the men of our nightmares live in our closets

prototipul târfei afectoase este f interesant pt cineva care pricepe că afecţiunea nu e forma aia kitsch a unui heart-land fără frontiere, ci un dulăpior foarte practic şi bine compartimentat, în care depozitezi materiale opţionale pentru pasiunile din trecut şi viitor, pt alea reale şi pt alea fictive, pentru bărbaţi pe care i-ai cunoscut şi pt cei pe care n-o să-i cunoşti niciodată. ne delimităm pasiunile pentru că şi ele creează un decor plat dar impecabil ilustrat, care ne oferă adâncime. pentru că sunt oglinzi bine plasate, care ne fac vieţile confort 3 mai spaţioase şi mai interesante. ne păstrăm intacte pasiunile de mai demult pentru că sunt materia primă a frustrărilor şi neîmplinirilor noastre, dar şi a nostalgiilor, melancoliilor, modelelor noastre. le îmbrăcăm permanent, le îmbogăţim arsenalul, le ataşăm anexe, obiecte şi subiecte auxiliare, le personalizăm şi discutăm, anacronici, stârniţi parcă de inactualitatea şi pelicula de indiferenţă care se aşterne peste un nume de cod ca “mihai” sau “cosmin” sau “alex”. ei sunt sertarele sigilate cu scotchul. dar: de câte ori aud o piesă folk, îl deschid pe ăla pe care scrie “mihai, şi de câte ori aud o veste bună , arunc un excrement în fiecare din ele. primei iubiri suntem programaţi să-i păstrăm o amintire luminoasă. adevărate iubiri îi rămânem fideli ca propriei noastre umbre. ea nu are un sertar, ea se depozitează ca praful, ca particulele absolut necesare ce compun atmosfera noastre, personalizată, peste tot. vieţile noastre conţin vieţile jumătăţilor noastre, şi vieţile lor pe ale noastre, ca nişte cutii chinezeşti, ca nişte iluzii optice. ei asimilează ura din trecut, şi noi asimilăm experienţele lor dureroase. şi dacă se întâmplă ca, printr-o eroare, să se diminueze, să se reducă la dimensiunea unui sertar cu dosare sentimentale stufoase şi alambicate, o s-o tratăm ca atare.

ideea este că, involuntar sau nu, creăm muzee personale, accesibile nouă şi, poate, cuiva capabil să spargă toate codurile noastre de maşinării corozive. ideea e că asta denotă plictiseala vidată căreia ne supunem şi un soi de nostalgie perversă, cu care ne injectăm “ca să treacă naibii şi ziua de azi”.

azi m-am gândit să scriu un post despre gafele pe care le fac. (aseară cineva mi-a cerut titlul unei cărţi despre care mă exprimam aşa, cu aproximaţie, cum o fac eu întotdeauna când răspund verbal şi nu în scris – matters of selfeasteam- şi eu am crezut că îmi cere id-ul – nush de ce, ca să i-o dau în format pdf sau naiba ştie ce-a fost în mintea mea, cert e că am reuşit să creez, cu dezinvoltură, nonşalanţă şi responsabilitate, haloul unui moment penibil perpetuu prin lumea care ţâşneşte din mine)

aşadar, după paranteza explicativă, let’s see: ce mă determină pe mine să gafez? care moleculă din adn-ul meu e atât de sucită încât să determine lansarea pe orbită a asemenea momente care, dacă e să abolim percepţia noastră handicapată asupra timpului, au existat şi vor exista pentru totdeauna? am avut probleme de comunicare în copilărie? m-am jucat cu obiecte periculoase? sunt narcisistă? egocentristă? supreevaluată? autosuficientă?

cred că ultimele 6 problematici retoric amintite mi sae pot aplica succesiv sau simultan, în funcţie de momentul zilei:P cu alte cuvinte, sunt câte puţin din toate. sau puţin schizofrenică: viaţa plictisitoare pe care o duc se poate, bunăoară, transforma în cel mai aglomerat paradis urban. faptul că în hd nu poţi face altceva decât să închiriezi dvd-uri şi să citeşti cărţi scoase la polirom sau humanitas, cu aparenţa unei înţelepciuni (false) se valorizează brusc pozitiv, şi promotoriul dărâmat care veghează aiuristic asupra noastră devine o colină plină de promisiuni. râdem, purtăm insigne despre calităţi şi defecte pe care le apreciem la noi, ne îmbrăcăm funky, ne simţim citiţi, cultivaţi, importanţi, vorbim un pic nazal, un pic obscen, ca să recompunem impresia de relaxat şi firesc şi neglijent – atribute care caracterizează şi ne protejează stilul ăsta bombastic de a fi.iar eu sunt o victimă a acestui fals sistem de valori auto-stabilite.  they make me feel so much shorter than i really am:)

aşa că îmi cer scuze pentru toate efectele secundare ale acestui sindrom deeply provincial.

după o perioadă de cugetări, am găsit, printr-un cotlon cu pise la care am reuşit să rezonez, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care mi-ar putea-o face (spontan sau după ce citeşte chestia asta) un bărbat.

pentru că vreau să plec pe mare. vreau să populez o insulă. în 99% din viaţă m-am simţit o marginalizată pe nedrept, împingând un pic narcisismul, o regină ultargiată (a cui? a depins de situaţie. a unui bal de fiecare zi, poate). şi pentru că eu nu mă vreau maternă, plângăcioasă. şi prima mea iubire (descoperire slash ghicire a cărnii) a favorizat arhetipul ostracizat aici. generând un complex tacit şi viermănos. sunt o păcătoasă, yep. şi soarele meu răsare din blocuri şi tramvaie.

wonderful band: travka

eu azi sunt neinspirată. am câteva petece de hârtie cu flashurile creative din cluj. las praful să se depună un pic peste el. sper că doar praf. pixul se dizolvă în altceva. lichid. nu urină, nu suntem excesivi:) între timp, am mai ascultat ceva

cred că pentru unii dintre noi a devenit boring ascultarea unui disc de-al lui leonard cohen (sau de-ale lui leonmard cohen, în funcţie de gramatica pe care alegeţi s-o adoptaţi). de ce? în primul rând piesele lui cohen compun un decor relativ uşor de speculat, un spaţiu intim-securizant, un paradox al contrastelor, ceva între nomad şi sedentar, între dorinţa corporală excesivă şi volatilitatea sacrală a sentimentului. vălul maiei devine o pânză pe care nu mai încerci nici s-o îndepărtezi, nici s-o sfâşii, căreia îi contempli doar textura, recompunându-i, mental, fineţea, obsesia atingerii etc. muzica lui cohen nu iniţiază, propune doar nişte teme largi cât o sală de dans. nu echilibrează, nu dezvăluie, nu-ţi bicuie nervii: îţi clarfică doar o gamă (destul de redusă) de stări integre, pe care le poţi, cumva, reexperimenta. îţi dă şi o senzaţie de coerenţă, de integrare şi apartenenţă a unui topos pe care îl poţi, la rândul tău, integra, mula pe suprafaţa microcosmului cotidian, sufletesc etc. în fine, nu mă pricep la muzică, dar mă pricep să ghicesc valenţele unei relaţii interpersonale şi gradele la care este ea exploatată, chiar şi în muzică:)

în fine, mi-a lipsit mixajul ăsta de şarm, delicateţe, înlesnind apropierea, contompirea şi imaginea lichidă a depărtării, solitudinii, depresiei – în oglindă.

aşa că am ales 3 piese care înseamnă, încă, destul de mult pentru mine. pentru că asta contează, în fond, felul în care percutez, felul în care îmi “apropriu” produsele astea – ca nişte corpuri străine pe care nu doar că le tolerez…

a thousand kisses deep

famous blue raincoat

magnet e o trupă absolut fascinantă prin faptul că se învârte într-un cerc al anonimatului care nu e nici underground, nici un amestec de stridenţe şi ridiculităţi. ce reuşeşte să spună magnet în plus? mai nimic. dar the tourniquet- albumul lor- e bun, bun, ca o cană de ceai iarna. nici cana de ceai nu spune nimic, dar aduce un element inedit al bunăstării chiar şi în mijlocul unui ambuteiaj de probleme. mie îmi face bine magnet, heals my wounds. preferata mea de la ei e “all you ask”, dar pe youtube n-am găsit decât

fall at your feet

on your side

Nume prosteşti pentru oameni în carne şi oase. Ca şi cum

ai tăia o păpuşă

de cârpe şi-ai găsi înăuntru:

intestine adevărate, plămâni adevăraţi, o inimă care

bate, sânge.

Chuck Palahniuk – Bântuiţii

unde:

nume prosteşti: numele meu prostesc:

mai întâi drumul pe holurile nesfârşite ale policlinicii cu plată. demnă. cu privirea limpede şi fesele înţepate de multe siringi din metal .

în corpul ăsta trebuie să investeşti mai mult decât în cel vechi.

dintr-o limbă de uscat ce era, dintr-o fâşie roşiatică şi stearpă, corpul tău s-a transformat într-un continent bogat deasupra căruia plouă .

mama ştie că trebuie să învăţ mirosul de mere stătute, de spirt pus pe julituri şi de ceară. să dansez printre uniforme albe lepădate pe scaunele din oase mascate de un soi infect de muşama.

să mă lipesc toată de uşi inscripţionate cu nume care încep cu dr de la dragoste sau de la dracu.

să ascund sub sacii de dormit rochii de doc

să rămân pe loc. mama ştie că numele ei e echivalentul unui loc fertil de la care te poţi aştepta oricând să-ţi ofere ceva de mâncat de îmbrăcat de băut.

*

iat-o cum se pierde într-o ramificaţie a clădirii din care-mi închipui că va ieşi stoarsă de puteri şi cu 20 de ani mai bătrână. iată cum trunchiul meu mic şi noduros se îndoaie în ritmul trunchiului ei. văd: rochia ei din elastice. multe elastice. aud: sonerii acoperite cu scotch. multe sonerii. scriu: elastice pe sub pullover elastice care nu-mi lasă sângele să circule liber. şi sonerii care se declanşează aiurea, fără să fie nimeni adevărat în spatele uşii. scriu: numele meu prostesc pe care te bizui numele meu pe care îl strigi când visezi urât numele meu pe care ea l-a ales pentru mine.

parcă mă chema olga. parcă aveam un metru douăzeişicinci. parcă mă simţeam fericită.

of, nu ştiu ce facem aici, creştetul meu e un abajur în care nu se mai aprinde niciun bec – niciunul, voiam să-ţi zic despre mama. ştiu că toată lumea vorbeşte aşa, despre venele lor care schiţează pânze de paianjen imaginare deasupra oraşului, până ce se înnoadă la capătul altor vene, mai vechi, mai ruginite, mai groase şi mai horjite, dar mama nu e decât una dintre substanţele toxice pe care le ingerezi o dată cu algocalminul sau ibuprofenul

*

mama e vie şi pielea ei e creponată. încă. închipuie-ţi ceva cretin ca “pe mama vreau s-o mănânc. vreau s-o învârt pe mama ca pe-un titirez. vreau să-i scot braţele ca unei păpuşi care nu vrea să stea cuminte. vreau să nu mă mai ţină de mână. vreau să cântăm ca cerşetorii. vreau să primim bani cu care să ne luăm nişte rochii de mireasă şi să colindăm lumea îmbrăcate aşa. vreau să vorbim ca oamenii mari. vreau să-i citesc revistele cu tipare pentru rochii de femei care-au născut 2 copii nu mai arată ca în vremurile bune nu mai merg la chefuri nu mai au chef nu mai cunosc decât oglinzi sparte şi geamuri aburite în care chipurile lor cu cearcăne şi riduri sunt expuse cu un fel de mândrie la mâna a doua – lichidări de stocuri în vitrinele noastre scăpăm de ce nu se mai poartă vă îndopăm cu ce s-a demodat.” închipuie-ţi că am crezut toate astea.

şi tata e viu. şi bunica e vie. dar pe bunica vreau s-o închid într-o cutie şi să iasă de-acolo uneori, ca un clown de care să-mi fie fricăăă. FRICA FOARTE TRISTĂ FRICA FOARTE CALDĂ.

*

am mers încet, resemnată, printre scaieţii şi bălăriile care cresc o dată cu mine, scaietele, bălăria, buruiana smulsă, dezrădăcinată, cu seminţe puternice nepretenţioasă, verde, verde de tot. mi-am netezit rochiţa mi-am simţit obrajii îmbujoraţi. şi ca  totul să treacă mi-am ţinut pumnii peste ochi, ca şi când aş fi încercat să-i afund în mocirla pielii ăsteia, ca un panou de înaltă tensiune devenit brusc vâscos şi permisiv, ca un hidrant dincolo de care e singura speranţă să nu arzi de viu.

*

azi m-am mai gândit puţin la ceea ce pot să devin. apoi am lăsat-o baltă. n-are rost, mi-am zis. şi am lăsat-o baltă.

sunt de-o vârstă cu mama. atunci, in her best days. sunt asflatul pe care-a călcat mergând la întâlniri. am dus-o în patul lui. i-am ţipat în ureche: acolo, descalţă-te, desfă-ţi cămaşa. un nasture, doi. fii frumoasă. fii foarte frumoasă. lasă-ţi părul pe umeri. lasă-ţi corpul să fie mai mare decât mine. mai mare decât gândul la mine. gândul scris cu carioca pe arterele imaginare ale primei păpuşi - cheală şi urâtă, cu picioare crăcănate şi zâmbet cretin. „cum au copiii mici”. îţi mai plac păpuşile astea, mamă? nu, sunt urâte, tu o să primeşti o păpuşă frumoasă. tu o să primeşti cărţi din care să faci bărcuţe de hârtie de ce să fac bărcuţe de hârtie din cărţi? ca să plutească în sângele îngroşat al primului băiat pe care o să-l iubeşti. şi în apa din care o să soarbă ca printr-un pai.

 

 

 

- poemul întreg va apărea în tiuk!, numărul cu “paşii mamelor noastre”. dar am mai modificat unele lucruri aici-

 

dispoziţie excelentă cu happy tree friends. dar: nervi pt faza cu facultatea. eu meritam să intru prima. EU. cred că o să scriu kestii şi mai deprimate acolo. cred că o să o iau razna de tot. cred că o să fiu o ţintă a batjocurii, o suprafaţă de vopsit clowneşte ca la paintball. ştiu că sunt o prezenţă neimportantă. că totul e din vina celor care au organizat celebra internaţională de română. care a semănat cu o loterie, până la urmă. just a lot of money. şi nervi. foarte mulţi. emoţii, oboseală, emoţii, oboseală. în ciuda aparenţelor, i was really down then. şi olguţa era de asemenea. e singura profă căreia o să-i păstrez o amintire deosebită, şi pe care mi-am făcut-o prietenă. am avut această satisfacţie, at least. şi o s-o revăd mereu cu drag.

dar, revenind la treburile mele crâmpoţite: azi mi-am dat seama ce eliberare înseamnă despărţirea de hd. de casele ei ca nişte hoteluri dărăpănate sau ca nişte spitale de nebuni, gigantice şi vesele în cel mai tragic chip. de aleile năpădite de buruieni şi cantinele dinspre care răzbat acorduri de manea. de îmbrăţişările care dor, ca şi când mi-ar fi zdorbit, pas cu pas, oasele. coloana vertebrală. ca şi când ar fi încercat s-o dizolve. îmbrăţişări care ustură. şi amintirea lor ca acidul clorhidric. de clasa a9a şi umbra ei de animal gigantic, sfârtecându-mi echilibrul şi armonia. de tăcerile lungi, presărate cu otrăvuri, de nevoia de sentimente umane, de gama lor ca un tabel al altor elemente chimice, tabuizate. de poeţii rataţi, de artiştii rataţi, de aerele lor intoxicante. mai rău decât furnalele înfloritoarei epoci de aur. blia blia.

un diptic, un triptic de comportamente pe care nu le mai tolerez. un triptic de ceruri, un triptic de atitudini. ca şi când bucăţile, piesele de puzzle spun mai mult decât imaginea completă. imaginea  completă mereu mai tristă decât umila piesă de puzzle.

sunt întotdeauna prea sinceră cu ceea ce a rămas în urmă.anacronic şi sub pecetea lui “prea demult”

lumea e a unei fete fericite care-şi plimbă căţeii, care merge la piaţă, care răscoleşte trecuturi prin seconduri, trecuturi şi corpuri care putrezesc acum, la 2 m sub pământ, cărora li s-a scurs demult creierul pe nas, scriind pe coşmarurile tale “estetice” cu litere mari, sângeriu-gelatinoase, rotunjite, ca e semi-analfabet c.a.p-ist, că inteligenţa nu e nimic, absolut nimic. lumea poate fi a unei fete ca asta, născute într-un oraş exemplar, cu străduţe exemplare, cu un colectiv muncitoresc exemplar, cu mici crime şi violuri izolate, la umbra înscrisurilor de cretă şi spray auriu, lumea poate fi a mea, care cred că optimismul e aproape la fel de amar ca frumuseţea, dar asta nu-nseamnă că-mi împrăştiu saliva pe suprafaţa lui abstractă (şi dacă ar fi concretă, ar semăna cu un zid de scară, din cel u pattern identic, strobit la neglije). chiar nu trebuie să ne irosim în zâmbete de autoconvingere şi autoîncurajare. în fine, mai bine ne uităm la poze violente cromatic, mâncăm cva light, bem cva light, ne plimbăm ante-hoiturile pe undeva, ascultăm nişte mika. cause:

aşa stau lucrurile (abatorul 5)

frica personală de epave: înotul în ape adânci şi picioarele brusc izbite de ceva metalic. o bucată dintr-o fostă navă, aflată acum undeva la mulţi metri adâncime. frica de când eram mică, la vama veche: că epava o să se desprindă din bancul ei de nisip. că o să se rostogolească şi o să ajungă lângă mine, pe întuneric. că valurile f înalte o vor prăvăli peste mine. frică reactualizată, an după an. -pretext ca să scriu despre eşecuri îngropate şi înţepenite în nisipul şi în stâncile de sub apele pe care trebuie să navigăm, till there are no oceans left

ce înseamnă dacă te visezi, în mod repetat, pe un ţărm pustiu, cu o mare încremenită, supraîncărcată de epave. epave peste epave peste epave. şi un promotor în ruină. şi epave până la linia orizontului: înseamnă că rişti să eşuezi pe plaja la care ai visat ca la o a doua descoperire măreaţă şi fascinantă, care să influenţeze istorii atomice şi personale, cu wealth in the bank but nothing to show inside. înseamnă că românia este o lepră pe pielea cam acneică a lumii, aproape t cum zice cărtărescu, faţă de care mi-a revenit simpatia din pubertate, citind orbitor aripa dreaptă cu nesaţ, şi sorbind din difderite peturi cu ceva rece transformându-se subit, sub presiunea palmelor mele prea calde, într-un verişor, frate sau rudă prin alianţă a ceaiului de iarnă. mai înseamnă că fericirea nu ţine cont de spaţiu sau de timp sau de orice dimensiune formală, că este un înscris în codul tău genetic, pe care îl accepţi şi căruia i te conformezi cu com-pasiune (suferinţă) şi co-sentiment (apartenenţă) (dacă vă sună cunoscut, e vina unei foarte frumoase cărţi- insuportabila uşurătate a fiinţei- milan kundera- o alegere nefericită zicea xavier marias într-o altă carte, şi aceea superbă – inimă atât de albă- dar mie îmi place kundera & there’s nothing i can do about it:) ). revenind la epave, e ca şi cum eşecul, cel mai sinistru şi mai rusty, ar sta să-mi umbrească plajele aurii pe care mă întind sperând la un pic de soare arzător, cancerigen, malefic, dar soare.

am intrat la facultate. cu regulamentul schimbat de pe o zi pe alta: nu s-a mai acceptat criteriul olimpismului internaţional, ci diploma de bac, ca la muritori. am intrat a2a deci, şi nu cu 10, as i should, ci cu 9.93. dar ideea e că sunt studentă în anul 1 la literatură universală comparată şi limba şi literatura română, că asta înseamnă că mă îndrept spre un glorios viitor undeva în românia, că sunt nebună, că voi visa încă mulţi ani de-acum încolo epave multicolore şi epave vechi pe o mare încremenită, totul din cauza unei pasiuni datând de când mă jucam (da da fără să le masacrez în ciuda aşteptărilor voastre de natură fictivă) cu păpuşile.

mi-e foarte scârbă de voi aştia care lăcrimaţi după liceu. şi de voi ăştia care lăcrimaţi după prieteni. şi de voi ăştia care vă temeţi că “dincolo” veţi fi singuri. şi de voi ăştia care vorbiţi frumos despre voi. şi de toţi cei care vă căutaţi pe google. şi de toţi cei care vedeţi o sursă de inspiraţie aici. şi de toţi cei care căutaţi o sursă de inspiraţie oriunde. de cei care aţi descoperit vama-veche prin 2004. de cei care veţi descoperi sf.gheorghe în 2010. de cei care daţi sfaturi şi scrieţi manifeste. de cei care vă spuneţi poeţi şi vă comportaţi ca atare. de cei care nu vă spuneţi poeţi, deşi sunteţi, şi încă foarte.  de cei care aveţi atitudini publice şi frustrări sexuale. de cei care vă mândriţi cu mediocrităţile voastre.  şi cu ratările voastre. pe care dintr-un autism asimilat pe parcurs abia dacă le identificaţi ca atare. şi dacă aş zice că vă întorc spatele şi că  mi-e silă de voi, ar începe să-mi fie scârbă de mine.

nu ceri nimic

în cimitirele din toată lumea, morţii recenţi continuau să putrezească în mormintele lor, să se transforme puţin câte puţin în schelete – Michel Houllebecq

prologue

vom orbi şi ne vom întâlni la capetele întunecimilor noastre

- vulve de femeie murdară, căzute şi apătoase

precum feliile de lubeniţă roz

tumefiate concupiscente strălucind în splendoarea bălăriilor şi-a muştelor

de la capătul parcului industrial. e un capăt de lume, al ruginii. şi un al capăt, al naftalinei.

şi un altul, al nematodelor.

lumea în care totul e gratuit

ne prisoseşte. în schimb, ne adunăm fricoşi în jurul creaturii

jalnice pe care o primim deodată cu actele, cu petrecerile, cu plecările

îi reconsiderăm consistenţa vagă, pixelată, de cadavru vechi de câteva zile,

flexibil şi dulceag, încă bun de mâncat. gura de gonflabilă şi ochii de molie.

părul ca o cortină. tenul erodat, reliefat. pomeţii de travestit.

mirosul de încăpere cu hârtii şi dosare transparente. cu lenjerii şi rochii de vară transparente.

cu mirosuri abjecte şi contuzii din viitor întinse pe foile pentru proiecte.

singurul meu proiect vei fi tu. îţi vei scoate unghiile îţi vei epila părul

şi vom fi nu doar orbi ci şi lipsiţi de cele mai mici efecte speciale ale orientării

într-un spaţiu sexual mai vid decât creierul darlei la 17 ani

când molfăia inertă sexul de lemn al unei jucării africane.

1.

secolul în care am intrat e dulce. o gaură de vierme găzduind o mie de viermi.

dar corpul meu nu e decât o parte a conspiraţiei. să nu-l atingă. să nu-l privească.

să nu-l atingi. să nu-l priveşti. să fii undeva în centru, o centură de siguranţă în diagonala

unui trunchi fibros de femeie grăbită, pe tocurile ei, pe picioarele ei, pe poziţia ei

ca un disc zgâriat mimând sunetul unei orchestre muncitoreşti. poate că o să vii.

fiecare scară de bloc are o istorie a ei. tu o să-i dai un sens pozitiv. o să speli cu sperma ta

sperma violatorilor de fetiţe, a hoţilor de noapte şi-a puştanilor beţi, împleticindu-se pe coridoare verzi ca ceaiul laxativ pentru slăbit şi distrus constant, împăciutor şi purgativ,

flora intestinală a unei femei tinere sau al unui tânăr robust.

poate că n-o să mor niciodată. ochii scoşi cu un cuţit cu prăsele subţiri şi pielea jumulită

sunt elemente mai spectaculoase decât moartea într-o garsonieră din micro 5

cu lucrurile în ordine şi o rochie de lame trasă strâmb peste cămaşa de noapte.

*

aşa credem toate, la vârsta când ne umplem de celulită, când pielea noastră

e o hartă minată şi coapsele încep să ni se întâlnească în lungi preludii dureroase

sub rochia de nylon cu buline şi deasupra baretelor strânse ale sandalelor-platformă

de la leonardo. când suntem un pic diforme, dar încă delicioase

sub aspectul pufos de prinţese nordice, sub hainele cusute de mână

în lumea a treia: am dreptul să iubesc pe cineva ca mine, să port din cap până-n picioare

cicatrice uscate, gelatinoase, pe care tu nu le ai. să fiu imaculată, dar ca o imitaţie

ca un gablonţ şi ca perlele false să mă deşir la gâtul adevăratei iubiri. aşa monologăm toate, în aşternuturi lucioase care nu văd lumina zilei şi în corpuri tot mai urâte pe care ziua, cu noutăţile ei impecabile, în sfârşit, le refuză.

?

problema mea acum nu sunt eu care-mi săpuneam şi masam corpul oribil cu atâta sârg

că-mi dădea sângele. acum sunt o casă în care viaţa e o invectivă, la gel şi dragostea aia, şi plăcerea înmuiată într-un lighean cu apă fierbinte, plăcerea de când îmi striveşti

muntele lui venus cu palma,iar firele de păr, sârmoase şi rigide, îţi devin un altfel de artere aorte.

*

problema mea

psihoza mea acum e felul în care te-am ajuns din urmă, e mişcarea mea finală

de ierbivoră mare, ambiţioasă, şi dansul tău ca presimţirea unui act carnivor

deliberat şi primar. ai fost tot timpul în urma mea, van,

şi corpurile năpârlite ale mamelor tale îmi populau camera.

le iubeam pentru că ţineau loc de mobile, de ornamente şi bibelouri cu şarete, florărese, golani, crini imperiali şi boboci de trandafir sau de nufăr. ele nu ştiau despre darla,

dar trăiau cumva în asentimentul ei. abulice, sub o crustă de minime obişnuinţe, similară gheţii sau porţelanului nefinisat, cu gheagurile lor lucioase cuibărite în creier, îmi populau organismul dublu, stafia mea obeză şi pofticioasă

*

fiecare fată cu bagaj genetic grăsos şi ambiguu,

de meduză gelatinoasă, de balenă eşuată, de animal omnivor, de rezervaţie naturală

oricât de slabă ar deveni, oricât de multă vomă ar deşerta pe faianţa chiuvetei şi a vasului de wc

poartă grăsimea aia dizolvată, respinsă ca pe-un halou, ca pe-o fantomă

şi nu ştii exact de unde, din pleoapele un pic negre de parcă

ar fi stat îngropate sub tone de îngrăşământ natural

din mersul încet, ca pe o muchie de cuţit din plastic

fiecare fată grasă este o fată grasă pentru totdeauna. şi e gata oricând să revină la setările din fabrică

eu nu te iubeam, dar aveam o astfel de istorie, şi prezenţa ta umilitoare mi-o confirma.

eu eram o fată nouă, tronând peste un maldăr de păpuşi cleioase al căror miros

îmi mişuna pe sub haine cum dospeşte răşina sub scoarţa uscată a brazilor de crăciun.

tu erai van şi toate casele mele din lemn putred şi din pucioasă erau gravide cu tine.

burţi pline de vergeturi căscau zidurile blocurilor din o.m. şi din micro 6. iar din biserica

asta neterminată curgeau şuvoaie de moare, de apă caldă şi resturi de prospeţime ca nişte fructe bolnave, fără viermi şi fără culoare.

2.

fără niciun chef ies din mine ca dintr-un sac pentru gunoi menajer. fără niciun chef pornesc pentru ultimele 100 de dăţi pe străzile hunedoarei. buzele pudrate ca nişte table prăfuite de cretă îţi şoptesc numele

la urechile directorilor de bănci ale vânzătoarelor de la librărie

ale puştoaicelor cu o viaţă sexuală întensă ale copiilor perverşi

ale cerşetoarelor gravide.

dragă van, am scris un răvaş de dragoste şi l-am mâncat.

avea gust de vanilie şi consistenţa unui vierme. l-am înfulecat ca să-mi aducă aminte de tine. limba mea nu-şi aduce aminte decât săruturi amărui, ca nişte mâncăruri reci, sleite.

am ajuns prea târziu la buzele tale. ospăţul s-a sfârşit, cineva spală vasele unse cu grăsimea morţilor recenţi. sexul tău îşi aduce aminte de multe cărnuri.

mâinile tale sunt mânjite de multe piei. eu sunt corpul străn în care intră toxine

casa mea e corpul gazdă pe mama o doare pântecul ei împietrit.

„şi în noaptea aia cu furtuni în noaptea aia când copacii vor fi smulşi din rădăcini

şi da da da zdruncinaţi îl vor striga îl vor arunca în ferestrele voastre

iar dimineaţa veţi fi pernuţe pentru ace şi cioburi”

*

şi-acum începe fericire mea dublă ca o guşă tiroidiană. de câteva săptămâni n-avem curent

de câteva săptămâni suntem cei mai trişti oameni din lume.

mai trişti decât în copilărie. mai trişti decât în adolescenţă.

mai trişti decât oricând, la un loc.ne culcăm în mijlocul gazoanelor pe care alergăm

ceva ne foşneşte în palme. am căpătat o dexteritate ceva de speriat

în poveştile vieţilor noastre strecurăm câte un deget ca în vaginul unei femei pe care n-o mai doreşti. de câteva zile transpir ca un porc

pur şi simplu nu mă pot abţine să nu zâmbesc

sunt cu 5 cm mai înaltă decât gardul prin crăpăturile căruia îţi intriduci organul mic

şi subţire

ca degetul mijlociu al oloagei brunete din piaţa obor şi din microbuzul 6 o.m.

*

ne trezim când şi când. ne lipim unul de altul-

tu carne, eu oase. separaţi- sânge uscat şi sterp

corpul are sens când şi când.

lipiţi cu salivă, suntem cârlige şi peşti.

sexul tău e un limax pe trotuarul crăpat din faţa fostului meu liceu.

din faţa fostei mele vieţi. eu şi corpul meu ne îndreptăm spre tine ca cele mai groaznice lucruri

care ţi s-au întâmplat vreodată. un teritoriu minat în reabilitare

cu asfaltul ciobit şi părţi din toţi cei care s-au plimbat vreodată pe-aici

redecorându-l.

numele tău mi se întinde la colţurile gurii

lipicios şi parfumat

ca rujul.

epilogue

câţiva oameni continuă dragostea asta lividă,

degetele tale trec pe unde au trecut degetele celorlalţi.

degetele tale miros acum exact ca degetele lor.

răschirate, îmi cuprind sânul stâng şi o parte din burtă.

trag de ea ca de o bucată de sandwich cu unt şi salam.

untul e mirosul străin care îmi umple orificiile.

balsam şi podoabă.

dâre de cerneală pe sugativele unui copil bolnav

voi continua opera asta de binefacere pentru nervii morţi

ai trupului meu, pentru stâlpii de înaltă tensiune înfipţi

în solul nisipos al acestei câmpii care creşte în mine.

*

seara, pulloverul tău îmi va

zgâria sânii. îmi va aminti de străzile pe care e obligatoriu

să te arăţi trist infatuat nedecojit de haine şi grade de acceptare a morţii.

frigul ne vindecă de răni mai vechi pentru că desface

unele noi, mai coapte şi mai pline de sâmburi decât cele dintâi.

pentru că muşcă din fesele nopţii căzute peste noi

ca o starletă porno obeză, cu burta revărsată în pliuri late

peste sexul umed şi excitant precum gura unei sticle de absint.

pentru că o leagă fedeleş cu tenii scoase din încăperile luxoase

ale burţilor noastre. pe-aici au zburat muşte ca în jurul unui hoit, îmi zici.

nu fluturi, cum ni se zice, ci muşte în jurul unui hoit.

demnitatea noastră tumefiată şi plină de buburuze roşietice.

dragostea.

video

well, it’s obvious că în curând o să fie riscant să ne mai reproducem. păi fosforul ăla plutitor e, alături de naplam, una din substanţele agresive folosite de americani în irak. „Cînd auzi prin radio whisky pete, asta înseamnă în argoul soldăţesc că a fost dispersat un nor de fosfor alb. În contact cu pielea, acesta arde carnea pînă la os. Dacă îl respiri, îţi umple gîtlejul şi plămînii de băşici, pînă cînd te sufoci şi te arde pe dinăuntru“ (un soldat)

o să ne îmbrăcăm în 20 de straturi de textile, ca nişte cepe, şi irişii ne vor exploda rând pe rând, ca nişte grilaje din gumă de mestecat. mai avem 3 zile de caniculă şi o perioadă de arsuri. în mod evident, apelul la calm nu rezolvă nimic. dacă vi se pare că your skin is gettin itchy, ochii vă lăcrimează din senin, respiraţi mai greu şi mai sacadat, ei bine, NU vi se pare.

trecând printre tarabe, uitându-mă la legumele din ce în ce mai mutante expuse acolo, înfundându-mi nările cu un miros de tix naiba ştie de unde, mai mai că-mi vine să râd. când merg prin oraş cu gândul să dau de vreun loc sălbatic, dintre cele pe care le ştiam mai demult, şi văd zone întregi acoperite de moloz şi piatră, mai mai câ-mi vine să râd.

între timp, eu încerc să-mi autoprovoc o viaţă mai bună, mâine merg să mă înscriu la facultate, sper să merg la mare prin august, să fiu fata plajei o vreme, să citesc vreo 30 de cărţi şi, poate, să have the time of my life.

e greu să faci toate lucrurile vii într-un balon de plastic ce riscă să devină tot mai puţin o metaforă.

eşti negru sub unghia unui individ total pe care nu-l mai ajungi din urmă. el se întinde pe foaia ta de proiecte irealizabile ca o contuzie de viitor, în timp ce te identifici din ce în ce mai mult cu creatura speriată, cu gură rotundă de gonflabilă, care eşti în pozele mici pentru acte, fiecare cu eroziunile şi aproximările ei, cu bărbiile ridicate şi părul căzând ca o cortină mâncată de molii peste umeri, apropiindu-te de prima criză de autocontestare personală, care stă chiar după colţ, care nu seamănă cu nimic experimentat până acum, pentru nu este un experiment, ci o senzaţie fizică, altfel decât gama de senzaţii primare, pentru că le amestecă în blenderul defect ce îţi acaparează simţurile, stereotipiile, tertipurile şi micile tabieturi, ai făcut prea multe cockteiluri de detalii care contează, să vezi acum ce contează, să-ţi vezi fantomele principiilor tale blânde şi paşnice, ca nişte cursuri de ceramică la şcoala de arte din hunedoara, devenite brusc monştri coloraţi cu trunchiuri din saci de box pe suprafeţele cărora nu îndrăzneşti să-ţi verşi amarul. there+s no bitterness. e doar o serie de poze în care eşti mai urât şi mai imbecil decât în realitate. călătoreşti cu ele, te legitimezi cu ele. te legitimează. îţi descriu traseul stărilor conflictuale dintre monada pe care o întruchipezi şi jegul păpuşeresc din 3 pe 4 de hârtie fotografică. şi-atunci toate echitabilităţile şi toleranţele între ceea ce eşti şi ceea ce eşti destinat să fii, cu un paşaport în care arăţi imbecil, cu un buletin în care arăţi molestat şi cu o diplomă de bac în care ai mutră de curvă, dispar. serii şi serii de infecienţe. cu prima nepotrivire: can’t trust the sordid woman on that paper.

elucidare: nu sunteţi voi în pozele de pe acte. nu vă mai amărâţi. nu v-aţi erodat într-atât, nu sunteţi aşa de urâţi şi de spongioşi. maybe worse, acolo e un mixaj între a arăta bine şi a arăta ca tine:)

so, cheer up, să ascultăm şi mai ales vizionăm ceva drăguţ:

…pornim să desenăm monştri cu fundiţe şi cireşe la urechi, să ruinăm castele made in disneyland, să ne îndesăm în cap ideea-găluşcă: toate basmele noastre nu pot însemna decât după-amieze tricky, când ai tăi nu ştiu cum să te facă să adormi sub plapume care nu pot decât să-ţi întreţină frigul derivat din nevoia de altfel altcumva.

e trist că citesc orbitor 3 şi că rememorează celelalte volume la care mi-am racordat pubertatea şi începutul de adolescenţă, as if this is the end of me, şi că mai încolo se întinde o lume tridimensională, fetiţa care s-a degradat lipită de asflat (da, ăsta a fost sentimentul comparându-mi “frumuseţea” machiată de acum cu prospeţimea de la 16 ani, pe diplomele de absolvire: de-gra-dare eroziune pierderea inocenţei pierderea luciului din ochi şi câştigarea lui perfidă în farduri sidefate şi luciu de buze). şi când scrie acolo “îţi aminteşti” e ca şi cum mi-ar vorbi mie dincolo de condiţia de cititor. e ciudat să văd cât am uitat de fapt. acum 2 ani trebuia să merg la sighişoara, voiam să mă întâlnesc acolo cu cineva, nu am mai reuşit. la întoarcere, el mi-a zis că i s-a părut că mă vede pe-acolo de câteva ori. ca pe vreo domniţă. uitasem chestia asta. mi-am readus-o aminte. tot aparenţa mea de fresh meat cu ochi de miel sau de animal mic şi sfios, mutilat din bune intenţii, fără urechi clăpăuge sau fără coadă, era de vină.

e trist că acum 4 ani, când trăiam sub influenţa acestui gen de lecturi, mă simţeam mai vie, normal, începusem să mă debranşez de la utopii, de la formalismul fericirii agape, dar nu citisem încă acele cărţi cu spaime, acele cărţi cu lame în loc de pagini.

atunci începeam liceul. acum sunt un oraş capăt de linie. pornită să devin nod feroviar:)

nu mai şterg tabla, o sparg.

muzică(link)

citesc particulele elementare şi, da, îmi place.

mă gândesc dacă nu cumva tot ce am făcut până acum a fost un fel de declaraţie de dragoste pt mine. cu toate că nu mă plac. cu toate că ţin cură de slăbire (şi nici nu mai ştiu a câta este din viaţa mea. prima a fost la 8 ani). cu toate că am 1.56. cu toate că asta înseamnă că trebuie (sau ar trebui) să port platforme. cu toate că mi se pare că reuşesc să-mi ating limita maximă a incompetenţei numai după o jalnică baie de mediocritate. în cosmopolitan, care-i dă o stare de bine, în reviste pt adolescenţi găsite pe jos, lângă creşa “căsuţa cu pitici”( siglă brand new-cu un pitic stând într-un fel de baltă de vomă sau o pizza stricată), care-mi dau o stare de rău. cred că pur şi simplu am ars nişte etape cu o brichetă căreia-i zicem indiferenţă. şi care incendiază multe spaţii pe care ţi-ai dori, la un moment dat, în viitor, să le revezi.

când ascult piesa asta de la blueboy mă simt ca la un final de sezon estival, trecând prin toate staţiunile noastre rămase un pic în paragină, cu terenuri de minigolf printre care cresc scaieţi, cu balcoane cu filamente de bec ca nişte sforiţe de la un cadou carbonizat, cu piscine scorojite şi ultimi locatari în campinguri, cu restaurante mirosind a vechi şi a epoca de aur, cu prăjituri cu multă cacao şi miros de sulf.

şi nu, astea nu se trag de la cele 150 de pagini din după-amiaza asta.

azi mi se pare că trăim vidaţi într-o pungă de informaţii. gata gata să ne deversăm în oala cu apă fierbinte a istoriei mici şi inapte pe care o s-o construim din schelete, ca pe-un recif. şi toţi ştim cam aceleaşi lucruri. păşim prin locuri abandonate care arată la fel, în danemarca, belgia sau românia. le facem poze şi ne luăm tălpăşiţa. în apartamentele noastre decente şi comode. în paturile noastre ca nişte instrumente dezacordate. îngropaţi în corpul unei păpuşi pe care am iubit-o şi ţinând între coapse un animal care nu mai poate să fie un lup de stepă. pt că noi ieşim vorbim avem viaţă socială. pt că noi nu putem trăi în păpuşi normale pe care cineva le ridică din mormântul lor prăfuit de sub un pat prea mic pentru o adolescentă cu pierceuri prin care să iasă tot aerul neinteresantului şi al obişnuitului. e o zi destul de mucedă azi. destul de călduroasă ca să nu ai altă idee decât să te cocoţi pe un bloc de 10 etaje şi să faci plajă. la umbra rufelor aparţinându-le tuturor vecinilor pe care nu-i saluţi. 30 de feluri de detergent şi balsam pentru rufe. sute de feluri pentru a purta o haină. pentru a-ţi conserva căldura “umană” acolo.

o zi ca atunci când aştepţi ceva care să amortizeze loviturile deja dureroase ale unui organ căruia îi spui inimă deşi nu eşti convins că that is the very core of you.

sad boom-boom-ba

 

cum mi-am mutilat păpuşile. cum mi-a fost frică de ele. cum mă bântuiau ca avortonul din 1000 de chipuri. cum credeam că lucrurile astea se urăsc pe viaţă. şi reconversia lor în adolescenţă. când i had to write about smth.

ştiţi cum încep toate poveştile care se termină prost (traumatic)? o zi senină, soare, păsări, background neprielnic crimelor în serie, monştrilor pe care ni-i dorim, eroilor mushroomish- easy to find- pe care nu ni-i dorim . covertiţi chestia asta la toposul almost famous al cartierului meu, al blocului meu, al spaţiului verde din spate, al creierului meu ca un tonomat de idei proaste. toată ziua m-am gândit să scriu kestia asta, şi unde dacă nu pe blog, vedeţi, blogul e concasorul de vieţi mărunte şi demne de nebăgat în seamă. şi un contor de oameni care le posedă. dar să revenim: m-am gândit să scriu cum mi-am luat eu pătura roşie pentru picnicuri improvizate în spatele blogului, cum mi-am luat sub braţ toate păpuşile barbie, cum le-am dus acolo în abatorul meu personal şi le-am smuls capetele, braţele şi picioarele. cum m-a fascinat chestia asta tocmai pt că începuse să mă sperie (mai aveam 3 păpuşi mari într-un sertar, un fel de treime bau-bau pe care-mi doream să nu-l fi primit niciodată cadou, să nu-l fi stricat şi închis în sicriul mobil ăla niciodată). şi cum mă speria mai mult, cum îmi era mai greu să mă opresc. le-am adunat pe toate în pătură şi cu ea în spinare am alergat acasă, vădit îngrozită de my crime. s-au împrăştiat din ele pe scări. vreo 3 capete blonde şi zâmbitoare, 5 picioare suple. mi le-a adus o vecină ca pe un trofeu de vânătoare. nu le-am revăzut. au sfârşit prin a fi date unor cerşetori (f populari prin 90, cerşetorii “la uşă”).

eh, nu ştiu dacă faptul că se face artă din acte ca ăsta e ceea ce mi-a determinat reorientarea. sau pregnanţa, culorile, totul zilei ăleia. sau faptul că that was a piece of an unusual childhood.

 

cum îţi dai seama când intervine o fisură? când faţa pe care credeai că o ai începe să crape ca o coajă de ou şi dincolo de ea nu găseşti vase de sânge şi carne crudă, ci altă faţă, mai vie, mai odihnită, mai frumoasă şi fără farduri. cum îţi dai seama dacă asta, ce e acum, ce se desfăşoară acum ca un film perfect, ca o bandă fără hopuri, fără noduri şi fără timp morţi, e palpabil, sau dacă este doar o imitaţie veritabilă şi de cea mai bună calitate butaforică a that something of yours? we’re acrobats looking for balance. mai ţineţi minte refrenul? şi dacă echilibrul ăsta pe o sârmă nu face decât să erodeze reflexele apriori de-a te cocoţa sus pe bloc ca să păşeşti pe o aţă subţire care te leagă de ceva. ştii că acolo unde vrei să ajungi e ceva bun pe care îl construieşti pe drum. dar, la naiba, mai sunt scări de escaladat, şi corpuri masive de ambiţie şi groază şi îndârjire de strecurat prin urechile acului. şi dacă-ţi rupi clişeele din cap, ca pe nişte perfuzii care te ţin legat de un pat în care tu şi sănătatea ta sunteţi în siguranţă, nu ţi se pare, brusc, totul impropriu? cum te îmbraci, cum te porţi, cum vorbeşti, cum te vezi în cutia coşmarurilor în care sunt oamenii din jur, toţi ceilalţi care au eşuat şi au supravieţuit, dar au eşuat. nu vreau să fiu o ratată. nu vreau să fiu o ratată. şi o să las baltă tot ce ar fi să trag după mine, tot ce mi-ar încetini mersul.

eu sunt singura creatură care mă mai poate surprinde.

am fost un deal verde pe care se construieşte o carieră de piatră. mă autoexploatez. şi mă voi autoexploata. 11 zile până devine oficial. 11 zile pot să însemne 11 cărţi:)

am făcut rost de orbitor 3. mi-o aduce mama mâine, când se întoarce de la 2 mai:) unlike other people, eu am citit orbitorul – 1 şi 2 – în aproximativa-mi copilărie slash puberatate , căreia i-am deviat cursul în sensul ţesăturilor-oraşe, am dresat-o să fie inteligentă şi hipersemiotică. am urcat cumva în amonte pt. că e greu să-ţi completezi fişa de auto-evaluare prin prisma unei cărţi pe care îţi doreşti, nici tu nu ştii din ce motive, s-o fi trăit. normal, au venit apoi sabato, cortazar, marquez, hesse cu lupul de stepă, nabokov cu antiterra lui din ada sau ardoarea, mă rog, lecturi luxuriante prin hăţişurile cărora am zăbovit cu pasiune, ca într-un segment special, mai plin de o viaţă din tuburi şi creioane colorate, din emulsii fotografice şi filme lipite unele de altele, decât restul segmentelor pline de viaţa din vene şi organe. în orice caz, sper să n-o citesc cu ochii (şi mintea şi inima şi restul trădărilor personale, autovictimizantelor mele ipostaze fragmentare) de acum, ci cu cei de atunci. e la modă să citeşti cărtărescu. pentru mine e ca din alt film. pe care, cum mi se întâmplă des, îmi doresc să-l revăd, ca să-l reexperimentez. ca să fiu mai atentă la detalii. mai receptivă. mai empatică. mai “aware”. sau ca să-mi placă, all over again. ca atunci.

după cum ştiţi, am scris o carte. mă gândeam că v-ar interesa, in some way, cum s-a petrecut chestia asta, care au fost elementele de fundal care au determinat întocmirea ei, închegarea şi aşa mai departe. am strâns fragmente din blogurile de pe yahoo 360, cele mai concludente, zic eu, pt starea de fapt de atunci. deşi nu s-au scris (încă) decât vreo 5 cronici la acest volum (dintre care una f negativă, am auzit, dar nu am citit-o, cică e de găsit prin tribuna, restul au fost chiar ok,  laudative aş zice şi, ca orice narcisist orgolios care vieţuieşte într-un textier hi hi de bun augur) this optional post sper să nu (vă) pară ridicol şi să intereseze pe câţiva oameni, mi-e greu să propun discuţii cu substrat socio-cultural, pur social sau filozofic, întrebările la care aş vrea să-mi răspundeţi comunicând pe-aici se leagă  aproape visceral de întrebările pe care le ridic deasupra mea, ca persoană obiectivă.

plus: mie mi-a trezit reflexe uitate arhivarea asta, şi îmi face un fel de plăcere – tot de natură orgolioasă- faptul că vă arăt ceva comprabil că fotografiile de la tele-shopping: before şi after.

aşadar:

1. blogul playing games forever 

blog with personal content

aceasta  senzatie de moleseala aceasta greata latenta aceasta tendinta de asteptare la prea multe din partea mea – totul ma oboseste, imi acapareaza gandurile, imi marcheaza incoerenta generala/generalizata/cronicizata de-a dreptul. somn. tacere. stagnare. spaima. lucid dreams. nevoia de “altceva”, de “altcineva”, de “altfel”. greseli peste greseli. compulsie la repetitie.
o lume de gheata. imbratisari hranite cu frig. oameni si haine. mai mult haine decat oameni. prea frig.

Monday January 30, 2006

 

definition

compulsie la repetiţie: proces incoercibil şi de origine inconştientă, prin care subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute

Saturday February 11, 2006

 

gloomy times

îmi simţeam viaţa, cu pădurea şi cu toamna, ruptă/şi paşii răsunau în amintire, ca pe-un drum pietruit şi ros.

trăiesc cele mai goale vremuri din viaţa mea. e groaznic să nu-ţi mai faci amintiri, să intri în tunelul ăla în care toate zilele sunt identice şi nimic nu face nicio diferenţă pentru tine. nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă cuprinde o sfârşeală care nu mai poate să rezoneze decât cu ceva portishead eventual mr white de la antimatter. de ce trebuie să trec prin primavara?
zicea eliot k “april is the cruelest month” eu aş zice că primavara e cel mai crud anotimp, cel mai ambiguu, cel mai acuarelic (nu cred k există termenul, dar mai contează?)

aşa că…scriu blogul ăsta ca să lansez un strigăt care dacă mai rămâne aşa, suspendat în gol, o să se transforme foarte curând într-un ţipăt isteric.

aşa că (deşi ştiu că e împuţit să parafrazezi un final aşa de trist ca cel din micul prinţ)…dacă se-ntâmplă să întrevedeţi vreo posibilitate de ieşire din starea asta…daţi-mi de ştire. nu mă lăsaţi să fiu atât de trist

Thursday March 2, 2006

 

teme de meditaţie pt vizitatorii acestei pagini.

răceală de primăvară. vânt de primăvară. somn de primăvară. am bănuiala că fervexul conţine calmante sau somnifere. de ce oameni buni? de ce drogaţi oamenii răciţi? eu am băut o cană de fervex doar ca să mă simt mai bine şi să-mi pot continua activităţile fireşti, nu ca să dorm toată ziua de ieri, iar azi să-mi ating mâinile, faţa, buzele şi să am senzaţia că ating un corp străin.

am început să aduc tot mai bine cu animalele din tablourile lui ryden. ofer un exemplu spre ilustrare.

blogurile andrei se contaminează cu problemele mele exitenţiale.

mai ţineţi minte primăvara lui 2002? nu că s-ar fi întâmplat ceva deosebit atunci, dar o mai ţineţi minte?

şi în sfârşit, aţi primit vreodată un mass cu “unde ţi-ar plăcea să mă săruţi?”

Monday March 13, 2006

 

pulafashion. manifest

 

 

“Frumusetea a ajuns cel mai urit lucru din lume. Frumusetea este un cintar de porci unde omul intra – sau nu intra – printr-o forma ideala. E asa de mic cintarul asta, ca numai manechinele care se prostitueaza cu Irinel Columbeanu trec de proba dura a formelor, cocalarii de cartier care injura doamne – ca Mutu – si toapele care au emisiuni la televizor si, macar o data pe saptamina, baga mega-muzica super-populara de dragul cacato-poporului.”

http://www.pulafashion.com/index2.html

Friday March 24, 2006

 

2. blogul a waste land 

j’ai oubliee

am uitat cum e să ştii că ai ceva doar al tău . am uitat cum e să nu te consolezi cu eternul refren al părinţilor şi prietenilor grijulii “eh, las’ ce-i al tău e pus deoparte”.  şi să nu te răneşti în orice sârmuliţă desprinsă din gardul ăsta ghimpat pe care încerci din răsputeri să-l construieşti în jurul tău. pentru că ai nevoie de protecţie. pentru că eşti vulnerabil&ai nevoie de ceva care să-ţi confere O Certitudine. mie certitudinile nu-mi mai folosesc la nimic. pentru că am uitat tot ce era esenţial în mine. şi dacă lucrurile astea sună atât de radical e pentru că tot ce avea aparenţa de “călduţ” şi “just fine” până acum a alunecat în extrema  “insuportabil”-ului. viaţa mea are acelaşi gust leşios ca şi sucul ăsta ieftin din care beau acum. are acelaşi aspect deplorabil ca un pat nefăcut ziua-n amiaza mare sau ca o chiuvetă plină cu farfurii murdare.  mi-ar fi mai uşor să depind de lucruri fără însemnătate decât să mă izbesc de tot soiul de dovezi ale faptului că “se poate şi altfel”.

asta e the twilight zone dintre un fel de viaţă şi o altfel de viaţă.  şi nu-mi place. nu-mi place deloc.

haisăne ?

…gândim la lucruri foarte inutile, care ar trebui şterse din memoria oricărui individ serios…de exemplu, azi, în timp ce mâncam de prânz, mi-am amintit de o trupă cvasi-obscură, compusă din 3 individe cu desăvârşire lipsite de talent&”vână”, pe care le-am văzut zbânţâindu-se prin 99 pe ecranele televizoarelor pe proaspăt (la vremea aia) înfiinţatul post “atomic”. îşi ziceau “why not girls?”, şi-au lansat un album, semănau deosebit de bine una cu alta şi lălăiau ceva de genul “robot ppl ropot ppl oţi fi voi frumoşi dar sunteţi mucoşi”

un alt gând lipsit de sens este legat de soarta papucilor ălora cu un stand special din leonardo la care nu te poţi uita fără să te întrebi dacă sunt sau nu nişte subtile instrumente de tortură. numiţi într-o vreme “b.p. (bucuria piticelor), pantofii cu talpă groasă au atins paroxismul prin exemplarele astea al căror calapod depăşeşte cu siguranţă 30 de cm, fiind fabricat din tot soiul de materiale “neconvenţionale” (plastic transparent?). mă întreb de ce nu i-a venit nimănui ideea să fotografieze tipele care au avut nebunia  să dea banii pe aşa ceva. cu siguranţă au fost puţine şi rare, doar nu degeaba au scâzut atât de dramatic preţurile monstruaselor modele de încălţăminte.

şi pentru că un blog atât de…incalificabil, nu poate să se încheie decât cu o întrebare capcană:

CE NAIBA TE POATE DETERMINA SĂ TE GÂNDEŞTI SĂ FURI DINTR-UN SECOND O BATISTĂ CARE COSTĂ 5.000?

Tuesday September 26, 2006 

 

depersonalizare

dupa ce ni se taie cordonul ombilical incepem sa ne legam prin alte 1000 de cordoane ombilicale de oameni, fapte, lucruri care toate amestecate pot da nastere unui mai bun&mult imbunatatit “self”. sa fim seriosi: there is no “self-improvement”. sunt doar multe trepte care duc pana acolo unde vrei sa ajungi.

and yet, se intampla din cand in cand sa pierdem contactul cu noi insine si sa ne complacem intr-o serie de mizerii si de situatii care, fie prin banalitate (vulgaritate chiar), fie prin artificialitate, nu pot sa ne defineasca. si acceptam toate compromisurile astea sufletesti pentru ca, departe de a fi acel “FOARTE BINE”, sunt totusi niste surogate de ‘FOARTE BINE”, si avem nevoie disperata de ele, living for today si neprivind in perspectiva.

si asa se face ca la un eveniment (cultural,  inteles de multa lume ca “monden”, desi hai sa admitem ca exista o relatie de interdependenta intre cei doi termeni, mai ales intr-un oras ca hd) vad/intalnesc/interactionez cu oameni de care m-a legat ceva la un moment dat si care astazi imi sunt 100% straini. oameni carora “li s-a rupt” care “ si-au bagat picioarele”  in orice reprezenta that connection between us si care, in mod paradoxal, nici macar n-au lasat urme.

si asa se face ca e extrem de trist sa vezi cum te depersonalizeaza investitia de timp&sentimente in asemenea fiinte care ajung sa-ti para, peste o buna bucata de timp, mai terni decat desertul sahara vazut din satelit.

my point is:  “inlocuitorii” “rezervele” samdp sunt fire de patrunjel in zeama (zeama vietii hahahaha). si e, cum scria pascal brukner, “groaznic sa fii adorat de unii, detestat de cativa si ignorat de majoritate”.

September 26, 2006

 

forgotten song (aimless?)

mi se pare ca pana acum m-am plasat pe o serie de coordonate gresite, ca am alergat pe terenuri nepotrivite, catre finishuri false,  si ca toate labirinturile prin care am mers au ramas nerezolvate, iar iesirile au fost fortate sau mimate & that’s an annoying feeling, care persista de ceva vreme, de cand tot ce credeam ca poate sa ma scoata din anonimat s-a pierdut in the unknown si am ajuns la intrebarea aia pentru care nu poti avea  fie raspunsuri prefabricate, fie taceri jenante/penibile/ care arata dintr-o data prea mult din ce e under construction in tine:  si acum?

nu cred ca modul asta de a comunica sau de a te comunica in fata ecranului iti da un sentiment de siguranta sau senzatia ca te descarci cu folos. de fapt, ar trebui sa se subintelega, inainte de orice blog pe care il scriu, fraza inerenta : “kestia asta n-are niciun scop, e a manner of wasting myself & my time”, mi se pare ca am scris-o de kteva ori (poate sub o alta forma)

in fine…intotdeauna am crezut k” i ‘m wise enough to choose the right path.”

dar all of my roads still lead nowhere.

Thursday October 26, 2006

 

did I forget?

te întorci la o stare care te leagă de alte zile ca pe o stradă pe care n-ai mai mers de o grămadă de timp, şi începi să încurci casele între ele şi începi să încurci faptele între ele, amintirile tale cu amintirile altcuiva, la care n-ai fost martoră şi în care nu te-ai implicat, nici măcar într-un rol secundar sau episodic. te trezeşti în confuzie, o confuzie plăcută şi diafană, o melancolie despre care îţi face bine să povesteşti, nu, nu o curăţare în profunzime, ci o reiterare a ceva nu tocmai dureros, şi nici tocmai plăcut, ci doar irepetabil, sublimat.

pe la 13 ani…toamnă ca o cutie chinezească, zilele ieşeau unele din altele identice, doar din ce în ce mai mici. nici nu mai ştiu ce era … o pierdere de timp, o aiureală, un fel de vertij, mers la şcoală şi nefăcut ore, jocuri de cărţi şi plimbări prin piaţă, pe la tarabe, doar aşa, ca să ne clătim ochii (sau să-i îmroşcăm cu ceva pestriţ)

şi acum senzaţie de trezit dintr-un somn inopinat, fără să ştii cine eşti şi ce faci. deeply nostalgic.

strange how you never become the person you see when you are young

Saturday October 28, 2006

 

piticot – ode to the greatest painkiller there is

here’s the love song of a “mad” girl. mad = anormala = out of the patterns, dar nu cu mandria conditiei de freak, asumate & programatice, nu ca permanenta dorita si potentata in fel si chip. anormala pt k nu am mers pe drumul pe care merg toti.  anormala pt ca uneori comfortul standard nu se potriveste cu al tau. in toate alegerile pe care a trebuit sa le fac  am afisat o lipsa  flagranta, aproape periculoasa de rigiditate,  multe dintre  pasajele care ar fi trebuit sa ma defineasca sunt dactilografiate cu greseli de tipar ireparabile.  am pierdut o gramada de chei (keys – suna mai sugestiv in engleza) pe strazi intunecoase. am fortat o gramada de usi. pe unele le-am spart, altele mi-au ramas inchise pt totdeauna. missed some chances, achieved some goals. dragostea e singura usa la care am batut pana mi-am zdrelit buricele degetelor, si pe care am zgaltait-o , si tot singura care s-a deschis de la sine, si foarte firesc, ca si cum ar fi stat asa, primitoare si fairytaleish dintotdeauna.

cred ca am jucat pt dragoste ca pe o tabla de piticot,  am nimerit toate pedepsele, am stat o tura, m-am intors la inceputul jocului, am sarit casute inapoi,  dar acum ma simt ca la sfarsit, in casuta piticotului, in decorul ala feeric,inconjurata de  smiley faces, cu o cana cu ceva aburind in maini…multumita + zambitoare. nu stiu cu ce zaruri am aruncat acum, dar as putea jura ca au fost, fara stirea mea, masluite.

Not easy to state the change you made.
If I’m alive now, then I was dead,
Though, like a stone, unbothered by it,
Staying put according to habit.
You didn’t just tow me an inch, no-
Nor leave me to set my small bald eye
Skyward again, without hope (Sylvia Plath)

Sunday October 29, 2006

 

walk with me suzy lee

m-am nimerit pe scările care duc şi aduc de la şcoala 3 (pentru mine asta le rămâne principala îndeletnicire, este locul spre care am mers şi de la care m-am întors cel mai des în primii ani de copilărie lucidă, conştientă şi dornică să-mi deschidă ochii spre lume). ploua şi vegetaţia din jurul izvorului părea o bucată din jungla generalizată de la începutul lumii. luxuriant nu încape aici. păduricea nu te face să te gândeşti la sud-americani. poate la un roman de aventuri cu animăluţe inofensive, ceva gen “vântul prin sălcii”. de fapt aproape am avut sentimentul unui spaţiu securizant construit ad-hoc, cu barele pentru sport din curtea şcolii, cosaşii angajaţi de primărie sau de administratorii de bloc, adăpostindu-se nu foarte grăbiţi, cu bălţile şi mirosul de mlaştină. ceva vecin cu gândul că i still belong here. că fardurile pe care mi le aplic “plecând” sunt bariere de praf şi atât. cremoase, unsuroase, o dată ce se amestecă şi se întrec cu sebumul secretat încă de tenul ăsta car e, orice-ar fi, al unui copil. i am a child, i refuse time, zic cocorosie.

apoi hainele îmi dădeau starea aia de special moment care ar putea să apară în vreun film: îmbrăcată destul de gros, cu ciorapi negri cu dungi vericale şi o rochie de poupee de cire, cu sacou negru de catifea, asorat cu pantofii cu baretă şi o eşarfă imensă, roşie- indie- la gât, here i am climbing up the stairs . cânt broscuţele şi prinţesele care dorm în pădure.

şi darker, ca în vincent (mersi, andreea breazu !) gândurile care-mi revin destul de des, gândul la colega mea care a murit, gândul la oraşul ăsta, la terminalul ăsta, la blocul ei turn, la camera ei, la boala ei tacită, la sentimentul straniu pe care l-am avut legat de ea, ceva mixtură între duioşie şi repulsie. gândurile de seara când urc în uscătorie să-mi strâng rufele, şi lumina verde-gălbuie pe care-o aruncă becul de pe casa scării şi foarte multele becuri din vârfurile stâlpilor de beton, înţesate de muşte şi murdărie mă face să mă simt mai mort-colorată decât sunt. culorile moarte sunt culorile vii de mai demult decolorate cu câteva grade. păstrând umile ceva din farmecul unei mari frumuseţi ajunse la vârsta eşuării întru găspodărie, a rezervorului de copii.

şi între timp mai fredonez o piesă

bored enough ca să vreau o zi în şlapi, pe malul unei ape oricât de jegoase. bored enough ca să-mi planific lecturi, vizionări şi escapade pentru următorii 5 ani. vreu un suc cu lime şi mentă. un blue 18 (o să beau azi şi cred că o să-mi placă, includding curacao). un red byte(alternativa). sangria. ceva. vreu un film cu adolescenţi (i had a chat about them today şi dincolo de stupizenie, mi-e dor de vivid colors care se cam estompează acum, o dată cu dosarele şi vrafurile de note bune obţinute vreodată).

mi-au plăcut la nebunie desenele cu care mi-am ilustrat blogul, deşi sacadează (neintenţionat) postul de azi. they kinda illustrate my actual childish self, my actual concept (a se înţerlege: conceptul după care îmi upgrades&schimb stereotipurile şi stereotipiile). cum îmi aranjez ţinutele şi fiţuicile cu viseee pe mine.

p.s.:cât timp am scris am ascultat un interviu al sierrei(rosie= din cocorosie, tipa zice că ele două au o relaţie fratern-erotică, plus că sunt implicate într-un triunghi amoros absolut intens cu anthony (vocea aia de androgin de pe noah’s ark). v-am zis eu că ilustrează psihologia copilului pervers. ele, creativitatea şi toată muzica lor.aproape că vin dintr-un tablou de ryden. minus vampirismul din “meat”