şi precum mătrăguna la atingerea mâinilor omeneşti, urlu (Anais Nin)

o noapte ca o băutură otrăvitoare care să roadă mai mult decât carnea, să mă desfacă dispreţuitoare, să-mi înşire idealităţile, ca şi spaimele, pe suprafaţa aseptică a momentului când ai senzaţia (atât de îndreptăţit, câteodată) că ai rămas într-un vis, curgi paralel cu un somn foarte lung, foarte lung, îţi creşte părul până ce te poate înfăşura ca un giulgiu, îţi cresc unghiile până devin spirale cornoase, şi tu fugi ca acul unui pick-up pe suprafaţa vinilurilor cu poveşti de hans christian andresen. o noapte în care m-am tăiat fâşii ca pe caietul în care am scris poezii tâmpite, fără logică, fără temperament, terorizată de ceasurile care-mi băteau sub haine şi sub carne atunci ca li acum, dar mai tare, ca pt prima dată.

mă otrăvesc cu mine. cu ipostazele mele: urâte, penibile, necizelate, crispate, înrobite. am gust de noroi şi miros de animal ud. mă simt aşa, ca pe o chintesenţă vegetală a lucrurilor care ni se imprimă ca stimuli ai senzaţiei de mâl, de mizerie, de murdărie latentă.

îmi pare rău. eu nu scriu aşa. eu nu sunt metaforică ridicolă enfant terrible. scriu pentru că am nevoie de surprize. şi însemnările astea vor fi o surpriză. pentru că voi uita. uit tot ce nu este încântător.

sunt o fată speriată de privirile rele ale locatarilor din blocul cojit şi sumbru al piaţetei circulare în care merg, uneori, să citesc. privirile alea se extind azi, ca emulsia fotografică,  mă redescopăr acolo, un chip şi grimasa lui involuntară.