azi m-am gândit să scriu un post despre gafele pe care le fac. (aseară cineva mi-a cerut titlul unei cărţi despre care mă exprimam aşa, cu aproximaţie, cum o fac eu întotdeauna când răspund verbal şi nu în scris - matters of selfeasteam- şi eu am crezut că îmi cere id-ul - nush de ce, ca să i-o dau în format pdf sau naiba ştie ce-a fost în mintea mea, cert e că am reuşit să creez, cu dezinvoltură, nonşalanţă şi responsabilitate, haloul unui moment penibil perpetuu prin lumea care ţâşneşte din mine)
aşadar, după paranteza explicativă, let’s see: ce mă determină pe mine să gafez? care moleculă din adn-ul meu e atât de sucită încât să determine lansarea pe orbită a asemenea momente care, dacă e să abolim percepţia noastră handicapată asupra timpului, au existat şi vor exista pentru totdeauna? am avut probleme de comunicare în copilărie? m-am jucat cu obiecte periculoase? sunt narcisistă? egocentristă? supreevaluată? autosuficientă?
cred că ultimele 6 problematici retoric amintite mi sae pot aplica succesiv sau simultan, în funcţie de momentul zilei:P cu alte cuvinte, sunt câte puţin din toate. sau puţin schizofrenică: viaţa plictisitoare pe care o duc se poate, bunăoară, transforma în cel mai aglomerat paradis urban. faptul că în hd nu poţi face altceva decât să închiriezi dvd-uri şi să citeşti cărţi scoase la polirom sau humanitas, cu aparenţa unei înţelepciuni (false) se valorizează brusc pozitiv, şi promotoriul dărâmat care veghează aiuristic asupra noastră devine o colină plină de promisiuni. râdem, purtăm insigne despre calităţi şi defecte pe care le apreciem la noi, ne îmbrăcăm funky, ne simţim citiţi, cultivaţi, importanţi, vorbim un pic nazal, un pic obscen, ca să recompunem impresia de relaxat şi firesc şi neglijent - atribute care caracterizează şi ne protejează stilul ăsta bombastic de a fi.iar eu sunt o victimă a acestui fals sistem de valori auto-stabilite. they make me feel so much shorter than i really am:)
aşa că îmi cer scuze pentru toate efectele secundare ale acestui sindrom deeply provincial.
iooi ,si cate alte sindroame mai provoaca privincialismul…si cate alte neputinte ale unui individ efectiv handicapat pentru ca e nevoit “sa se izoleze” undeva “outside the real world” si in general chestiile outside ajuta si te scapa de alte clisee, dar , in cazul meu, e groaznic pentru ca nu e nimic in orasul meu….si cel mai rau e cand simti asta, cumva la modul terifiant, ca nu e nimic, nimic.
greseala: “provincialsmul”
cuvintele lungi ma crispeaza
da, acum la mine toate au căpătat un aspect rezidual. şi mă mir că văd că nu sunt vindecată, că cine ştie când o să mă vindec. bacteriiµorganisme infecte, crescute pe lângă un combinat mai mare decât aşezarea urbană de lângă, toate astea mă obligă să continui să-mi rod unghiile.