nimic anecdotic sau interesant sau palpitant. doar autoiluzionarea că se întâmplă şi pe-aici ceva. şi omul hunedorean are nevoie de balonaşe.

mi-am găsit ieri distracţie pe siteul primăriei hd. de la fotografiile cu serbările “nunta de aur”, când o grămadă de persoane vârstnice roşietice deja la chip trăgeau de domn primar, până la formulările gen “vă invităm să amplasaţi tarabe pentru a crea atmosfera specifică de sărbătoare” şi punerea în paralel cu realitatea festivalului s.os. castelul: rromi ieşiţi în faţa caselor dărăpănate ce mărginesc drumul spre castel , locuinţe pe care le sau nu le deţin, şi în care fac sau nu fac focul right in the middle, dar care deveniseră brusc suport de kioscuri la care se comercializau (iată ce cuvânt tricky) vată pe băţ şi obiecte luminoase neidentificate. m-au mai distrat şi requesturile vizitatorilor, întrebările identice puse sub nume diferite (ambele freaky), dorinţele de a vedea fotografii din micro şapte (why, ppl? that’s totally sick). apoi, pe o ploaia cu bulbuci, unnoticed din camera mea cu vdere la mult beton şi multe bălării, ca pe vremea când terenul ăsta era plantaţie de porumb, ca la ieşirea din oraş, cu trenul, până la simeria, când cele mai dezolante auspicii umane ţi se deschid zdrenţăroase şi lascive, ca nişte sexe negre (dacă aş fi făcut ceea ce mi-am dorit în copilărie, şi-anume liceul de arte, aş fi pictat colibele astea şi combinatul înţesate de simboluri sexual-obscene, nu ştiu de ce mi se pare că se potrivesc deosebit de bine contextului ăstua al industrializării forţate ca un viol brutal, urmat de o hărţuire latentă, dar that’s just in my head, cred). am mers la piaţă, mi s-a părut aşa, eclectic-sărăcăcioasă, cum era şi acum vreo 2 ani, când viaţa mea se compunea din 3 particule: cărţi, piaţă şi net-cafe. uneori retro sau alte locuri mai puţin subterane. cluj.

am vrut aseară să merg la un vernisaj. expoziţie de grup la galerii. ok, îmi pun status cu o cvasiinvitatie, răspunde ioana, ne ducem. mie una mi-a cam pierit cheful când am văzut ce puţină lume, îmi place să mă strecor mai anonimă la evenimente din astea care nu ţin de mine, să mă simt outcast, să nu fac prezenţă mondenă, pur şi simplu cred că pt statutul meu de ex-wonder kid e mai bine aşa. ca să nu mă întrebe lumea ce s-a ales de puştoaica aia care scria poezii destul de lugubre pe la 10-11 ani şi să le răspund că nu ştiu, habar n-am ce mai e cu ea. maybe she lives in the attick. ca toate obiectele hărăzite prăfuirii, dezintegrării şi eroziunii de tot felul. am intrat, ne-am uitat, am comentrat, unu ne-a făcut poză (yay), am mers altundeva. de parcă se poate merge altundeva. adică tot acolo. retro. unde a rulat muzică de boală până la un moment dat când a început the karaoke session, şi jur că asta era muzică de agonie. castrare. stigmatizare. chinurile iadului. dureri menstruale acute. migrene. tuse măgărească. am ascultat un pic cum erau mutilate câteva piese acceptabile (among which minunata loosing my religion). am plecat înainte să-mi termin red-byteul. like a firday fashion show teenager freezing in the corner.

citind bântuiţii am dat peste un sidrom al cărui nume nu-l cunoşteam, deşi m-ar fi interesat. şi din link în link, am dat peste mai multe kestii. este vorba de îmbătrânirea şi degenerarea prematură /progeria, sindromul Hutchinson-Gilford şi îmbătrânirea accelerată după vârsta pubertăţii- sindromul Werner. în filmul jack cu robin williams era vorba despre un hibrid dintre cele 2 tipuri de sindrom. şi de la asta spre un animated cyberpunk movie - renaissance- which sounds good.

o piesă azi?

cocorosie cu o piesă mai nouă, cred

şi unul dintre videoclipurile mele preferate: f bun pt o zi cu nori, pentru vată pe băţ insalubră şi pt the small town blues în deplinătatea lui (ceea ce implică deja nostalgia)click aici