Nume prosteşti pentru oameni în carne şi oase. Ca şi cum

ai tăia o păpuşă

de cârpe şi-ai găsi înăuntru:

intestine adevărate, plămâni adevăraţi, o inimă care

bate, sânge.

Chuck Palahniuk – Bântuiţii

unde:

nume prosteşti: numele meu prostesc:

mai întâi drumul pe holurile nesfârşite ale policlinicii cu plată. demnă. cu privirea limpede şi fesele înţepate de multe siringi din metal .

în corpul ăsta trebuie să investeşti mai mult decât în cel vechi.

dintr-o limbă de uscat ce era, dintr-o fâşie roşiatică şi stearpă, corpul tău s-a transformat într-un continent bogat deasupra căruia plouă .

mama ştie că trebuie să învăţ mirosul de mere stătute, de spirt pus pe julituri şi de ceară. să dansez printre uniforme albe lepădate pe scaunele din oase mascate de un soi infect de muşama.

să mă lipesc toată de uşi inscripţionate cu nume care încep cu dr de la dragoste sau de la dracu.

să ascund sub sacii de dormit rochii de doc

să rămân pe loc. mama ştie că numele ei e echivalentul unui loc fertil de la care te poţi aştepta oricând să-ţi ofere ceva de mâncat de îmbrăcat de băut.

*

iat-o cum se pierde într-o ramificaţie a clădirii din care-mi închipui că va ieşi stoarsă de puteri şi cu 20 de ani mai bătrână. iată cum trunchiul meu mic şi noduros se îndoaie în ritmul trunchiului ei. văd: rochia ei din elastice. multe elastice. aud: sonerii acoperite cu scotch. multe sonerii. scriu: elastice pe sub pullover elastice care nu-mi lasă sângele să circule liber. şi sonerii care se declanşează aiurea, fără să fie nimeni adevărat în spatele uşii. scriu: numele meu prostesc pe care te bizui numele meu pe care îl strigi când visezi urât numele meu pe care ea l-a ales pentru mine.

parcă mă chema olga. parcă aveam un metru douăzeişicinci. parcă mă simţeam fericită.

of, nu ştiu ce facem aici, creştetul meu e un abajur în care nu se mai aprinde niciun bec – niciunul, voiam să-ţi zic despre mama. ştiu că toată lumea vorbeşte aşa, despre venele lor care schiţează pânze de paianjen imaginare deasupra oraşului, până ce se înnoadă la capătul altor vene, mai vechi, mai ruginite, mai groase şi mai horjite, dar mama nu e decât una dintre substanţele toxice pe care le ingerezi o dată cu algocalminul sau ibuprofenul

*

mama e vie şi pielea ei e creponată. încă. închipuie-ţi ceva cretin ca “pe mama vreau s-o mănânc. vreau s-o învârt pe mama ca pe-un titirez. vreau să-i scot braţele ca unei păpuşi care nu vrea să stea cuminte. vreau să nu mă mai ţină de mână. vreau să cântăm ca cerşetorii. vreau să primim bani cu care să ne luăm nişte rochii de mireasă şi să colindăm lumea îmbrăcate aşa. vreau să vorbim ca oamenii mari. vreau să-i citesc revistele cu tipare pentru rochii de femei care-au născut 2 copii nu mai arată ca în vremurile bune nu mai merg la chefuri nu mai au chef nu mai cunosc decât oglinzi sparte şi geamuri aburite în care chipurile lor cu cearcăne şi riduri sunt expuse cu un fel de mândrie la mâna a doua – lichidări de stocuri în vitrinele noastre scăpăm de ce nu se mai poartă vă îndopăm cu ce s-a demodat.” închipuie-ţi că am crezut toate astea.

şi tata e viu. şi bunica e vie. dar pe bunica vreau s-o închid într-o cutie şi să iasă de-acolo uneori, ca un clown de care să-mi fie fricăăă. FRICA FOARTE TRISTĂ FRICA FOARTE CALDĂ.

*

am mers încet, resemnată, printre scaieţii şi bălăriile care cresc o dată cu mine, scaietele, bălăria, buruiana smulsă, dezrădăcinată, cu seminţe puternice nepretenţioasă, verde, verde de tot. mi-am netezit rochiţa mi-am simţit obrajii îmbujoraţi. şi ca  totul să treacă mi-am ţinut pumnii peste ochi, ca şi când aş fi încercat să-i afund în mocirla pielii ăsteia, ca un panou de înaltă tensiune devenit brusc vâscos şi permisiv, ca un hidrant dincolo de care e singura speranţă să nu arzi de viu.

*

azi m-am mai gândit puţin la ceea ce pot să devin. apoi am lăsat-o baltă. n-are rost, mi-am zis. şi am lăsat-o baltă.

sunt de-o vârstă cu mama. atunci, in her best days. sunt asflatul pe care-a călcat mergând la întâlniri. am dus-o în patul lui. i-am ţipat în ureche: acolo, descalţă-te, desfă-ţi cămaşa. un nasture, doi. fii frumoasă. fii foarte frumoasă. lasă-ţi părul pe umeri. lasă-ţi corpul să fie mai mare decât mine. mai mare decât gândul la mine. gândul scris cu carioca pe arterele imaginare ale primei păpuşi - cheală şi urâtă, cu picioare crăcănate şi zâmbet cretin. „cum au copiii mici”. îţi mai plac păpuşile astea, mamă? nu, sunt urâte, tu o să primeşti o păpuşă frumoasă. tu o să primeşti cărţi din care să faci bărcuţe de hârtie de ce să fac bărcuţe de hârtie din cărţi? ca să plutească în sângele îngroşat al primului băiat pe care o să-l iubeşti. şi în apa din care o să soarbă ca printr-un pai.

 

 

 

- poemul întreg va apărea în tiuk!, numărul cu “paşii mamelor noastre”. dar am mai modificat unele lucruri aici-