i’m in the crowd and i’m still alone

ca făt-frumos care creşte într-o zi cât alţii într-un an, la 19 poţi fi mai distrus decât sunt alţii la 40.

şi asta pentru că ai avut o viaţă suportabilă,plăcută, de invidiat. ai iubit, ai devorat, ai simţit fericirea în toate nuanţele ei, ai asortat-o la tine, ai combinat-o cu tine,ai demodat-o pentru tine şi ai reactualizat-o, sub toate formele şi mărcile ei over and over, generos, subtil, responsabil, la nesfârşit.

ştii, cei mai mulţi bătrâni-legumă pe care-i vezi defilând pe străzi în căruţele lor roz de care cineva mai crud decât soarta sau nefericirea, chestia aia numită nevoie indispensabilă, a ataşat femei palide, cu trăsături impasibile, ca nişte manechine care nu contează decât în măsura în care poartă ceva demn de a fi privit, bătrâneii ăştia care te enervează şi te înduioşază deodată, cu inactivitatea lor, cu privirile lor albicioase, cu cămăşile lor scrobite, cu familiile lor numeroase, toţi până la unul au avut vieţi minunate , bogate-n calorii,

fără disecţii pe inimă ca pe o broască verzuie şi umedă,

fără răni în care să scurme ca nişte animale căutându-şi adăpost.

să nu mă întrebi cum am ajuns la ceea ce-o să-ţi spun mai departe. cum de pielea mea se desparte de a ta cu un cuţit moale, tocit, şi totuşi cuţit, păstrând umbra unei posibile crime, a unei mutilări exemplare, a unei dreptăţi compromise. să nu crezi că mă voi simţi mai bine dacă te sărut sau dacă te strâng tare în braţe. astea sunt consolări vechi. cele cu care eşti condiţionat în copilărie. teama de ceva mai rău decât atât.

m-am revăzut mică, într-un convoi de copii, mergând spre grădina zoologică. vezi, îi explicam cuiva, când eram la creşă eram mai tot timpul singură. într-adevăr: şirul indian, 2 câte 2, îşi pierdea perfecţiunea de tristă amintire (proletcultistă), tocmai în dreptul meu, care mergeam singură, cu braţele încrucişate, mâncând o bomboană, ronţăind-o de fapt, un cogeac desprins de beţigaşul lui alb şi gol, în care dacă suflai te izbea un damf de medicamente amestecate cu zahăr. molfăiam deci o bilă dulce de aceeaşi culoare cu buzele mele cărnoase, hidos de senzuale, pentru vârsta aceea o savuram, lăsând să se întrevadă precum o formă plină pe sub pleoapele adormite vulgaritatea şi voluptatea, amestecate ca nişte corpuri unsuroase, alunecoase, în nopţile de mai târziu, onctuozitatea asta estetică a chipului meu avea să acopere urmele cele pe care le lăsa fetiţa singură, mecanismul care era această amintire singură: obrăjorii grăsuţi şi bretonul tuns strâmb, tricoul roşu, pantalonii decoloraţi. avea să mă azvârle în paturi, în locuri speciale, în braţe grele. avea să spună lucruri porcoase şi triste despre mine. da, da. „carne fiartă în lacrimi.”

m-am aplecat spre corpul meu străin şi inconsistent. l-am pipăit cu răceală, ca un medic. cu emoţie şi curiozitate, ca atunci când mă-ntreb ce simte de fapt iubitul meu atunci când mă îmbrăţişează. cum e, de fapt, carnea mea, cum sunt perniţele de grăsime de pe abdomen şi de pe coapse,cât de drăgălaşe, cât de respingătoare, ce miros am vara, sau iarna.

„ea” putea, la fel de bine, să mă aştepte întinsă pe una dintre şinele pe jumătate furate ale gării, să stea acolo ca un pantofior de copil pierdut, roz, pufos, intolerabil tocmai din cauza atributelor ăstora. aş fi simţit aceeaşi uimire, aceeaşi derută moderată, aceeaşi spaimă alimentată de mituri & referinţe foarte îndepărtate. „ea” putea, la fel de bine, să-mi acorde mai mult timp, să mă lase s-o examinez, ca un bijutier, ca un artist minor, ca o fiinţă caldă. când eram acolo, cu un deceniu jumate în urmă, eram mai tot timpul singură, îi ziceam cuiva. şi pufoşenia mea îmi era străină, şi drăgălăşenia mea era contestată. da, da, zicea el amuzat, erai un copil tare urât.

şi precum mătrăguna la atingerea mâinilor omeneşti, urlu (Anais Nin)

o noapte ca o băutură otrăvitoare care să roadă mai mult decât carnea, să mă desfacă dispreţuitoare, să-mi înşire idealităţile, ca şi spaimele, pe suprafaţa aseptică a momentului când ai senzaţia (atât de îndreptăţit, câteodată) că ai rămas într-un vis, curgi paralel cu un somn foarte lung, foarte lung, îţi creşte părul până ce te poate înfăşura ca un giulgiu, îţi cresc unghiile până devin spirale cornoase, şi tu fugi ca acul unui pick-up pe suprafaţa vinilurilor cu poveşti de hans christian andresen. o noapte în care m-am tăiat fâşii ca pe caietul în care am scris poezii tâmpite, fără logică, fără temperament, terorizată de ceasurile care-mi băteau sub haine şi sub carne atunci ca li acum, dar mai tare, ca pt prima dată.

mă otrăvesc cu mine. cu ipostazele mele: urâte, penibile, necizelate, crispate, înrobite. am gust de noroi şi miros de animal ud. mă simt aşa, ca pe o chintesenţă vegetală a lucrurilor care ni se imprimă ca stimuli ai senzaţiei de mâl, de mizerie, de murdărie latentă.

îmi pare rău. eu nu scriu aşa. eu nu sunt metaforică ridicolă enfant terrible. scriu pentru că am nevoie de surprize. şi însemnările astea vor fi o surpriză. pentru că voi uita. uit tot ce nu este încântător.

sunt o fată speriată de privirile rele ale locatarilor din blocul cojit şi sumbru al piaţetei circulare în care merg, uneori, să citesc. privirile alea se extind azi, ca emulsia fotografică,  mă redescopăr acolo, un chip şi grimasa lui involuntară.

but all will pass, will end too fast, you know.

strange feeling: să văd poze din vermuri fericite, din vacanţe, de când râdeam cu gura până la urechi şi nu era nimic isteric acolo, nimic disonant, şi să ascult twenty years, piesă designed pentru momente când nu ştii pe unde naiba s-o iei, deşrtăciunea deşertăciunilor, când ai impulsul să te laşi dus de un val neprielnic, pentru că oricum, toate ţărmurile sunt bucăţi de uscat.

şi să am melancolia finalului din mă numesc roşu în creier.

şi în fine.  momentul ăla de la predarea cheii când noi ţineam un mom de reculegere pt colega aia şi twenty years rula încă, nu ştiu cum, pe fundal.

just try: poye când erai stupid, şi râdeai, şi sărutai pe cineva cu ochii închişi, şi credeai că dragostea ta  seamănă foarte bine  cu una de pe o peliculă de hollywood cu superbuget.

There are twenty years to go,
The faithful and the low.
The best of starts, the broken heart, the stone.
There are twenty years the go,
The punch drunk and the blow.
The worst of starts, the mercy part, the phone.

And thems the breaks for we designer fakes.
We need to concentrate on more then meets the eye.
And thems the breaks for we designer fakes.
But it’s you I take ’cause your the truth not I.

ăsta e un post de blog sincer şi exasperat. i must get skinny. ţin de o săptămână o cură înfiorătoare, şi mai am 3 în acelaşi ton. nu încercaţi să mă consolaţi, nu-i prima de acest fel. dar aş da orice să fie ultima. cheers.

m-am trezit fredonând un cântec. nu de puţine ori mi s-a întâmplat să mă visez cântând. dar nu cântecul ăsta, nu pojghiţa asta de bucurie pe care dacă o zgândăresc puţin cu unghia (cu unghiile alea lungi şi vişinii pe care le aveam la 17 ani) dezvăluie cariile celei mai uriaşe nostalgii, ca un cimitir de maşini on my serene bliss. e cântecul unei veselii trecute, al unei mese cu multe carafe de vin şi apă, al unei priviri fascinante şi al unui truc prin care puteam vedea numai ceea ce voiam să văd. “mă mai poate îmbăta dintre toate numai ea”.

ca într-un roman de kundera, vreau să îmbăt o lume întreagă, nu doar un număr limitat de simţuri. (identitatea îi zice romanului). nu e simptoma nefericirii, sau a egoismului. e simpotoma conştientizării acelei frumuseţi pe care n-o poţi conserva. al acelui moment când toţi vor zice despre mine că m-am ofilit. sau că nu mai sunt la fel de…

după 20, o să fiu din ce în ce mai urâtă. am văzut eu. am văzut pe feţele voastre. frumuseţea ţine 3 ani.

şi-apoi e monstruos trecutul ăsta din care simţi tot mai puţin şi-ţi aminteşti tot mai mult. şi vezi, vezi ce era rău. vezi cum se estompează culorile şi chipurile seamănă unele cu altele, ca în miniaturi. şi în cel mai rău caz tu eşti special, ai un cusur, te va individualiza din sute de momente la fel.

nu-mi ajungi.

nu-mi ajung.

nu vreau să apar numai în poze de grup. nu vreau să fiu o cantitate neglijabilă. îmi vine să merg la fiecare din voi şi să vă bat pe umăr. hey you, să vă zic. şi-apoi întrebările s-ar înlănţui prosteşte, oricum.

e ca în pilda cu tânărul respins, descurajat şi ignorat de semenii lui. iată-l cum merge la un înţelept ca să afle ce-i de făcut. “de ce nu mă bagă în seamă?” întreabă. în loc de răspuns, acesta-l trimite la piaţă cu un inel pe care să ceară un ban de aur, nu mai puţin, cu niciun chip mai puţin.

oamenii îl privesc, îl cântăresc, îl admiră, dar pleacă întristaţi de preţul prea mare”nimeni n-o să-ţi dea un ban de aur pe inelul ăsta” îi zic. o zi întreagă inelul trece prin mâini uscate, tremurânde, rozalii sau parfumate. nimeni nu se-nvoieşte să-l ia cu preţul cerut.

întors la înţelept, mâhnit şi descurajat, tânărul îi povesteşte umilinţele îndurate. înţeleptul îl trimite de data aceasta la un bijutier, ca să-i afirme valoarea inelului, cea adevărată şi obiectivă. “nu-l da, oricât ar spune că-ţi plăteşte pentru el”, îl avertizează.

ajuns la bijutier, trist şi vădit jenat, ca după o zi când toate-ţi merg ca naiba, îl întreabă despre inel. acesta, cercetându-l uimit, dar întristat peste poate, îi răspunde: “nu fii dezamăgit, tinere, dar nu-ţi pot da decât 50 de bani de aur. altădată, când inelele ca al tău erau la mare căutare, ţi-aş fi dat 70. “

oamenii nu pot decât să se înşele în privinţa noastră, you know, şi pe pământ nu sunt bijutieri ca să judece monturi ca ale noastre. trecem din mână în mână. nu meriţi atât cât ceri, auzim. poate că merităm mult mai mult. şi numai Dumnezeu ştie cât.

well, am visat o chestie: imi îngropam pozele în pământ în ordine descrescătoare spunând că în felul acesta îmi pregătesc cel mai frumos mormânt. o păpuşă rusească telurică, intrinsecă. visul a fost mai lung şi mai complex. horror-senzual-filozofic-psihanalitic-mistic. dar faza asta, deşi o ştiu interpreta, deşi o pot înţelege, rămâne, prin plasticitatea ei, o enigmă.

ascult o melodie superba, de cateva zile incoace. e despre racoarea verii care trece, despre departari, visuri, nevoia de timp, de recuperare.

ilogica mea serenada, da nume parerii de rau

ca nu-i nimeni aici sa te vada

in preajma pervazului tau

aici sunt cetati, nu sunt case

miroase a mugur strivit

auzul obloanelor trase

se cere a fi pedepsit

nu te mai gaseam

si am scos ocheanul

dincolo de geam

vuia oceanul

calugarii vin sa se-nchine

se-aud melodii ingeresti

la geam eu iti cant despre tine

si nici nu mai stiu daca esti

ai parte de-acelasi asediu

cu care candva te-nvingeam

facliile evului mediu

albita la tine in geam

in ceasul din turnul chindiei

porunca da inima mea

s-atarne toti mortii si viii

de limbile lui ca sa stea

dar nu-i este dat ca sa vada

asa cum prin veacuri ma plimb

ilogica mea serenada

se-ntoarce-ntr-un timp fara timp

o cafea cu desăvârşire amară, muzica folk, jurnalul meu dintr-a 10a şi artistul care-mi va ilustra postul ăsta mi-au redezvăluit plăcerea de a scrie aici: vrute şi nevrute, verzi şi uscate. primisem o leapşa de la cătălina - în legătură cu filmul vieţii mele-. recunosc că e destul de greu. am văzut destul de multe filme al căror conţinut, turnat în mine, căpăta foarte uşor forma alambicată a vasului care sunt, şi parcă-parcă-parcă nu cadrau. am văzut filmele “altora”: ale iubiţilor, ale prietenelor, ale părinţilor. filmul meu e alb-negru şi e despre o târfă cu suflet de copil. nu nu e portretul de târfă sfântă a lui dosoievski, e cabiria lui fellini, hipnotizată, declarându-şi dragostea unui bărbat imaginar. curată şi liniştită. placidă şi învăluită cu o pojghiţă subţire de neîncredere. iubind viaţa mai presus decât lucrurile care umplu. (de unde şi gestul de la final: fericirea că uneori you bleed just to know you’re still alive). deci, primul film: nopţile cabiriei.

înrudită în naivitate mi-ar fi şi lilja 4-ever (lukas moodyson), fata asta care voia să-şi facă numele să sune mai bine, care îşi împacheta icoanele în ştergare şi care e un soi de cabirie adolescentă şi deznădăjduită, pierdută într-o relicvă a industrializării forţate, între metafora scufundărilor imposibile - fabrica de submarine, părăginită- şi zborul aproape incert - îngerul.

cum justific identificarea asta prin prisma celei mai vechi meserii din lume - cea a personajelor mele? credeţi că o profă şi o elevă model ar fi reuşit să redea mai bine tragismul limitei ăsteia ascuţite şi nesigure ca o muchie de cuţit? cabiria şi lilja se simt străine şi trădate de trupul care le poartă în vecinătatea altor trupuri nu mai puţin străine şi golite de conţinuturile iniţiale. iar eu ştiu că trupul ne este cel mai apropiat trădător. şi că îi contemplăm decăderea cu duioşie şi cu nervii stând să pleznească. chitare prea bine acordate (da da aţi mai citit metafora asta în frida).

în fine, cred că the pillow book e nota de vârf a esenţei ăsteia cinematografice. pentru că if writings did not exist, what terrible depressions we should suffer.

e o practică obişnuită ca în concedii, pe plaje, între chiştoace, în benzinării, la o cafea de 7 lei, să vezi madame de pică înţolite “la tendinţă” (jeansii ăia care pocnesc pe coapse, bluziţele baby-doll, denumire la care am ajuns să fac alergie) citind, devorând, frunzărind, foşnind cu nesaţ tabloide şi reviste feminine, al căror singur cusur este faptul că existenţa lor aboleşte existenţa câtorva sute de arbori, transformaţi pe nesimţite în hârtia glossy imprimată cu chipul, ţâţele şi curul nu-ştiu-căror bunăciuni autohtone, desore  care ne e dat să citim afirmaţii vecine cu descrierea măcelărească, la tejghea, a celor mai fresh bucăţi de antricot. cu ce mă ajută pe mine faptul că pleata rebelă a lui drew barrymore face furori pe plajele din malibu? sau că adela popescu şi-a bronzat funduleţul suficient de bombat şi de ferm ca să fecundeze bobiţe de salivă la colţurile gurilor mirosind a wc public ale românaşilor ? why would i or anyone like to know că una de la sexxy e grasă, şi nu sexy, căcat, maţele mele nu vor avea niciodată, dar niciodată vreo tangenţă cu nevoile şi conţinuturile maţelor ei (poate în vreun cataclism care ar turti românia ca pe  o îngheţată ţinută-n soare). e jenant să te intereseze ce ruj foloseşte gagica lu mahăru cutare, sau ce parfum îşi pulverizează nicoleta luciu pe chiloţi.

e jenant să scrii despre asta. jenant. ce spuneţi? “  plebea adoră să-şi răsucească hangeru-n rană, să-şi “alinte” sărăcia pre numele altor bogăţiiplebea e masochistă.”

ei bine, then….plebea trebuie tratată cu sadism.

şi totuşi vine toamna. şi vine ca ceva care te obligă la o smulgere din rădăcini. ne întâlnim pe străzi, ne aşezăm pe fotolii, vorbim despre prostia care ne ameninţă, paradoxal, mergem “dincolo” ca să creştem, ca să învingem that inner tide care o să ne atragă înapoi în cuştile patriarhale. vine toamna şi ne învălmăşeşte minţile cu celelalte toamne, care se întorc puţin cu ironie, cum se întorc feţele oamenilor pe care nu-i mai vedem, despre care ne întrebăm unde sunt.

n-a fost un vis. nici vara care trece, nici noapte care vine. trebuie să fie numai o cortină. despre 2 mai şi mare, despre valuri, despre nisip, despre drumuri şi despre acest fel de fericire, poate într-o zi când va fi frig şi va ninge până la prăsele.

 merg la mare. sper să mă întorc cu bine şi să vă povestesc chestii fantastice de acolo. mainly, despre şederea mea cu călin, la cort. (să vedem cum o să ne descurcăm). so, yuppy, în sfârşit am o vacanţă departe de lumea dezlănţuită, voi zice (kkt, în hd până şi pt asta e nevoie de adjuvanţi - we cannot break free for real).

dar: sper să nu ne plouă, să nu ne intre marea-n căsuţă (căsuţă articulat pe un ton de curvă inocentă, ca în dragostea de la v.v. eu fac ceva pe dragostea de la vama veche, e o piesă nasoală, nu se poate să vă placă aşa ceva cu adevărat), să nu ne certăm de la lucruri nesemnificative (am avut o relaţie destul de perfectă până acum), să nu ne ardem, să putem intra în apă, să călătorim cu bine, să nu fie nici prea cald, nici furtunos, să facem multe poze, să fim zâmbitori, să ne bronzăm şi când vom fi mari şi vom avea copii cu ochii în soare să avem ce povesti.

am citit platforma, şi regina de gheaţă (asta e o cărţulie din colecţia cotidianul), am văzut parfume (citisem cartea pe la 15 ani. film bun, un pic cosmetizată ideea cărţii, în proporţie de 90% mi-a confirmat aşteptările). acum mă uit la children of men. citesc extinderea domeniului luptei(nush de ce l-am ocolit pe houellebecq atâta timp). plus ultimele pag din pe vremea fluviului amur(makine, lojic). chestiile sunt compartimentate, do not worry.

so, dilema zilei.

oamenii pe care i-am iubit s-au urâţit iremediabil. parfumul lor a avut de suferit. ego-ul lor. eurile noastre nu se potriveau, eram ca un pantof mărimea 36 şi unul mărimea 39, pe picioare croite pentru un simplu calapod 38. asta e. dar de au devenit urâţi? de ce oamenii pe care i-am îndrăgit, băieţii pe care i-am sărutat, cei pe care i-am spionat, cel puţin, sau pe care i-am dorit în secret, de ce au scăzut atât de mult nivelul tensiunii & potenţialului lor? şi nu mă mai gândesc la sentimente, ci la criteriul pur estetic. cu toţii vrem ca obiectele pasiunilor noastre cele mai elementare să fie inşanjabile, inalterabile, complet oneste. dar nu sunt. îi văd în poze, pe stradă, în ce scriu, în ce cred, în ce aşteaptă. nu sunt creaturile hiperelectrice, supraîncărcate de farmec de mai demult. nu-i mai pot nici măcar admira, cântări, observa cu plăcere. poate că nici ei pe mine, deşi dragostea a “inoculat” that something of mine (toţi îl avem), a capturat ca răşina o insectă that special thing about me, l-a făcut să încremenească, să devină centrul unui edificiu underconstruction, care era abia un proiect pe la 16-17 ani.

nu ne vin idei ingenioase, ca lui jean-baptiste grenouille.

să nu vrem să ştim de dragostea veche: fezandată, distilată sau la conservă