the men of our nightmares live in our closets

prototipul târfei afectoase este f interesant pt cineva care pricepe că afecţiunea nu e forma aia kitsch a unui heart-land fără frontiere, ci un dulăpior foarte practic şi bine compartimentat, în care depozitezi materiale opţionale pentru pasiunile din trecut şi viitor, pt alea reale şi pt alea fictive, pentru bărbaţi pe care i-ai cunoscut şi pt cei pe care n-o să-i cunoşti niciodată. ne delimităm pasiunile pentru că şi ele creează un decor plat dar impecabil ilustrat, care ne oferă adâncime. pentru că sunt oglinzi bine plasate, care ne fac vieţile confort 3 mai spaţioase şi mai interesante. ne păstrăm intacte pasiunile de mai demult pentru că sunt materia primă a frustrărilor şi neîmplinirilor noastre, dar şi a nostalgiilor, melancoliilor, modelelor noastre. le îmbrăcăm permanent, le îmbogăţim arsenalul, le ataşăm anexe, obiecte şi subiecte auxiliare, le personalizăm şi discutăm, anacronici, stârniţi parcă de inactualitatea şi pelicula de indiferenţă care se aşterne peste un nume de cod ca “mihai” sau “cosmin” sau “alex”. ei sunt sertarele sigilate cu scotchul. dar: de câte ori aud o piesă folk, îl deschid pe ăla pe care scrie “mihai, şi de câte ori aud o veste bună , arunc un excrement în fiecare din ele. primei iubiri suntem programaţi să-i păstrăm o amintire luminoasă. adevărate iubiri îi rămânem fideli ca propriei noastre umbre. ea nu are un sertar, ea se depozitează ca praful, ca particulele absolut necesare ce compun atmosfera noastre, personalizată, peste tot. vieţile noastre conţin vieţile jumătăţilor noastre, şi vieţile lor pe ale noastre, ca nişte cutii chinezeşti, ca nişte iluzii optice. ei asimilează ura din trecut, şi noi asimilăm experienţele lor dureroase. şi dacă se întâmplă ca, printr-o eroare, să se diminueze, să se reducă la dimensiunea unui sertar cu dosare sentimentale stufoase şi alambicate, o s-o tratăm ca atare.

ideea este că, involuntar sau nu, creăm muzee personale, accesibile nouă şi, poate, cuiva capabil să spargă toate codurile noastre de maşinării corozive. ideea e că asta denotă plictiseala vidată căreia ne supunem şi un soi de nostalgie perversă, cu care ne injectăm “ca să treacă naibii şi ziua de azi”.