…pornim să desenăm monştri cu fundiţe şi cireşe la urechi, să ruinăm castele made in disneyland, să ne îndesăm în cap ideea-găluşcă: toate basmele noastre nu pot însemna decât după-amieze tricky, când ai tăi nu ştiu cum să te facă să adormi sub plapume care nu pot decât să-ţi întreţină frigul derivat din nevoia de altfel altcumva.
e trist că citesc orbitor 3 şi că rememorează celelalte volume la care mi-am racordat pubertatea şi începutul de adolescenţă, as if this is the end of me, şi că mai încolo se întinde o lume tridimensională, fetiţa care s-a degradat lipită de asflat (da, ăsta a fost sentimentul comparându-mi “frumuseţea” machiată de acum cu prospeţimea de la 16 ani, pe diplomele de absolvire: de-gra-dare eroziune pierderea inocenţei pierderea luciului din ochi şi câştigarea lui perfidă în farduri sidefate şi luciu de buze). şi când scrie acolo “îţi aminteşti” e ca şi cum mi-ar vorbi mie dincolo de condiţia de cititor. e ciudat să văd cât am uitat de fapt. acum 2 ani trebuia să merg la sighişoara, voiam să mă întâlnesc acolo cu cineva, nu am mai reuşit. la întoarcere, el mi-a zis că i s-a părut că mă vede pe-acolo de câteva ori. ca pe vreo domniţă. uitasem chestia asta. mi-am readus-o aminte. tot aparenţa mea de fresh meat cu ochi de miel sau de animal mic şi sfios, mutilat din bune intenţii, fără urechi clăpăuge sau fără coadă, era de vină.
e trist că acum 4 ani, când trăiam sub influenţa acestui gen de lecturi, mă simţeam mai vie, normal, începusem să mă debranşez de la utopii, de la formalismul fericirii agape, dar nu citisem încă acele cărţi cu spaime, acele cărţi cu lame în loc de pagini.
atunci începeam liceul. acum sunt un oraş capăt de linie. pornită să devin nod feroviar:)
nu mai şterg tabla, o sparg.
uf cam genul ăsta de sentiment îl am şi eu. la începutul liceului începeau să dispară utopiile create în acea vară minune, în care se presupunea că am devenit şi mai mare, o creştere accelerată în oglindă, în ochii unora care nu mă ştiau decât din vedere, îmi câştigam anumite drepturi şi obligaţii, le aveam şi înainte, doar că atunci capătau o formă pe care uneori o detestam, pentru că mă limitau la un şablon.
şi mirosul de cretă rămas în plămâni timp de câţiva ani. desenele tâmpite de pe tabla verde vopsită la 2 ani, sunetul acela strident care zgârie creierul şi te trezeşte din letargie, din plictiseala care-şi găsea cuib în ora de mate, printre formule şi rezolvări, printre probleme în cifre.
atmosfera aceea începe să capete sens acum, când tabla verde de atunci se subţiază cu fiecare zi.
“nu mai şterg tabla, o sparg.”