nu vreau să apar numai în poze de grup. nu vreau să fiu o cantitate neglijabilă. îmi vine să merg la fiecare din voi şi să vă bat pe umăr. hey you, să vă zic. şi-apoi întrebările s-ar înlănţui prosteşte, oricum.

e ca în pilda cu tânărul respins, descurajat şi ignorat de semenii lui. iată-l cum merge la un înţelept ca să afle ce-i de făcut. “de ce nu mă bagă în seamă?” întreabă. în loc de răspuns, acesta-l trimite la piaţă cu un inel pe care să ceară un ban de aur, nu mai puţin, cu niciun chip mai puţin.

oamenii îl privesc, îl cântăresc, îl admiră, dar pleacă întristaţi de preţul prea mare”nimeni n-o să-ţi dea un ban de aur pe inelul ăsta” îi zic. o zi întreagă inelul trece prin mâini uscate, tremurânde, rozalii sau parfumate. nimeni nu se-nvoieşte să-l ia cu preţul cerut.

întors la înţelept, mâhnit şi descurajat, tânărul îi povesteşte umilinţele îndurate. înţeleptul îl trimite de data aceasta la un bijutier, ca să-i afirme valoarea inelului, cea adevărată şi obiectivă. “nu-l da, oricât ar spune că-ţi plăteşte pentru el”, îl avertizează.

ajuns la bijutier, trist şi vădit jenat, ca după o zi când toate-ţi merg ca naiba, îl întreabă despre inel. acesta, cercetându-l uimit, dar întristat peste poate, îi răspunde: “nu fii dezamăgit, tinere, dar nu-ţi pot da decât 50 de bani de aur. altădată, când inelele ca al tău erau la mare căutare, ţi-aş fi dat 70. “

oamenii nu pot decât să se înşele în privinţa noastră, you know, şi pe pământ nu sunt bijutieri ca să judece monturi ca ale noastre. trecem din mână în mână. nu meriţi atât cât ceri, auzim. poate că merităm mult mai mult. şi numai Dumnezeu ştie cât.