nimic anecdotic sau interesant sau palpitant. doar autoiluzionarea că se întâmplă şi pe-aici ceva. şi omul hunedorean are nevoie de balonaşe.

mi-am găsit ieri distracţie pe siteul primăriei hd. de la fotografiile cu serbările “nunta de aur”, când o grămadă de persoane vârstnice roşietice deja la chip trăgeau de domn primar, până la formulările gen “vă invităm să amplasaţi tarabe pentru a crea atmosfera specifică de sărbătoare” şi punerea în paralel cu realitatea festivalului s.os. castelul: rromi ieşiţi în faţa caselor dărăpănate ce mărginesc drumul spre castel , locuinţe pe care le sau nu le deţin, şi în care fac sau nu fac focul right in the middle, dar care deveniseră brusc suport de kioscuri la care se comercializau (iată ce cuvânt tricky) vată pe băţ şi obiecte luminoase neidentificate. m-au mai distrat şi requesturile vizitatorilor, întrebările identice puse sub nume diferite (ambele freaky), dorinţele de a vedea fotografii din micro şapte (why, ppl? that’s totally sick). apoi, pe o ploaia cu bulbuci, unnoticed din camera mea cu vdere la mult beton şi multe bălării, ca pe vremea când terenul ăsta era plantaţie de porumb, ca la ieşirea din oraş, cu trenul, până la simeria, când cele mai dezolante auspicii umane ţi se deschid zdrenţăroase şi lascive, ca nişte sexe negre (dacă aş fi făcut ceea ce mi-am dorit în copilărie, şi-anume liceul de arte, aş fi pictat colibele astea şi combinatul înţesate de simboluri sexual-obscene, nu ştiu de ce mi se pare că se potrivesc deosebit de bine contextului ăstua al industrializării forţate ca un viol brutal, urmat de o hărţuire latentă, dar that’s just in my head, cred). am mers la piaţă, mi s-a părut aşa, eclectic-sărăcăcioasă, cum era şi acum vreo 2 ani, când viaţa mea se compunea din 3 particule: cărţi, piaţă şi net-cafe. uneori retro sau alte locuri mai puţin subterane. cluj.

am vrut aseară să merg la un vernisaj. expoziţie de grup la galerii. ok, îmi pun status cu o cvasiinvitatie, răspunde ioana, ne ducem. mie una mi-a cam pierit cheful când am văzut ce puţină lume, îmi place să mă strecor mai anonimă la evenimente din astea care nu ţin de mine, să mă simt outcast, să nu fac prezenţă mondenă, pur şi simplu cred că pt statutul meu de ex-wonder kid e mai bine aşa. ca să nu mă întrebe lumea ce s-a ales de puştoaica aia care scria poezii destul de lugubre pe la 10-11 ani şi să le răspund că nu ştiu, habar n-am ce mai e cu ea. maybe she lives in the attick. ca toate obiectele hărăzite prăfuirii, dezintegrării şi eroziunii de tot felul. am intrat, ne-am uitat, am comentrat, unu ne-a făcut poză (yay), am mers altundeva. de parcă se poate merge altundeva. adică tot acolo. retro. unde a rulat muzică de boală până la un moment dat când a început the karaoke session, şi jur că asta era muzică de agonie. castrare. stigmatizare. chinurile iadului. dureri menstruale acute. migrene. tuse măgărească. am ascultat un pic cum erau mutilate câteva piese acceptabile (among which minunata loosing my religion). am plecat înainte să-mi termin red-byteul. like a firday fashion show teenager freezing in the corner.

citind bântuiţii am dat peste un sidrom al cărui nume nu-l cunoşteam, deşi m-ar fi interesat. şi din link în link, am dat peste mai multe kestii. este vorba de îmbătrânirea şi degenerarea prematură /progeria, sindromul Hutchinson-Gilford şi îmbătrânirea accelerată după vârsta pubertăţii- sindromul Werner. în filmul jack cu robin williams era vorba despre un hibrid dintre cele 2 tipuri de sindrom. şi de la asta spre un animated cyberpunk movie - renaissance- which sounds good.

o piesă azi?

cocorosie cu o piesă mai nouă, cred

şi unul dintre videoclipurile mele preferate: f bun pt o zi cu nori, pentru vată pe băţ insalubră şi pt the small town blues în deplinătatea lui (ceea ce implică deja nostalgia)click aici

ascultam this picture de la placebo. mi-a amintit de ea id-ul alexandrei, de fapt de placebo îmi amintesc tot soiul de lucruri adiacente, şi-atunci simt nevoia să mă repopulez cu fantome pe care să le strâng în braţe când dorm. îmi amintesc de placebo tastaturile pe care scrii z şi îţi iasă y (dacă vă sună cunoscut, cercetaţi amazon de ştefan manasia, sau un net cafe din hunedoara), serile din retro când le pun în paralel cu alte seri din retro, când căutam printre oameni o faţă zâmbitoare, o faţă cu zâmbetul dedicat mie exclusiv (hard to find). îmi mai amintesc câteva texte pe care nu le-am băgat în volum şi ultimele pagini din jurnalul meu monstruos, care se opreşte underva prin iunie anul trecut. dar i can’t stop growing old, şi frica de a creşte s-a transformat în neputinţa de a nu creşte. şi din “sleeping with ghosts” piesa mea preferată s-a metamorfozat în “pierrot the clown” şi după aceea - back in time- la “protect me from what i want” . pentru că i’m a victim of fate, pt. că de multe ori luminile se sting şi râsetele se dau pe mute şi starea de deşertăciunea deşertăciunilor din “and now we’re all alone” mi se varsă pe toate materialele din care (deja clişeu) îmă croiesc, compun şi cârpesc viaţa. şi pentru că ceea ce îmi doresc îmi este nociv. pentru că i catch the last bus home şi văd acolo femeile simple la prototipul cărora care sunt condamnată, cu jeansii lor curaţi şi lânţişoarele subţiri de care atârnă cruciuliţe în care sunt montate strassuri minuscule, cu poşetuţele fine şi comfortabile şi cu părul prins în cei mai anonimi cleşti. eu nu pot să arăt aşa de îngrijită. eu arăt de parcă m-a fugărit cineva. de parcă m-a prins ploaia. de parcă am călcat într-o băltoacă. eu n-o să am o slujbă bună şi o familie echilibrată. eu n-o să ştiu să folosesc balanţa cu ce e necear şi ce e inutil. şi o să fiu la fel de complicată ca patternul unui tapet înflorat. complicată, îmbâcsită şi kitsch.

Sometimes it’s fated
(We) Disintegrated it
For fear of growing old
Sometimes it’s fated
(We) Assassinated it
For fear of growing old
Can’t stop growing old…

nu (mai) vreau să intru în contact cu funcţionari şi asistente. întotdeauna e mirosul ăla de hârtie, spirt şi acarieni. întotdeauna comfort food şi cafele îndosite. un iz de transpiraţie. plus sezaţia că ai deranjat. că eşti deranjant. că nu ai înălţimea potrivită şi nici greutatea ideală. că eşti un cui în pantofii decupaţi ai doamnelor plictisite şi interesate de cure de slăbire, integrame, jocuri pe telefon. că eşti incult şi jegos. că ai venit prea târziu sau prea devreme. că orice-ai face, eşti un factor de stress. o bătătură sau o jenă. o pieliţă de carne între dinţi. negru de fum sub unghie. o durere menstruală înainte de termen. că eşti prost şi că ai trăi degeaba. vă jur, nu mai vreau dispensare şcolare, ghişee, oficii poştale, nu mai vreau lemn cariat, dinţi rujaţi, pete de sebum şi salivă. nu mai vreau pixuri legate cu aţa pe sub birou. nu mai vreau întrebări capcană, nu umilire gratuită, nu gust amar, nu înjurături gâlgâite, nu politeţe prpagandistă, nu minciuni, scuze şi defecte exacerbate, nu nervozitate, nu muşchi încordaţi, nu pupile contractate e scârbă, nimic din toate astea  în contul meu. în sertarul meu cu drepturi umane.

aduceţi-mi un acvariu.

 

poză din o.m în 1968

în fine, vreau şi eu să fac un exerciţiu de relaxare. on-line. afară e înnorat. vreme de fotografiat blocurile din micro. vremea să te trezeşti într-un oraş de criminali. hunedoara e asociată din ce în ce mai des cu delincvenţa. are şi de ce. am citit o sumedenie de articole sinistre despre dat în cap, înjunghiat, bătut şi buzunărit prin zona micro 7, micro 6 şi împrejurimile chizidului. e greu să găseşti lucruri deosebite şi atractive despre care să scrii. ziceam că aş vrea ca la un moment dat blogul ăsta să se transforme într-o relicvă virtuală, sau într-o reprezentare holografică a ceea ce sunt eu acum, după bac şi înainte de facultate. şi că la un moment dat voi dori sa citesc şi ceva concret despre mine, acum.

drumul spre casă (sau traseul meu) în 1969

dar: aseară am mers în retro şi am băut un santal de portocale roşii. red bitul nu mai e bun, iar asshole e prea tare. berea nu-mi place şi restul cockteilurilor sunt prea scumpe. aşa că beau suc de ciudă. în seara asta voi face, probabil, acelaşi lucru. o să mă îmbrac în maro, cum mă îmbrac eu mai tot timpul, o să-mi leg papucii (am 4 perechi de papuci tip sabot cu talpa de iută ) sau o să-mi iau sandalele alea aurii, deja horjite. o s-o aştept pe andra cocoţată pe gardul ăla din fier forjat, verziu şi incomod, sau atârnată de ştergătorul de papuci, waldorf style. o să ne bârfim trecuturile, lucrările de bac şi viitorurile separate. o să zicem iar că nu suntem ca romy şi michele, deşi amândouă dorim să revedem filmul. andra o să-mi povestească despre casa în care va locui pe perioada admiterii. sounds nice, eu o să stau în mănăştur la etajul 4 şi-mi va fi cald. cu puţin noroc, o să revedem oameni pierduţi din peisaj a couple of lightyears ago şi o să ne amintim de ăia despre care am fi băgat mâna-n foc că au proprietăţi de panaceu, analgezice sau morfină.  (can it heal where others before have failed?)

sider proaspăt construit, celălalt traseu de la sau spre şcoală

în retro o să fie muzică de boală sau muzică de convalescenţă. o să zicem că liceul a fost cea mai extinsă boală a copilăriei. încerc să-mi amintesc ceva fain spus despre liceu. ah, mi se pare că am mai făcut nişte comparaţii de natură clinică. lapsus. nevermind. o să vorbim urât despre profii nesuferiţi. n-o să vorbim despre cei ok (what difference would it make?). o să vorbim despre ce purtam, ce ascultam, ce citeam, ce voiam, ce simţeam, pe cine iubeam, cu cine ieşeam “atunci”. eu nu mă machiam strident. eu nu mă pensam subţire. eu aveam şuviţe blonde. eu eram mai tot timpul singură. citeam terapeutic. îmi plăceau aproape aceleaşi lucruri. nu ascultam nimic. poate simon& garfunkel. pink floyd într-a 9a. scorpions, uneori (they suck). vama veche (mai mereu, până într-a 10a). ada milea (tot într-a 9a). joe dassin, renaud, jaques brel, edith piaf. leonard cohen, vacanţa de vară din 2005. luna amară, urma.  apoi au venit air, muse, keane, travis, placebo, r.e.m., portishead. muzică de fete. radiohead, porcupine tree, blackfield, kumm, travka. - vara asta. muzică medievală - prin toamnă. seara va fi ok. vom merge acasă. prin o.m. nu va fi curent. sau poate azi va fi. sau nu. frate-mio o să vorbească pe messenger. şi eu o să mă culc fără să mă rog. din păcate.

pe unde am hălăduit eu azi

promit pe prima pagină că o să scriu despre cartierul o.m. suficient de ciudat, din iniţialele lui se naşte cuvântul om (dacă vi se pare că aţi mai auzit asta, cercetaţi scrisorile din arcadia ale lui soviany). de fapt, o.m. este abrevierea conceptului de “oraş muncitoresc”, al cărui întrupare se voia a fi hunedoara în acel prim stadiu al industrializării. n-am făcut cercetări pe terenuri “oficiale”, dar din spusele bunicilor mei, cartierul s-a desăvârşit prin anii 50. există vreo 4 tipare de blocuri,primează însă stilul arhitectural sovietic, impus, din câte ştiu, numai aici, nemaiexistând orşe româneşti care să-l conţină pe arii atât de extinse.

o.m. este cartierul în care locuiesc. cu blocurile lui ca nişte cranii. cu manechine bătrâne. cu geamuri deschise ca nişte guri cariate. întins. life in death. pe-aici am bântuit în multe momente “cruciale” ale vieţii mele de până acum. andra a râs de mine într-o zi pentru că i-am povestit despre ieşirile mele singulare, pe la ore imposibile, când străzile sunt suprafeţe pline de praf şi oamenii sunt pe nicăieri.

pe-aici am ieşit cu prieteni, cu iubiţi, pe-aici mi-am pus viaţa la cale.

din zile ca astea am strâns o serie de poze. şi pentru că aşa ceva nu există pe net, aici e o serie de fotografii din cartierul o.m., maşina noastră de tocat vise:)

trăiesc într-un sistem magnetic special: lumea din jur trage de tine ca să i te integrezi. e ca în şambala. versatil e cuvântul nostru tabu. şi ne este al dracului de frică de schimbări. schimbările înseamnă automat activarea trialogicului social. nu vrei să fii văzut şi huiduit. no spotlights in here, gentlemen ….

în cartierele micro uniforma se compune din jeansi prespălaţi şi tricouri cât mai simple. dacă e negru eşti rocker şi rişti să te trezeşti cu găleţi de un conţinut îndoielnic în cap. dacă e roz eşti dubios, gay (pt bărbaţi), paraşută (pentru femei). dacă e roşu (ce-ai fă, vrei să te-mpungă tauru-ntre ţâţe?). dacă e maro (dic ăla, o căzut în budă). dacă e verde (goodmorning vietnam). dacă e alb (haualio mâncaty-ash da heşti chelner fratele meu?). dacă în loc de jeansi te trezeşti într-o fustă de:

1. 15 cm = bărbaţi în călduri, transpiraţii în crescendo, miros de grajd

2. peste 15 cm = ia uite fă pocăita draq

3. lungă= hauăleu tu de unde aterizaţi de la şatră?

(da, în hd se vorbeşte olteneşte cu accent ardelenesc, cu câteva excepţii- insule care nu s-au scufundat încă - sau care se mută deja pe alt ocean)

hunedorenii sunt cei mai rasişti indivizi când vine vorba de compunerea şi adoptarea unui gen de outfit despre care tu, c individ raţional şi mai ales, conştient de originalitatea sa de specimen, îşi doreşte să-i fie purtător de cuvânt (să zică: hello, i’m emo, sau ceva mai benign hi hi) . dar, cameloni defecţi ce suntem, orice depăşeşte stadiul gri asortat cu furnalele se transformă într-o pungă de confetti din înjurături, fluierături, schelălăituri şi alte lături ovaţionale căzându-ţi în cap. poli de căcat peste ploi de căcat pentru ăia out of the habbitual patterns. pentru mărgelele funky, fustele asimetrice, bluzele brodate, rochiile vintage şi papucii cu aplicaţii. ploi de căcat peste termenii din vocabularul ultraredus al păpuşilor barbie ambulante care se desfăşoară pe glitter magazines. în hd nu mai poţi decât să le urmăreşti ca pe nişte filme din alt spaţiu. suntem o rezervaţie de sălbatici. lăsaţi-vă identităţile acasă şi veniţi să vă aplatizaţi la un loc cu noi. o viaţă ieftină din marfă ieftină şi uşor dezintegrabilă. o viaţă stretch, o conştiinţă din lycra, nişte lucruri decolorate, ochelari de soare pentru a storm that never seems to end.

şi mai ales un zâmbet artizanal.

să fim serioşi_ prima dragoste nu e o eşarfă în dar, nu-i un parfum de violete. nu-i decât o fostă batistă imaculată, acum plânsă şi plină de muci. n-ai chef s-o speli, pentru că dincolo de toate astea, memories are designed to fade. şi asta e ultima insulă a inocenţei.

groaznică sintagmă: prima iubire. au scos paraşutele de la andre o lăbăreală de piesă cu titlul ăsta. şi-atunci cum naiba să nu remarci: “groaznică sintagmă”. să preferăm termenul de crush- first big crush, şi tot vine un retardat pe mtv să ne zică, agramat, molâu, inspid şi serios-moralizator că limba română devine o engleză-română hahah ce ne-ai spart. nu contează. eu o să-i zic izbirea mea platonică (sincer, nu ştiu a cui era expresia,şi ştiu că sună cel puţin ridicol, ca scoasă cu forcepsul din mahmureala unui boschetar, dar o s-o folosesc pentru că se mulează perfect pe context, şi pentru că nici c-aş găsi ceva mai frumos şi mai eufemistic). aş putea scrie un roman despre atunci pt că am reţinut fiecare detaliu. pentru o vreme. m-am bucurat văzând că pe multe dintre ele le-am uitat. m-a bântuit toată adolescenţa . iulie 2002. septembrie 2002. me. 13.

ce aş fi vrut să fie mişto la 13 ani: păi, pe la 11 m-am uitat cu maică-mea la un episod din sex&the city despre o puştoaică de bani gata şi colegele ei, împlinind 13 ani şi simţindu-se deja femei în toată firea, discutând chestiuni de sex şi alte unproper matters. dar eu atunci, ca şi acum, mă autodefineam sub aspectul unui i’m a creep i’m a weirdo, şi e destul de dificil să stai de ambele părţi ale baricadei - în cazul ăsta- nu poţi fi şi miss popularity (o specie pe cale de dispariţie, tuturor, oricât de pink am fi inside, şi nu vă gândiţi la semnificaţiile rozului din “23″, ne place acum să umblăm cu eticheta creep nedezlipită de haine, ca tipu din galapagos) . aşa că pe la 13 ani m-am trezit captivă într-un corp de 1′53, destul de dezvoltat, cu părul lins şi maro, cu nişte evazaţi care se târau pe străzi şi o supradoză prost administrată de timiditate. bine, bine, genul meu de grunge decadent - pe care l-am experimentat sporadic în liceu- dar unde-i the glitter? unde-i scenariul clasic al party-ului roz cu jocuri cu sticla şi limbi însângerate din cauza aparatelor dentare?

în cazul meu lucrurile au decurs cumva diferit. ca pentru o tipă pe capul căreia se pun pariuri pur şi simplu pentru că e prea altfel decât standardul. dacă ar fi să debarc înapoi în zilele alea, poate că aş şti să rezist în faţa avalanşei care mă făcea să am nervi la stomac ca înainte de examene. înainte de cel mai mare test. atacul şi rezistenţa din tranşeele raţiunii că “băi, nu se poate, e prea ciudat ca să fie ok” ar suna cam aşa

da, my simpleness threatened my my own admission. şi el, cu a museum of lovers. n-o să vă zic cine era. majoritatea prietenilor mei vechi îşi aduc încă bine aminte. ideea e că mi-a venit ideea să scriu despre asta ieri, revăzând un videoclip super penibil care mi se părea de-a dreptul erotic pe-atunci, al unei piese pe care auzind-o atunci (eram în holul unui hotel, în piteşti, that morning when i woke up madly inlove) mi-a venit să vomit ca înainte de examene.

m-a înduioşat reacţia mea de atunci, şi mi-am dedicat un post şi, of course, o melodie.

recunoaşteţi, şi voi aveţi momente din astea, în fotolii, paturi, aşternutruri şi zile cu soare. când some things,  ca nişte drumuri de pe harta unei comori, se redesenează pe minţile voastre

so, basically … am timp de blog. am timp de mine A8arhiclişeu, să vă explic, şi pe mine mă, dar no psiholingvism today): de şters străzile cu rochii lungi, de ascuţit nervii cu râsete stridente, de umflat şi dezumflat baloane de săpun. de privit, şi mai mult decât privit, surprins, trăit, emulsifiat lucruri vechi pe care mi le aplic pe creier ca pe nişte tapete in-flo-rate. time to be flower-power again. mă gândesc la traseele turistice ale oraşului, la trotuarele sparte, la băncile dezarticulate acoperite de cartoane, la parfumeria carmen din centru-vechi, still hanging on, la fluturii de cauciuc, la papucii blushing. şi la sentimentul de nevinovăţie. să fiu acolo unde vreau, statică, fixând un obiect la 50 de metri de mine. să fiu ascunsă de lume, să-mi petrec vara într-o staţie de autobuz. lungită pe o bancă. ascunsă după o perdea de râsete sau după un breton. să fac integrame rapid şi ineficient. să mănânc corcoduşe dintr-un bol de porţelan un pic ciobit. corcoduşe, pepeni. să ascult viniluri la bunici. pe pick-up-ul roşu. să-mi creez un paradis cromatic destul de fauve, destul de uşor de abordat, ca ceva glamourous şi decadent în acelaşi timp. să fiu polka dot şi inspira(n)tă. să trăiesc culori tari şi sunete înalte. sinestezie petecită, tristeţi lubrice. şi să -mi placă să merg cu prietenii mei la un film şi la pizza şi la naiba cu the emo feelings within. curtea şcolii trei nu mai are plopi. acum, hunedoara e ca sucul rămas pe fundul sticlei, fără acid şi un pic mai dulceag.

toate suntem un pic romy & michele. toate fetele care găsim într-o relaţie duală: fată-fată- bazată pe confesiuni şi jocuri de limbaj personale un univers încăpător şi confortabil ca nuca din poezia anei blandiana, în special dacă informaţia noastre genetică mai şi conţine o mare doză de a fi interesant in a sort of freakish way.

am citit despre romy&michele că ar fi un film prost, copilăros şi total nerealist. just. dar privit din interiorul acvariului pe care-l construieşte a girlish relationship, lucrurile stau puţin altfel. şi asta din cauză că. la un moment dat. toate fantazăm pe teme casnice cu locuit împreună, închis într-o cameră şi povestit până la ziuă, cu sucuri dulci-acrişoare, sangria şi îngheţată.

în plus, măcar o dată în viaţă ne-am simţit ridicoli, jenaţi şi rataţi. şi ca să prelungesc cu puţin agonia (cauzată, normal, şi de faptul că in 10 years now o să vreau să văd ce s-a ales de mine”:

“închipuie-ţi că ai merge seară de seară la balul de absolvire, pentru tot restul vieţii”

1. galapagos - kurt vonnegut

mi-o recomand deja spre recitire. pentru eventuale cosmetizări. foarte fain aplicată intertextualitatea. pilde cu tâlc, de zis din când în când ca să pari citit şi grozav de deştept. ţesătură în zig-zag, niciun pic de atitudine defensivă. o aventură benignă a geanealogiei. spre deosebire de

2. minunata lume nouă - aldous huxley

a cărei anexă - brave new world revisited abundă în detalii plicticoase despre regimurile totalitare a căror evidenţă este acum la fel de ofertantă ca un chibrit ars.  oricum, stilul lui huxley- pe care l-am extrasavurat în punct-contrapunct- rocks in here anyway.

3. jurnal - chuck palahniuk

aceleaşi dume ca în sufocare sau fight club. câteva fraze memorabile. abundenţă de informaţii externe.  they used to impress me a while ago.