) şi eu am băut dintr-alea la greu. mai erau alimentara lotus, magazinul nada, magazinul royal. guma central shock.
şi mai ziceţi, mai ziceţi, să facem o reconstituire autohtona (hunedoreanishă) şi nu numai:P

• andra

asa tamagoci’urile vietii-cu fel de fel de animalute virtuale de la papagali infometati pana la caini care latrau sinistru-si vai, moartea pasiunii cand cate un animal crapa de la atata mancare sau cand mai uitam aparatu’ prin ghiozdan,chestile alea virtuale cik trebuiau sa na incalzeasca inimutele de copii in pre-pubertate.rightie…

apoi pixurile cu stampila-am avut primul pix mov cu stampila din clasa,un pix cu o multi’tasking,stralucea in intuneric,puteai sa te stampilezi si sa scrii in ac tp

si ce sa mai zic de chestiile alea de care eram practic obsedata,niste chestii care daca suflai in ele(le bagai intr’un tub cu apa si sampon:)) ) faceai o mie de balonashe de sapun,care mai de care mai mari sau mai late :>

modellino-si faptu’ ca am avut doar 2,deformati si cu care,in scurta lor existenta,ma jucam pana ce intr’o zi si’au gasit sfarsitu’ ploesnind a faina prin camera :-s

bluza lycra am avut si eu,una rosie care ma facea sa seman a peste :)) p.i.m.p beibi:>

• sebi r

da, si pachetele cu cubulete de plastilina - de care eu, de altfel, faceam abuz- de la libraria din turnul de la modern

betele alea de plastic cu arcuri care aveau in varf cate o mana fosforescenta(a mea era cu semnul victory)

primele sucuri la cutie (tutti frutti). dupa ce le beam desfaceam cutia si vedeam ca era captusita cu folie de aluminiu - considerat foarte nociv organismului.

festivalul cerbul de aur la care se aduna toata lumea sa stea gura casca

pungile cu cartofi expandati de la alimentara toparceanu din centrul omeului

dulapioarele din vestiarele gradinitei prichindelul in care ne puneam papucii si gaseam ciocolatele primite de la mos nicolae

napolitanele glazurate turcesti pe care le primeam drept premiu dupa fiecare serbare

chiosculetele dintre blocuri unde se gaseau numai produse de panificatie: painea la vatra, saratele, covrigi slabanogi cu multa sare, cornuri cu gem de prune, sticksuri cu elefanti pe punga

primele cogeacuri chupa-chups de la fostul miraceti de la potcoava unde, tin sa mentionez, acum este un second cu mobila

circurile rusesti si poloneze care veneau in oras

primele prajitoare de paine electrice si primul aparat de stors fructe la care daca te uiti acum zici ca-i un ghiveci surd- nu mai functioneaza, nici n-a functionat el prea mult; intotdeauna cand era pus in functiune ma ascundeam sub masa si-mi astupam urechile din cauza zgomotului infernal de motocicleta fara supape si a faptului ca improsca peretii cu pulpa sau cu tot felul de resturi

aaa si treningurile chinezesti din bumbac 100% cu inscriptia de plastic U.S.A. pe piept care in decursul unei luni-doua de la cumparare se dezlipea

and many more others

• olga …

da, iribal cu joc cu labirint şi biluţă…aaaa…şi în general jocurile alea cu labirint şi bilă erau superbe.
apoi, instalaţiile de pom care cântau multe colinde populare una dupa alta. cei care mai au pot depune marturie că acum le cântă voalat.
şi eu am avut un trening din bumbac roşu:)) şi adidaşi cu bac în spate. toţi copiii mergeau cumva suciţi. uitându-se la becul ăla roşu.

• ioana

=))tamagoochi incredibil..
nu mai vorbiti de animale care mor sau ..pocnesc..:|

odă cireşelor care-mi încântă papilele gustative, care zic că a venit vara, ca cerul de deasupra hunedoarei e bleu deschis şi plopii verzi creează un efect de fund de piscină turcoaz şi scorojit. odă şlapilor transparenţi ai femeilor care-şi cară sacoşele din rafie cu mânere maro, lemnoase printre tarabele jegoase- fier şi ciment - şi cumpără dovlecei, roşii, conopidă, castraveţi, căpşune storcite. odă magazinelor din spatele pieţei - cu haine din materiale sintetice şi manele răsunătoare pe tiparul u2 (with or without you). odă emisiunilor care s-au păstrat mişto şi a reluărilor lor de vacanţă, odă trupelor pe care le-am uitat şi care-şi scot câte-un hituleţ de dansat în mare cu bikini uzi, genul obsesiv, care ţi se stecoare între circumvolunţiuni când nu poţi dormi sau naiba ştie prin ce dramă personală treci. odă revistelor cu bonusuri de vacanţă: genţi minuscule în care nu poţi ţine nimic, mărgele kitsch, oferte de costume de baie jolidon şi argos. odă tonetelor de îngheţată dez-gus-tă-toa-re şi tonomatelor de manele despre care scrie şi în jurnalul naţional.

a venit vara.

înspre bolul cu cireşe şi laptopul nou-nouţ pe care îmi transfer, step by step- documentele. înspre cartea 2 - a cărei poveste încep s-o sistematizez şi la care am început să scriu de ceva vreme, fără să vă zic nimic, fără să propun nimic esenţial. înspre agresivitatea şi mirosul de nylon transpirat de pe coridoarele liceului, înspre vânzătoarele pisăloage din kioscurile de la piaţă, înspre hainele kitsch cu imprimeuri polka-dot contrafăcute şi falduri creponate, înspre rochiţele roz şi roşii de serbare la grădiniţă, grotesc de învolănate şi de pline de strassuri, înspre cântecul de dragoste al oarbei de la capătul caricaturii de stradă numită lipscani, garnisită cu seconduri, cu magazine mixte şi măcelării. văd curtea interioară în care erau mai demult o grămadă de mese încărcate cu haine de la “ajutoare” şi ia foarte faină pe care mi-am cumpărat-o de-acolo, şi nişte shorts GAP înfloraţi, pe care încă îi port. am o itchy nostalgia feeling, pt că nimic din toate astea- haine vechi, multe din ele f uzate şi oameni răscolindu-le, me & mom căutând ceva “special” pt că hobbyul nostru e răscolitul prin magazine după acel ceva care să ne traseze contururile cu creion chimic ca să nu fim ca turma, ca să nu mergem în aceeaşi direcţie cu a turmei , deci nici soarele din vara aia, nici sentimentul că nimic nu se-ntâmpla, nici senzaţia că “eram mult mai prost pe-atunci” - nicio bucată din toate astea nu mi se pare degradantă. cred că atunci aveam ceva numit fericire. universului meu micuţ i se adăugau elemente noi, spontane, “diferite”. când am terminat clasa a5a am mers să-mi cumpăr aşa-zise haine “la modĂ”- adică no more tricouri lălâi şi pantaloni pană - la modă era orice se-arăta strech, lycra-elastan, scurt, strâmt. mi-am luat un top asimetric şi nişte pescăreşti - ambele mov. pfuai ce încântare. movul era culoarea mea preferată. apoi, sentimentul de-a mă plimba aşa, pe stradă, faptul că mai apăreau mârlănii “flatante” pe-atunci, era altfel. tot atunci, câteva zile mai târziu, am avut prima menstruaţie. nu mi se pare jenantă mărturisirea, emoţionantă eventual. era o transformare, o metamorfoză acut resimţită în mine- de la detalii mundane până la obsesii care abia se conturau. fără să vreau să-mi construiesc un mit psihanalitic, deci fără să mistific nimic- spun că ţin bine minte că o săptămână după aceea am plâns cu gândul la moarte. nu ştiu ce mă apucase- pur şi simplu ideea că nu o să mai fiu, şi răceala aia pe care mi-o imaginam (văzusem un cadavru, cu 2 ani în urmă, când tata m-a dus la înmormântarea unui bun prieten de-ai lui) devenise o evidenţă pe care o preferasem, până atunci, doar ca pe o metaforă, şi care, o dată cu primul eveniment organic din corpul meu îmi răscolea măruntaiele ultimelei mele inocenţe curate şi nedistilate cu un cuţit imens- al conştiinţei, al fricii, al cine-ştie-cui. iar apoi, doi ani mai târziu, când m-am îndrăgostit pentru prima dată, am avut senzaţia aia foarte fain exprimată în piesa lui iggy pop- că a little taste of my baby’s breath makes me forget about the death.
şi totuşi- înspre ce - zilele astea? înspre coridoarele goale ale spitalului, înspre camera minusculă ataşată de laboratorul la care lucrează mama andrei, şi unde ne schimbam noi lunea, după ce alergam pe stadionul constructorul - de la 1 la 2.
înspre terenul de zgură pe băncuţele incomode de la marginea căruia am stat, aberând şi bârfind, iar pe fundalul roşietic umbrele noastre arătau ca umbrele manechinelor lui de chirico. înspre predarea cheii din 2004, de la care am plecat mai repede, şi după care m-am ântâlnit cu fane & his gf şi his best friend, şi fane a zis că ar fi mai bine să plec de lângă ei pt că, mă rog, o poveste lungă despre care nu bloguiesc întrucât n-am dispoziţia necesară, şi pfuaaaiii cât m-am disperat, şi am scris un poem super ironic după această fază, mă rog, eu eram f caustică în poezie p vremea aia.
înspre ieşirile mele cu lavinia în oraşul amorţit şi sufocat din iulie 2004, la cafeaua şi brânzoaica de la “cuptorul de aur” - rămas neschimbat din anii 60, cu taburete pitice şi mese mirosind a scrum de ţigară, cu foietaje suspecte, absolut vechi. şi apoi spre cartierul chizid, cu grădini cvasi-sălbatice şi case creepy- care mai de care-
înspre o zi faină, tot printr-a 9a, când m-am ântâlnit cu liana ca să-mi dea un caiet de geografie, şi ne-am plimbat apoi tot prin chizid, inclusiv pe strada unui tip de care-mi plăcea atunci, şi mi-a arătat casa lui, avea mult, mult caprifoi crescut aiurea, deasupra gardului, şi mirosea năucitor de tare, tot în ziua aceea, el mi-a adus câteva flori din caprifoiul pe care-l admirasem dreamy şi romantică, în ciuda aparenţelor mele de weirdo slash freak de pe la 15-16 ani.
sau spre o altă zi, prin 2005, când am ieşti cu tasha în parc, şi un băiat după care mi se tot scurgeau ochii încă dintr-a 7a m-a “abordat”, eu chiar citisem “mad about the boy” a lui emmanuel adely atunci şi eram foarte marcată de monologul ăla, în special de faza cu “aş fi prefarat să nu-l fi cunoscut niciodată, ca să nu fi ajuns din nou în liniştea de dinainte, pt. că nu poţi redeveni orb după ce ai văzut”. Doamne ce tâmpenie:))- îmi pare rău, dar nu pot să nu râd de cum eram atunci. şi de cât de fericită am fost că pe la 4 dimineaţa, înainte să plec în aventura vieţii mele- festivalul prometheus în delta dunării- el mi-a trimis un mesaj în care-mi spunea că se bucură nespus că m-a cunoscut vhaaaiiii blushing peste blushing
sau înspre zilele şi nopţile din deltă, şi those mixed-up feelings, şi apoi, la cluj, alte mixed-up feelings pe care le-am înjurat destul şi pentru care sunt acum recunoscătoare, întrucât trebuia să fie o agonie şi-o pierdere a stimei de sine înaintea extazului, şi nu glumesc când spun “extaz”.
cu trecerea timpului am simţit tot mai puţin şi mi-am amintit tot mai mult…
sau înspre seara aia de după ce miruna mi-a trimis un poem superb pe care dacă-l mai are şi dacă mai ştie despre ce vorbesc- o rog să facă o faptă bună şi să-l posteze undeva, dacă nu să mi-l trimită cum crede ea de cuviinţă (cel mai bine pe vanilla.sugarcane@yahoo.com) , iar eu eram într-un net în mănăştur, şi pe drum spre blocul bunicilor am avut o epifanie că eu nu sunt iubită pt. că i+m not easy, şi chiar atunci a început dragostea, de fapt la câteva minute după, când stăteam ghemuită pe pat, cu spatele la uşă, şi scriam poemul “toate ceasurile” (n-o să uit niciodată cum am scris poemul ăla, în ce ritm, cum mă rodea ca un cariu lemnele pt foc ), şi totodată îmi plângeam de milă.

astea-s câteva momente plenare ale existenţei mele. spre care mă-ndrept acum, când totul e aşa, dust in the wind… şi când mă gândesc că piesa asta va rula pe fundal - la predarea cheii….

iar dacă tot nu înţelegeţi cum sunt şi în ce culori trăiesc…iată o artistă care “mă exprimă” fără să ştie. e bine că ştiu eu:) e ca regăsirea în parfumul meu preferat (hot couture- givenchy) a unei arome din copilărie.

see this (in spe colecţia urban)

http://www.flickr.com/photos/ultraviolett/collections/

biografiile/autobiografiile de net sunt, în cea mai mare parte, penibile. să luăm, aşa, ca cel mai ilustrativ exemplu, acele “profiles” de pe hi5. n-au nicio noimă. nu îţi permit să te individualizezi, să-ţi scoţi părţile alea pe care le (sau pe care te străduieşti să le) camuflezi, şi asta doar pt uzul, amuzamentul prietenilor şi sentimentul de încredere “virtuală” reiterată şi reafirmată pe care vrei să îl pui la dispoziţie.

mie, pueril şi coolgirlish cum sună, îmi place totuşi că acolo, fără să dau explicaţii şi fără să mă lovesc de further questions şi de jocuri, capcane & dominouri, pot să afirm, mândră şi un pic infatuată, cea mai mishto chestie din viaţa mea personală- şi cam singura atracţie din deşertul zis olga ştefan uncensured: i am committed. committed are o rezonanţă de “promis”, “încredinţat”, o sonoritate basmică numai bună de instrument de mângâiat cu blândeţe, constanţă şi fără false modestii orgoliul unei fete pentru care ideea de a fi un anonim, de a nu exista emoţional - măcar emoţional, dacă social este greu sau aproape imposibil- este echivalent cu o moarte latentă şi dureroasă. după ce ajungi la dragoste ai impresia că tot ce-a fost până acolo au fost şiruri nesfârşite de vehicule, unele super tari şi rapide, altele enervante şi incomode, care te-au dus acolo. şi te bucuri şi te întristezi că ajungi. te bucuri pt. că trecerea e grea, şi te întristezi pentru că drumurile de unul singur te iau complet în stăpânire, te încapsulează în densitatea şi importanţa lor pe care o presimţi, dar despre care nu-ndrăzneşti să zici nimic, din superstiţie, suspiciune sau cine ştie… călătoriile în doi au un calm casnic, şi fiecare loc e contaminat cu prezenţa intimă a spaţiului securizant pe care-l concepe, structurează şi îmbunătăţeşte cuplul bine sudat sau încă păstrând păarticule independente care urmează să se lipească întregului şi care gravitează, deocamdată, în jurul a ceva încă nu f bine definit. în orice caz - spaţiul personal, conţinut de spaţiul tuturor posibilităţilor, este o limitare, dar şi o posibilitate de detaşare, obiectivare. şi pt mine personal experienţa grijii şi nevoii de celălalt a însemnat un progres în privinţa stopării impulsurilor solipsiste şi egoiste vizavi de orice. un progres în dezoltarea unui weltanashaung mai potrivit, mai în măsură să susţină şi să genereze chestii stabile- fie că ţin de contingent, imediat, palpabil, fie că ţin de manifestările mele de alt gen. de-aici se trage, cred eu, concentrarea şi eficacitatea în trecerea hopurilor importante pe care le-am mai avut de înfruntat anul ăsta, lucrul pe text, mai bine realizat, cu mai mult ecou (mi-a confirmat întâlnirea de la tg jiu şi aprecierile juriului vizavi de “toate ceasurile” faptul că rafinarea aia şi schimbările survenite până-n noiembrie, când în sfârşit am realizat varianta finală a cărţii n-au fost degeaba, şi că am făcut totuşi treabă bună). şi nu în ultimul rând, susţinerea afectivă şi morală a cuiva care-ţi iubeşte imperfecţiunile şi care ţine la tine nu pt ceea ce eşti, ci în pofida a ceea ce eşti (oare hugo a lansat paradoxul ăsta?) te ajută să scapi de frustrările iminente şi inevitabile- apărute pe fondul unei nemulţumiri aproape tragice, aceea de a sta într-un jeg de oraş care te obligă să porţi un chip anodin şi o atitudine descumpănitoare, mai groaznică decât uniformele utc (de tristă amintire, ar zice cei mai mulţi).

aşa că, dezaprobările şi huiduielile mele constante faţă de ceea ce am fost nevoită să fiu (o hunedoreancă, cetăţeanul unui waste land de la capăt de linie ferată, superb de altfel, dacă ignori populaţia, deşeurile umane, complexele de inferioritate şi autismul generalizat) mai scad în intensitate atunci când el zice că hd e frumoasă (şi e, dar goală, ca orice femeie uşoară:)) )

mare greaşală să spun că “sunt olga fără atitudini”.

am un blog pe yahoo despre care îmi place să cred că e, măcar aşa, un pic, prin conţinutul lui teribilisto-adolescentin cu tresăltări de intelighenţă, interesant. nu l-am văzut în niciun blogroll al prietenilor mei, aşa că am decis să fac un alt blog. care nu prea îmi place, pe care-l simt străin etc. poate că o să ne obişnuim, la un moment dat, unul cu altul. aşadar, nu sunt olga fără atitudini, ci o fată convinsă că trăieşte - încă- o dystopie. pt. oricine e interesat, aici o să scriu despre cum e să trăieşti într-un loc căruia nu-i aparţii. va fi uşor, pt. că nici pe wordpress nu prea mi-e bine. nu mi-e bine pt. că nu sunt un blogger, ci un scriitor de jurnal intim. pentru că tot ce scriu e, într-un fel sau altul, un jurnal intim. nu mi-e bine pentru că am nevoie de un tapet vechi, un pic umed de la igrasie pe fundal, de ceva maro sau ceva ca fundul unei piscine scorojite, pentru că sentimentul de retro, epurat de orice tendinţă neo-hippie frizând kitschul sau grotescul, e unul deosebit de pregant, şi asta nu din snobism, ci pur şi simplu conjunctural. luaţi orice tren vă e la îndemână şi daţi o fuga până-n judeţul hunedoara. nu mi-e bine pentru că nu ştiu face linkuri sau alte aplicaţii în html.

nu mi-e bine pt. că ecranul laptopului meu nou s-a stricat.

am să dau copy paste câtorva posturi anterioare de pe yahoo - cele mai interesante.

suntem toţi o apă şi-un pământ

she- adică eu
the third world- un titlu cu rezonanţe puternice pt ce mai poa să însemne oraşul ăsta pt. mine. mi-am profilat blogul pe tema asta: cum vede un om pe cale să se desprindă lumea de care a depins, de care s-a lipit cu ventuzele lui cu adezive proaste cu iluzia că “aici am o viaţă şi prieteni” cu toată gama ideii de frică: nesiguranţă, teamă, anxietate, aprehensiune. şi nu vă aşteptaţi la nu ştiu ce multifaţete ezoterice ale fiinţei. aici mă simt ca între patru pereţi atinşi de igrasie, ca într-un polaroid care se decolorează văzând cu ochii. aici oamenii strigă la tine nemotivat şi ai un singur mijloc, cel mai clişeu, şi cel mai la îndemână ca să ripostezi: corpul tău. corpul tău cu apendice, maţe, plămâni plini de gudron şi gaze de eşapament, degetele tale (degetele tale mijlocii), corpul tău iraţional şi cretin, pe care vrei să-l bagi într-o mie de coconi ca să fie impenetrabil, invulnerabil. carne. ca aia pe care am tăiat-o azi şi am pus-o în tigaie, sau ca aia cumpărată de la avicola dintre blocuri acum 3 ani, plină de viermi. focar de infecţie- tu şi corpul tău care poartă toate cicatricele singurătăţii ale frustrărilor pe care ţi le ascunzi sub multe straturi de haine, şi care ies mai abitir în afară, prin porii pielii, prin ochi, prin glandele lacrimale. cicatricele urmele copcilor arsurile. critica distructivă. o cămaşă din păr de cămilă pe un trunchi neted, neatins de altceva decât de buzele unui bărbat pe care îl iubeai, şi încă-l iubeşti, şi pe care o să-l iubeşti mult după ce va veni să-ţi zică lucrurile alea eufemistice despre cum “nu se mai poate” şi “tu meriţi mai mult”. aici asfaltul compensează răceala de abator din ţesuturile stricate ale conexiunilor pe care le păstrezi cu câţiva oameni alături de care ai crescut, în acelaşi ghiveci cu pământ viermănos şi apă puţină zis “ŞCOALA TA DE ELITĂ”. plecăm. graduation. când mi-a dat andra linkul ăla mi-am adus aminte de soră-sa într-a 12a ascultând “graduation” (de la vitamin c, search pe you tube), şi de noi cum stăteam acolo înfundate în canapea băgând napolitane joe şi completând oracole cu roz , de cum plângea ea, de cum îi părea realmente rău după tot, dar şi de câtă acţiune şi cât spirit părea să fie pe coridoarele foarte lungi (şi nu că ar fi bacovia or smth, kiar sunt lungi şi anodine) şi în curtea şcolii otrăvită, totuşi, cu turcisme şi dancisme de la “grecu”, unde se-nghesuie şi copii, şi adolescenţi, şi bolnavi de la spitalul municipal, pt 2 covrigi, sau un esspresso cu lapte, sau un star snacks cu 1 leu, sau o scufiţa roşie, sau o napoca whiteeee (snobish l.) . atunci era altfel. era implicare. comunicare. acum suntem nişte autişti. şi imaginea şcolii e una de deşert, când 2 tartori(şi şi-ăia….rup în tine plămânu) te păzesc să nu cumva, Doamne fereşte, să intri pe unde se filmează, ca nu cumva să intre fizicul tău în cadrul rigid şi perfid al unei camere de vederi care-a întregistrat minciuni despre tinereţe&exuberanţă.

cu alte cuvinte: e trist că piesa asta înfierează tocmai plictiseala şi apatia care ne-au curs prin vene în anii ăştia. şi că liceul e o haltă. atât. o haltă.

în absenţa mea, deţinătoarea recordului pentru ore care, ca acele cârpe cu aspect jegos din filmele mute, îţi intră pe-o ureche şi-ţi ies pe alta, s-a coborât (cu greu) din sfera-i (sau cubu-i, sau piramida-i sau ce formă geometrică vă trece vouă prin cap) şi a întrebat clasa (adică 3-4 stressaţi) ce satisfacţii au avut în cei patru ani de liceu. şi pt. că eu eram plecat să-mi iau banii pt ce-a ieşit din my old precious scars , pe care mi le-am tot pansat cu messengiuri şi bloggăreli şi prietenii care nu au dispărut, doar au îngheţat într-un timp (sper că nu mitic aka repetabil) ca oasele de vită-n congelator, - pt. că eu am primit primul premiu pt volumul meu de debut, cu alte cuv. ,m-am gândit că ar fi incorect şi mai ales lipsit de savoare pt voi, ăştia care vă mai pierdeţi vremea citindu-mi jurnalul ăsta fistichiu şi nesimţit, să nu dau măcar câteva răspunsuri schematice, dar sincere şi sută-n mie autoreferenţiale.

înainte de-a purcede la întocmirea listei, cu mâna pe inimă, şi cu sexu-n creier (că aşa ne şade bine nouă, tipelor creative) zic că n-am avut satisfacţii, ci de-a dreptul orgasme cosmice în ăştia 4 ani. cele mai multe când sentimentul că nu fac nimic mi s-a extins în tot organismul cum se extind cuiburile de pureci în blăniţa cuţilor mei alternativi:P şi mai multe când am trecut pe coridor şi-am văzut panourile roz cu rezultate speciale, când am stat la cozi la grecu, dar mai ales când am luat puncte la germană. sper că Dumnezeu n-are-un sistem similar. “olga, în 2007 ai acumulat 4 punctte, în 2008…” am avut mici, dar persistente satisfacţii văzând că li se rupe tuturor de ce am făcut eu bun(serios, n-am făcut prea multe, dar e ceva în mine care îmi zice că alţii n-au făcut chiar nimic…), dar că -s toţi stup acolo knd vine vorba de vreun dat în bară. când am participat la ziua europei şi profa de geogra băga mufa dintr-un orificiu-ntr-altul şi tot nu se-auzea nimic. când am fost de serviciu pe şcoală şi când am cumpărat covrigi pt doamnele secretare. când am mers cu diriga la un kkt de film într-un kkt de cinema de ţi se şi zbârlea părul de pe mâini când vedeai cum se ridică praful de pe ecran. am fost neasemuit de fericită când am avut 4 ore libere, da am stat prin şcoală că avem latină de la 2 la 3. gaudeamus igitur, că şi-aşa post iucundam iuventutem post molestam senectutem nos habeeeebiit huuumuuuus. dar humus ăla nu va fi humus de hunedoara.

până gat liceul nu vă slăbesc de blogurile astea. şi-aşa m-am înfundat cu tot soiul de frustrări pe care n-am avut cum să le refulez pt. că eu nu-s o emo cititoare de cioran care se-apucă să-nvăluiască idei, gânduri şi sentimente în cârpe negre ca broboadele de doliu. după cum vedeţi, aveţi aci un blog colorat şi ofertant, de-ţi vine să nu mai pleci de pe tărâmurile virtuale. which is bad, actually.
plouă, fulgeră, ce te ţine-n casă?
let’s make it clear: 90% din liceu o să fie depozitat în castelele din căcat (materie primă - căcatul ăsta, şi unică, din câte se vede) pe care le-am ridicat din ce s-a întâmplat şi ce nu s-a întâmplat prin vieţile noastre. folosesc pluralul nu din solidaritate, nici ca să marchez ideea de colectivitate, ci pentru că vreau să mâzgălesc cu highlighterul ideea că nu doar viaţa mea de “liceian” (ca să performez- iată ce cuvânt avangardist- o transcriere fonetică rudimentară şi nepretenţioasă, da cu maxim efect artistique) a acumulat rahaţi şi mizerii, ci fiecare viaţă (de liceian) al cărei curs a urmat unul vecin cu al meu, cel de până acum. adicătelea mf, mf, şi mf all over again. & dacă în rest distracţia a fost element de contrast, sau dacă vă amintiţi şi chestii bright din glorioasele vârste cu sufixoidul “teen”, căcatul - chiar şi cel subliminal, imaterial şi cu-atât mai împuţit despre care povestim acum - şi-a respectat calitatea de “material biodegradabil”

agresivitatea mea e necesară pt. că nu-i posibil ca în 4 ani să nu poţi să te simţi băgat în seamă, respectat şi existent, viu, vizibil ca parte integrantă dintr-o clasă, o şcoală, o instituţie ce se vrea (şi chiar este, în reportaje, la tv) una cu prestanţă. nu-i posibil să simţi că eşti complet izolat, că n-ai cu cine să comunici, dar mai ales, şi subliniez: MAI ALES că nu-ţi comunică nimeni nimic. nu-i posibil ca mobila aia periculoasă, masivă şi aproape putredă (la 50 de ani şi omul începe deja să rablagească, d’apoi obiectele “statice”) să fie schimbată cu 2 luni înainte de-a termina liceul, şi asta doar pt că se ţine o olimpiadă naţională în oraşul ăsta. şi mai sunt multe lucruri imposibile şi greu de imaginat. unii le-au văzut, alţii nu, despre ele voi vorbi (din laşitate, desigur) abia prin iulie.

până atunci, aşa-i la vie, toate-s praf hd-i cum este… şi ca dânsa suntem noi