cum mi-am mutilat păpuşile. cum mi-a fost frică de ele. cum mă bântuiau ca avortonul din 1000 de chipuri. cum credeam că lucrurile astea se urăsc pe viaţă. şi reconversia lor în adolescenţă. când i had to write about smth.

ştiţi cum încep toate poveştile care se termină prost (traumatic)? o zi senină, soare, păsări, background neprielnic crimelor în serie, monştrilor pe care ni-i dorim, eroilor mushroomish- easy to find- pe care nu ni-i dorim . covertiţi chestia asta la toposul almost famous al cartierului meu, al blocului meu, al spaţiului verde din spate, al creierului meu ca un tonomat de idei proaste. toată ziua m-am gândit să scriu kestia asta, şi unde dacă nu pe blog, vedeţi, blogul e concasorul de vieţi mărunte şi demne de nebăgat în seamă. şi un contor de oameni care le posedă. dar să revenim: m-am gândit să scriu cum mi-am luat eu pătura roşie pentru picnicuri improvizate în spatele blogului, cum mi-am luat sub braţ toate păpuşile barbie, cum le-am dus acolo în abatorul meu personal şi le-am smuls capetele, braţele şi picioarele. cum m-a fascinat chestia asta tocmai pt că începuse să mă sperie (mai aveam 3 păpuşi mari într-un sertar, un fel de treime bau-bau pe care-mi doream să nu-l fi primit niciodată cadou, să nu-l fi stricat şi închis în sicriul mobil ăla niciodată). şi cum mă speria mai mult, cum îmi era mai greu să mă opresc. le-am adunat pe toate în pătură şi cu ea în spinare am alergat acasă, vădit îngrozită de my crime. s-au împrăştiat din ele pe scări. vreo 3 capete blonde şi zâmbitoare, 5 picioare suple. mi le-a adus o vecină ca pe un trofeu de vânătoare. nu le-am revăzut. au sfârşit prin a fi date unor cerşetori (f populari prin 90, cerşetorii “la uşă”).

eh, nu ştiu dacă faptul că se face artă din acte ca ăsta e ceea ce mi-a determinat reorientarea. sau pregnanţa, culorile, totul zilei ăleia. sau faptul că that was a piece of an unusual childhood.