m-am trezit fredonând un cântec. nu de puţine ori mi s-a întâmplat să mă visez cântând. dar nu cântecul ăsta, nu pojghiţa asta de bucurie pe care dacă o zgândăresc puţin cu unghia (cu unghiile alea lungi şi vişinii pe care le aveam la 17 ani) dezvăluie cariile celei mai uriaşe nostalgii, ca un cimitir de maşini on my serene bliss. e cântecul unei veselii trecute, al unei mese cu multe carafe de vin şi apă, al unei priviri fascinante şi al unui truc prin care puteam vedea numai ceea ce voiam să văd. “mă mai poate îmbăta dintre toate numai ea”.

ca într-un roman de kundera, vreau să îmbăt o lume întreagă, nu doar un număr limitat de simţuri. (identitatea îi zice romanului). nu e simptoma nefericirii, sau a egoismului. e simpotoma conştientizării acelei frumuseţi pe care n-o poţi conserva. al acelui moment când toţi vor zice despre mine că m-am ofilit. sau că nu mai sunt la fel de…

după 20, o să fiu din ce în ce mai urâtă. am văzut eu. am văzut pe feţele voastre. frumuseţea ţine 3 ani.

şi-apoi e monstruos trecutul ăsta din care simţi tot mai puţin şi-ţi aminteşti tot mai mult. şi vezi, vezi ce era rău. vezi cum se estompează culorile şi chipurile seamănă unele cu altele, ca în miniaturi. şi în cel mai rău caz tu eşti special, ai un cusur, te va individualiza din sute de momente la fel.

nu-mi ajungi.

nu-mi ajung.