mi-e foarte scârbă de voi aştia care lăcrimaţi după liceu. şi de voi ăştia care lăcrimaţi după prieteni. şi de voi ăştia care vă temeţi că “dincolo” veţi fi singuri. şi de voi ăştia care vorbiţi frumos despre voi. şi de toţi cei care vă căutaţi pe google. şi de toţi cei care vedeţi o sursă de inspiraţie aici. şi de toţi cei care căutaţi o sursă de inspiraţie oriunde. de cei care aţi descoperit vama-veche prin 2004. de cei care veţi descoperi sf.gheorghe în 2010. de cei care daţi sfaturi şi scrieţi manifeste. de cei care vă spuneţi poeţi şi vă comportaţi ca atare. de cei care nu vă spuneţi poeţi, deşi sunteţi, şi încă foarte.  de cei care aveţi atitudini publice şi frustrări sexuale. de cei care vă mândriţi cu mediocrităţile voastre.  şi cu ratările voastre. pe care dintr-un autism asimilat pe parcurs abia dacă le identificaţi ca atare. şi dacă aş zice că vă întorc spatele şi că  mi-e silă de voi, ar începe să-mi fie scârbă de mine.