(despre despărţirea de hd şi de prietenii mei, care-o populau şi o făceau suportabilă)

acum parcă mi se aglomerează totul în cap ca atunci când se suprapun sute şi mii de canale de televiziune şi posturi de radio, ca vocile din firele telefonice, vă aud pe toţi concomitent şi toate stafiile voastre se plimbă prin mine. tot ce am fost, tot ce n-o să mai fim. o să revenim alţii, în haine pe care o să ni le aleagă altcineva, o persoană care o să poarte numele şi amintirile noastre, fără să se mai simtă cu adevărat integrat acolo. şi andra o să aibă accent de bucureşteancă şi o să zică “bună” şi nu “ciao”, şi io cu ioana o să vorbim cu multe no-uri şi “no binie maaa”, şi roxana o să se-mbrace de la mall :)) şi sebi & ioana albutiu or să ne dea detalii picante despre cadavre mucegăite şi malformaţii congenitale, dar sub oamenii ăştia vor, înghesuiţi ca multe serii de matriosce ordonate cronologic, spre tot mai departe în timp, copiii isterici şi grunge şi conştiincioşi şi sadici şi depresivi şi flower-power şi eclectici şi simpli şi imposibili şi tăcuţi şi moristricate şi cuminţi şi devremeacasă şi dimineaţadevremeacasă şi buni şi răi şi paradoxali as always, pt că cine de adolescenţă scapă, de el scapă.

ştiu că n-am fost cea mai sociabilă creatură, dar nici de mizantropie nu mă pot face vinovată. mi-au plăcut poveştile noastre, la un ceai, un santal de portocale roşii, un pepsi, o cafea, un vin fiert, un red bit sau mă rog, fiecare cu otrava lui. mi-am scuipat plămânii de cât fum aţi suflat pe mine, dar am îndurat :)) mi-au plăcut caietele alea rotative şi caietele-jurnal pe care le-am ţinut cu andra, mi-au plăcut creaţiile din orele boring hahaha şi aş da un regat pt o pompă de vid. mi-au plăcut zilele pline cu gust de toamnă la castel la concerte, şi istoriile “colportate” din “deja-vu”. îmi aduc aminte de lostriţele modele masculine desăvârşite care stăteau şi fumau în spatele şcolii şi despre care ziceam că-s absolutul. apoi ieşeam cu ei şi vedeam că habar n-au cine cântă în umbra marelui urs sau la ce draq se referă piesa. sau că se pileau şi ne povesteau despre perioadele lor de abstinenţă sexuală. sau că aveau prietene urâte ca foamea, pe care le adorau. sau că avem etichete cu second best lipite pe spate. îmi amintesc rateurile asteea. şi de cuplurile “bine” sudate din liceu îmi amintesc. de tricourile cu formaţii. de animăluţele drăguţe pe care le aveam acasă şi despre care tooot povesteam. de fiulmele de pe youtube. bestialitate, râs cu plâns, snake baby.

mi-aş fi dorit să fiu cu voi în mai multe contexte, dar cred că viaţa e destul de lungă, că o să ne mai intersectăm şi o să mai mergem împreună câteva bucăţi bune de drum. măcar din retro până acasă.

cât despre titlul blogului, se ştie că vine din poemul ăla al lui mircea dinescu pe care-l recita f fain regretatul pittiş, dar şi un drag prieten din alt timp din altă viaţă mai cabotin şi teatral de felul lui, însă legendar pt, evident, copilul care-am fost. deşi nu prea am eu un aer declamativ şi nici nu mă omor după dinescu, dau un link spre textul şi interpretarea acestui poem pt că mi se pare că vi se potriveşte fiecăruia din voi, ca îmbărbătare (hmmmmmmmmmm….)

thx andra, ioanele, roxana-bucle, alexandra, sebirăceanu, plus etern ataşatu “dexter” :))

& now we’ll be going to different parties

remember me when you’re the one you’ve always dreamed

yours, 

io

la la laaa

la la laaa

the creepiest la la laa ever e cel din dirge, piesa mea preferată de la death in vegas, beneficiind, spre încântarea mea, de un videoclip generator de gerontofobie. de ce spre încântarea mea? pt că mai nou tot ce ţine de atitudini din astea marginale şi aparent lipsite de un fondament concret mi se pare fascinant. e ca şi cum ţi-ai construi o căsuţă în nisip ştiind că toată viaţa va trebui să lupţi ca să nu fie mâncată de forţa asta enigmatică. oamenii normali sunt ca nisipul. ok, am citit o carte nisipoasă de curând, femeia nisipurilor de kobo ab, m-a impresionat, am ajunz să descriu corelaţii inexistente, pfff … în fine. (a de câte ori tre să pun puct unei divagaţii cu “în fine”? sună a tic verbal de adolescent emo).

dirt- al aceleiaşi trupe, e unul dintre cele mai bine realizate & dozate coşmaruri. am mai văzut ceva similar azi-noapte. ajunsesem într-o copie fidelă a cartierului meu, într-un oraş fantomă. diferenţa era că din ziduri ieşeau statui peste care oamenii desenaseră cu sprayuri roşii semne obscene, pubisuri, sfarcuri (am văzut ceva similar pe o statuie sinistră cu 2 fete, în constanţa). iar pe jos erau multe şotronuri. şi geamurile erau acoperite cu scânduri. şi jucam ascunsa. mai mai că-ţi vine să crezi că în creierul tău trăiesc regizori sclipitori. asta e o părere fircălită p unul dintre zidurile goale din creierul meu inactiv acuma, după un mic dejun ok şi o cafea destul de slabă.

cam atât. postul de azi de ilustrat de un artist ffffffff special.

back then: 15 ani. aveam o casetă cu best of stigma şi o tot ascultam. nu ştiu exact de ce, mi se pare că aveam nişte motivaţii destul de obscure. lucruri gen “senzualitatea vocii/a versurilor”. nu mi-a păsat şi nu-mi pasă de ceea ce se numeşte muzică bună. ascult ceea ce-mi sună mie bine. de-aici eclectismul preferinţelor. n-am niciun program în sensul ăsta. e patologic. cam ca şi cu faptul că nu reţin numele regizorilor (şi nici n-am de gând. waste of memory. daţi-mi voie să fiu obtuză la treaba asta:P)

aşa, şi azi am redescoperit 3 piese de pe albumul ăla. iar postul ăsta e un pretext ca să vă integrez muzical în atmosfera aia de început de liceu, vârstă a excentricităţii fără suport, a lecturilor voit “dificile”, a unei iubri şi mai dificile şi nedigerabile, a rebeliunii puerile, a urâţeniei vârstei incertitudinilor, a chipului neasorat cu trupul şi invers. o vârstă ca un parfum greu şi dulceag şi sufocant şi ameţitor şi maladiv. toate s-au şters de timpii fumurii.

iată una dintre ele.

Mă aud deodată gândind, într-un plan parcă mai treaz: dar o să mai pot adormi, oare, acum, după asta?

Una din cărţile mele preferate: Bietele corpuri de Sonia Larian. O carte despre nostalgia viscerală şi viscerele nostalgice. Un tratat al amintirilor otrăvitoare. Ceva dens, obositor, dar cât se poate de curat. despre
“CORPUL: torturat, zgâriat, îmbălsămat, infectat, murdărit, abandonat, inscripţionat, umilit, radiografiat, operat, cauterizat, înecat, uns, ars, excizat, împuns, în suferinţă, născându-se, îmbătrânind, bolnav, agonic, mort”. (a. babeţi)

şi nu e numai despre “un corp zderlit până la sânge”, ci despre toate corpurile pe care le purtăm cu ruşine, teamă, regret, aprehensiune, nevolnicie, neputinţă, greaţă, fără vlagă, fără istorie, doar ca mărturii ale unei substanţe ce se dezintegrează, şi o dată cu ea toate semnele - de la cele dezavuate până la cele durabile- care ne susţin şi confirmă tencuiala, arhitectura, monstruozitatea sau desăvârşirea. despre carnea pe care o punem în slujba nostalgiei. şi de aici, prin toţi porii, cartea transpiră tristeţe, stadiul diluat al suferinţei pentru ceea ce nu se mai poate relua cu adevărat, ci numai recicla, recupera, şi asta inert, monoton, dureros-reconfortant.

despre asta, restrâns, modest, scriu şi eu aici. nu imit, nu fac o exegeză, nu parafrazez, nu preiau polemic. înţeleg, dezvolt, cresc, ciuperci într-o cameră umedă, plante ornamentale într-o seră părăsită. un joc de-a dă mai departe. hmmm…. duminică, soare. în blugii mei rupţi, haine moi, o ceaşcă de cafea, reeditând aivea nişte reverii impresioniste din preşcolaritate, fascinaţia pt renoir şi manet, in spe, şi citind o carte frumoasă (măscăricii de v.s. naipaul) trec prin tunelul galben ca dintr-un poster vechi, cu păduri tomnatece, acoperind găurile din tencuială. redecorez o cameră de păpuşi, în care nu intră, şi din care nu iese nimeni, absolut nimeni. iar asta e departe de a semnifica împietrire. e mai mult viaţa de apoi a unor amintiri şi preţiozităţi de fetiţe strânse în jurul unei măsuţe, bând capucino cu gust de alune şi vanilie, şi citind the bronte sisters. bietele corpuri cresc mari şi se însingurează.

somewhere in between dichotomia mea preferata şi cea mai perversă, cred, intenţie-realizare. ziua de azi e punctată de momente în care am tot vrut să scriu ceva aici. de la tonul confortabil de dimineaţă până la iritarea roşu-violent de dupăamiază, am tot schimbat tematicile. erau câteva chestii legate de o sesiune bolnăvicios prelungită de cumpărături necesare supravieţiurii noastre (aşa de precare şi înzorzonate) prin kaufland: furtul din penarele complet echipate, arătând ca nişte locuinţe-fantomă, cu doar câte un creion sau câte o ascuţitoare stingheră în colţul “elasic” potrivit, furtul din cutiile cu figurine de marţipan pentru decorat torturile celor mici, fortul din pungile cu prăjiturele sau bomboane, pasiunea asta morbid-dulceagă pentru mărunţişuri “interzise” sau pur şi simplu, din ignoranţă sau inutilitate, dosite, deci cumva accesibile. apoi, îndreptându-mă spre casă am văzut-o pe o fată din trecut străbătând parcul ăla plat şi nesuferit, spaţiu care îmi amintea -voit-neapărat-consolator de un oraş de câmpie, asta într-a 8a, când,ieşind de la sinistrele ore de engleză de miercurea, 8-9 seara, cu o profă singuratică şi acră, faţă de care n-am simţit nici cea mai mică umbră de simpatie sau empatie, nici măcar repulsie, ci doar o compasiune vecină cu cel mai sordid soi de milă singură, în întuneric şi invadată de aerul arlechin al toamnei, o aşteptam pe mama. fata asta şi-a scris într-a 10a pe geantă “lucian blaga” şi amintirea asta m-a făcut să bufnesc în râs, deşi nu-i mare chestie, în fond, inversând un pic penibila scară a valorilor imuabile din ro., şi neredresând în niciun fel abordarea patetică, diletantă, la fel de jenante ar fi şi inscripţiile cu him sau korn. dar lucian blaga scris cu negru pe o geantă kaki nu mergea. era o evidenţă grotescă, un kitsch premeditat ca amprentă a unui spirit de frondă intelectualist fumat, gen papini. gen gide în fructele pământului cu that “trebuie să arzi în tine toate cărţile”. un strigăt suav şi derizoriu. “eu citesc. eu citesc BLAGA”. genul ăsta de oameni care “ţin neapărat să afirme unele lucruri” sunt cei care prilejuiesc şi înlesnesc accesul nostru în zona anecdoticii despre tangenţele cu ideea de ridicol a aşa de dispreţuitei categorii a semidocţilor, cu infatuata şi rarefiata lor prezenţă “cu orice preţ” injectată cu spirit, mustind ca un burete, goală, spongioasă, şvaiţerishă.

în fine, fata asta (pe care am remarcat-o pt că, în lumina aia de apus fără-becuri-electrice, şi nearanjată, neajustată, îmi amintea de cineva, de o figură virtuală, de o excrescenţă nostalgică_ o copilă de 14-15 ani, simplă, roză, vie, citind cărţi mari fără niciun interes, fără să aibă cu cine vorbi despre ele, dintr-o pasiune curată şi tandră, genul care hrăneşte golul ăla ca de balon plutitor în care încap încă sintagme care să conţină elemente de miraculos, mitic şi ritualic, fără vreo intenţionalitate aparte, doar ca umbre ale unor superstiţii pueril dezvoltate, dar atroce atunci când se ciocnesc de ceva material dezirabil şi la fel de viu, la fel de proaspăt, la fel de plin de nevoi spirituale ilizibile, ca nişte instincte ignorate de majoritate, ca nişte simţuri inexplicabile, inexpugnabile…) a trecut cred de faza colecţiei romanul de dragoste, a lui blaga şi a căutărilor pseudo-erotice. am invidiat figurile astea moi, ca din plastilină, ca din amintirile unei fete cuminţi. cuminţenia mea a fost una de sorginte saturniană. în fine, cam ciudat de explicat asta acum, dar a fost ceva pervertit, întinat, nămolos, gri-maro, teluric, sumbru, retoric. mda…cam aşa… o plimbare prin decorul de teatru de provincie al toamnei în hd.

sătulă de “gustări” nesăţioase din ce era înainte un festin nesfârşit, din ce era rupt brutal din realitate, cu colţii. conştiinţa curată că nu faci rău, chiar dacă the outside world e plină de sânge. kill the outside world. lumea în care oamenii au cetăţi fortificate, nu case, lumea plină de câini care “apără” pe cineva, la fel de singur şi de slab ca şi tine. lumea pictată cu ojă, ruj şi farduri. lumea ca un chip îmbătrânit. cine e în oglinda ta? caricatura unui copil. faţa lui mizerabilă.

şi te întorci, dar nu te întorci acolo unde vrei, ci pe ruine deasupra cărora se ridică edificii monstruoase. cum am mers eu la şcoală, şi lumea a vorbit cu mine cum vorbeşti cu un mort. şi profa de română nici măcar nu m-a salutat. am primit un rest de bursă. 10 lei noi. o carte de la anticariat şi o cafea.

vor fi, cred, atâţia câţi vreau, pe care să-i intereseze sufletul ăsta dat cu var, ca un trunchi de copac, sufletul ăsta ca o păpuşă pe care-o scoţi dintr-un dulap plin de boarfe şi-i examinezi, curios, fundul ciuruit de ace “de jucărie”, părul tuns anapoda, “pielea” gălbuie şi lipicioasă, zâmbetul tâmp.

îmi place cafeaua când învăţ, când citesc o carte, când scriu, când în paharele cu apă se dizolvă umbre de oameni ca nişte siluete decupate din hârtie, când sunt pusă pe harţă, când sunt plictisită până şi de teancul de cărţi de pe masă, de textul ăsta pe care nu reuşeesc să-l cosmetizez, de vacanţa ca un elastic de bungee care stă să se rupă, când ies într-un loc şi spun alte poveşti, dar cafeaua rămânând singurul element invariabil, securizant, gustul fidel ce alunecă pe toboganul super-individualizării direct într-o istorie dezavuată a senzaţiilor pierdute, pierdute pentru că le reperează prea multă lume, prelucându-le la nimereală, ca pe nişte tăiţei de hârtie. eu beau cafeaua mea, care e nu doar un lichid întunecat şi amărui, ci şi o oglindă înnegrită, ca alea superstiţioase, pe care le înnegreşti cu un chip insistent ca o ştampilă. e şi ceva ce seamănă cu sufletul otrăvit al unui copil din shocolată cu lapte.

hmm….şi las desenul şi povestea despre cartea faină pe care o citesc cu nervii treji de mîine să mai zică.

să mai scriem. despre cărţi, despre becurile slabe, despre cafenelele care te complexează din cauza curăţeniei şi a soliştilor ce zdrăngăne cult o chitară şi care te obligă, nu ştiu cum şi de ce şi prin ce procedee “subliminale” să “solidarizezi”. prima dată când am mers într-un astfel de loc eram cu o tipă care n-avea nicio jenă în a-mi povesti despre cum îşi cumpără ceaiuri de 500 de mii, despre cum se desfac florile în ceaiul de iasomie, despre brownies delicioase care se asortează la ceaiul kashmir, despre ecologism şi necesitatea lui, toate pe fondul chinului meu că VA TREBUI SĂ PLĂTESC O GRĂMADĂ PENTRU CEAIUL ĂSTA AMAR PE CARE L-AM ALES LA ÎNTÂMPLARE PT CĂ NU MĂ PRICEP. aş fi preferat oricând cea mai ordinară dintre ciocolatele calde. din praf de cicolată. la festa, cu 5 mii. de la automat. şezând pe trepte şi vorbind despre…hmm…harms?

o discuţie din asta- la aburul ceaiului de vanilie-  se extinde cu uşurinţă înspre aria 51 a  intimităţilor şi indimidărilor postmodernismului. dar în mediul infect al automatului - mult mai igienic, de fapt, mai aseptic sufleteşte - aria 51 e dimensiunea inimii mele.

o hemoragie spirituală deci.

citesc o carte f faină acum, despre care vă zic mai multe mâine. între timp, just read opiniile unui clov de h. boll. merită dar să ştiţi că există şi în anticariate, nu vă aruncaţi pe varianta nouă. sau…

locul ăsta funcţionează pentru mine ca un pod în care eşti tentat să găseşti o anumită poleială dintr-un timp mai degrabă smuls cu forcepsul, extirpat, cu bună ştiinţă, decât pierdut, şi nu vezi decât mizeria care s-a depus peste. locul ăsta e un laborator de recuperat ceea ce am extras din oamenii şi din lucrurile pe care le-am abandonat, trecând la ceea ce mi-a plăcut mie întotdeauna să numesc “alt nivel”. parte a unui proiect “ambulant”, ca un circ cu puţini artişti, o caravană pestriţă şi înfiorător de tristă ce călătoreşte din mintea mea spre meleagurile uscate ale unor inbox-uri fantomă şi apoi înspre conversaţii lungi şi diluate şi iar şi iar, un carusel al depresiilor trecute şi viitoare, pe care le mai simţă încă învineţindu-te pe dinăuntru. mda, a full recovery a pedepselor grosolane aplicate-n alte ere glaciale. dar fără implicare. o distanţă perpetuă între un trup de-al meu şi altul, ca la orele de sport. toate astea mă fac, incredibil, să mă simt bine. fericirea e o iluzie optică, un caleidoscop pe care dacă-l spargi găseşti înăuntru nimic altceva decât gunoaie incandescente, mizerii personale reabilitate. şi-atunci nu mai îţi e ruşine să faci o listă cu rateurile tale sentim., cu momente penibile, cu umilinţe involuntar înghiţite şi perechi de ochi şi de limbi otrăvite. pentru că a trecut. niciun risc seismic, the sea is calm through a video camera.

azi am pofta să scriu ceva dens. să scriu un hăţiş din care să ies însângerată, ca în basme, după o goană prin pădurile-labirint. cuvintele de azi vor fi mate. eu voi fi mată. piele tăbăcită. culori pe care le priveşti doar ca să le vezi reversul. verde pentru roşu. albastru pentru portocaliu. mi-ar plăcea s-o traduc pe denise duhamel. sunt convinsă că deja se ocupă cineva de chestia asta, if not, just pick me, pick me!!! dar, cum ziceam, sigur e un poet şi un trasducător mai bun în românia. oricum, denise duhamel nu-i un nume necunoscut, e pe buzele multor oameni. cineva mi-a trimis mai demult volumul ei - the woman with two vagina. îi mulţumesc, deşi cu poeta aceea n-am mai vorbit de atunci, şi nici n-am întâlnit-o vreodată face to face. e o tipă pe care o apreciază multă lume, dar să-i dau numele ar suna fie lăudăros, fie gen şantaj emoţional “uite-mă şi pe mine că am comunicat cu ăia care par elitişti şi ai dracului şi încă ei au vrut să vb cu mine”. neah. that’s not me. îmi înţeleg nimicnicia, ba chiar o cultiv. mnoh, şi astfel se alege praful de densitatea acestui post. pentru că, de fapt, habar n-am ce să povestesc. am un set de mailuri către călin în care epuizez temele mele autumnale şi pur şi simplu nu pot deveni reduntantă, deşi risc să fiu aşa, risc până la patetism să mă repet ca şi când mi-aş trage viaţa la xerox pt toţi trecătorii din centrul unui oraş gol şi mort şi gol ca hd. am aşa o senzaţie de mers prin somn. am aşa o nevoie de lucruri pe care să nu le mai fac de una singură. şi plăcerea sadică de a vedea cât am de citit, de fapt. am citit vreo 35 de cărţi vacanţa asta, mai am 3 sapt. hmmm….eu nu contabilizez lucrurile astea, dar eram curioasă doar. cât timp m-am pierdut între foi. am găsit un poem care mp emoţiona f tare când aveam 14 ani. ce mi-a placut mie intr-a 8a a fost deschiderea progresiva spre ceva nou.

i-am scris mai demult lui călin.

în fine, iată poemul, regăsit acum. încă e o melodie de o tristeţe inexplicabilă în miezul lui.

Femeia cafenie

Constant Tonegaru

Femeia pe care la Brăila am iubit-o

într-o cameră de hotel

purta pantofi verzi din piele de şarpe

şi avea nasul turtit. Era o mulatră.

Cum venise aici, habar n-am.

Părinţii, bunicii purtaseră poate odată

în nări un inel.

Gura îi era o ventuză.

Sânii fierbinţi ca nişte pâini.

Ochii tulburi.

Îmi era trupul claviatură pentru dânsa.

Numai mâinile îi erau reci,

reci de gheaţă

şi degetele cu vârfuri rotunde

alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi şoptea:

- În Peru mi-a fost amant un spaniol.

La Santa Clara avea plantaţii de zahăr.

Un altul cu favoriţi în U.S.A.

cinzeci de puţuri cu petrol la Smakover

dar amorul pentru pielea mea cafenie

s-a lichidat cu două destupări de pistol.

Am iubit la Brăila o mulatră.

M-a iubit?…M-a minţit?

Vedea – cine ştie- în mine un altul?

Avea sâni fierbinţi şi mâini reci de gheaţă.

Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceaţă.

În port la lumini de fanare

robii descărcau un vapor cu lignit.

plus: sperând că nu-s boring, here’s a link to some diaristic text în prăvălia culturală, numărul din septembrie, la o anchetă despre obiectele pierdute şi semnificaţia lor “particulară”

mersi andra pt acest video. it made my day a land a sweets of joy and joyness=)) inorogii obsesivi =))

fructele au putrezit, au rămas sâmburii. intangibili, vitali pentru fructele din alte vremuri, estetici, duri, rotunzi ca un pântec de fecioară gotică (o, da, metafora asta….). mi se pare incorect ce fac eu aici: detalierea asta sufocantă, imaginarul ăsta pervers de comun, decantat şi distilat şi cristalizat şi, în fine, supus la o serie de procese “chimice” ca să rezulte ceva îmbietor, ceva ce se poate citi. dorinţa asta de a contracara efortul creierului de a sintetiza tot, de a nu mai stoca chiar toate măruntaiele  unui trup (ideea de corp extinsă peste imagini coerente, conversaţii “încapsulate”, captive într-o stare închisă etanş- vidată) care, practic, s-a sublimat. oh, kkt, vorbesc ca din cărţi. vocabularu lu peşte: impresia de ce nu sunt, incapacitatea de a zice ceva cu adevărat.

faza e că am avut un vis f bogat azinoapte, un super-vis, şi e futil acuma să-l povestesc, iar chestia asta mă deprimă. obsesia asta: să ţin minte despre mine totul,totul, totul…

***

am găsit, o imagine care compune acel complex al modificării şi reasamblării imaginii castelui, espre care am mai vorbit, transformându-l într-o insulă a lui euthanasius, şi într-un spaţiu al uitării, guvernat parcă de imaginea aia a morţii dintr-o povestire de thomas mann: o femeie frumoasă care povesteşte ceva de o nesfârşită tristeţe…

şi, parcă în analogie cu starea asta de după ce foloseşti parfumul altcuiva şi aproape simţi răsuflarea altcuiva, fantomatic, nedefinit, în spatele tpu,  un parfum vechi, secretat de o piele rece şi foarte străină, sentimentul că eşti agresat/violentat şi dublat parcă, adăugat, petecit de o prezenţă străină, de identitatea ei imperceptibilă, ascultam o piesă de la porcupine tree care dă sentinţa zilelor ăstora ciudate, condimentate cu prea multe coincidenţă, cu prea multe vederi “în oglindă”.

strange how you never become the person you see when you’re young

e o plăcere continuă, susţinută şi alimentată asiduu, asta de a scrie. constat că aş fi cel mai jalnic personaj posibil într-un film: nu mă exprim coerent verbal, cuvintele mele nu se leagă, ţes plase inegale care nu reuşesc cu adevărat să capteze atenţia. replicile pe care le dau nu cuprind nimic, sunt uneori agramate, ca traduse din altă limbă. limba personală a relaţiilor mele apropiate. limbile paralele pe care le-am stabilit, cu dialectele lor sentimentale. ăn schimb, scrisul reuşeşte să adune toate eşecurile astea ligvistice ca un fluviu colector, şi să le transporte în siguranţă la o destinaţie. o mare destinaţie. stârnită de nişte fragmente din cartea pe care am citit-o azi (”cartea râsului şi a uitării” de milan kundera), am formulat câteva rânduri ce se vor regăsi, probabil, într-un eseu mai lung. este vorba despre grafomanie şi my view upon it. n-am formulat încă the view, mai degrabă premisele. aveam de gând să divaghez aşa într-o introducere despre amelie nothomb, o grafomana simpatică, dar o scriitoare nu foarte strălucită. întrucât nu i-am citit încă toate apariţiile, nu pot avea o viziune completă. iată însă ce mi-a ieşit până acum:

Un autor trebuie să facă foarte multe ca să îşi afirme existenţa ca scriitor. Trebuie întâi să-şi confirme şi afirme identitatea la nesfârşit, într-un balans egal cu efortul de a stabili scenarii, nume şi contururi de personaje, de a le fixa etaloanele în limitele cărora să se manifeste ca semne, şi poate chiar cu o voinţă de înăsprire a originalităţii sporită, întrucât nu poţi fi cu adevărat scriitor, din moment ce mai există atâţia alţii. Această sinteză a lui Goethe în abordarea temei căutării vocii personale, în măsură să-ţi autentifice ţie, potenţial scriitor,  prezenţa pe scena literaturii este pretextul unei discuţii care să acopere nu doar zonele literare, ci şi pe acelea para-literare între care stăm să alegem ce e şi ce nu e convenabil de consumat, ca cititori, în anul de graţie 2007.  Ne lovim de comunităţi de grafomani, de un cult afirmat sau subsidiar al grafomaniei. Ne plângem  de faptul că devine din ce în ce mai greu să recunoşti literatura bună, din moment ce literatura care ţi se serveşte drept pattern este întemeiată tocmai pe această religie a scrisului ca mijloc terapeutic, ca măsură de prevenire a unui anonimat civic menită să provoace dezastre personale şi nu numai. Grafomania este „popular” definită ca mania de a scrie pentru a te vedea publicat: sub orice auspicii, în orice mediu, dar constant, coerent, perfect egal cu un ritm şi o calitate auto-impuse. Despre grafomanie ca fenomen, implicând aderenţa şi impactul său socio-cultural, profund angrenat în mentalitatea colectivă, care încurajează permanent exprimarea şi auto-exprimarea, vorbeşte la un moment dat Milan Kundera în „Cartea răsului şi a uitării”, afirmând cu o simpatie puţin forţată,  vrând nu doar să mimeze acceptarea, toleranţa, ci aproape schimonosindu-le, şi metamorfozându-le în gesturi aprobatoare şi elemente de conduită necesare, de netagăduit, formulează un punct de vedere care seamănă întru câtva cu discriminarea pozitivă, în sensul că ajunge să pună la îndoială până şi cele mai mari evidenţe,( cum ar fi, în cazul de faţă,  aceea că „nu poţi fi scriitor în orice circumstanţe, pur şi simplu). Kundera consideră că inflaţia de autori este o problemă inevitabilă într-o lume care acceptă cu greu subiectul anodin al dezvoltării interioare precare şi, cu o chiar mai făţişă lipsă de îngăduinţă, tabloul unui parcurs extern de un prozaism exemplar, într-atât de comun încât ar putea fixa coordonatele unei reţete pentru cea mai sigură şi mai lipsită de evenimente existenţă standard posibilă. Ceilalţi îşi astupă urechile atunci când vorbim, trebuie deci să recurgem la ceva mai pregnant, de o forţă şi o vizibilitate în crescendo. În consecinţă, acel „scriitor virtual” pe care îl ascunde fiecare dintre noi, prin disponibilitatea spre confesiune şi autoevaluare, se trezeşte agresiv, hotărât, locvace. Iată cum îşi încheie Kundera pledoaria în tolerarea limitelor sinistrelor demersuri de adoptare a prerogativelor de scriitor înaintate de terţe persoane care, culmea, abia dacă au citit o duzină de volume subţiri de-alungul vieţii: „ Fiecare suferă la gândul că dispare, neauzit şi nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, şi de aceea ţine, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte. Când, într-o zi, fiecare se va trezi scriitor, va fi timpul hipoacuziei şi al neînţelegerii universale”.

 - când vorbesc acolo despre afirmare şi reafirmare mă refer la stabilirea unor puncte-cheie ale universului, şi la o coerenţă intrisecă dublată de originalitatea expunerii ei, fără a da însă senzaţia de scriere după reţetă. totodată, deşi scriu mult, triez mult, şi, în pofida unor păreri, chiar lucrez pe text, dar lucrez în sensul în care îmi place mie să arate un text. asta e tot. poate că asta e şi greşeala mea. ţin foarte mult să fiu văzută nu aşa cum sunt, ci aşa cum mă văd eu pe mine. bullshit? just think about it. ar fi cel mai comod. pt fiecare din noi:)  -

azi era o lumină trandafirie superbă afară, după ploaie. m-a încărcat cu un sentiment de curăţenie absolută. înrudit cu cel de azi-noapte, când, singură în pat, ascultam ploaia şi fulgerele se reflectau pe aşternut. curăţenie, împăcare, linişte. îndepărtare. claustrare. elope. câteva mostre din these o.m last days. (poze făcute de andra şi de mine)

am găsit o cronică mai furioasă la cartea mea aici

gândindu-mă că într-adevăr am am gafat urât sau - şi mai plauzibil- că m-am prostit de tot începând să fac colecţii de pleonasme, m-am interesat & iată ce am aflat:

o echipă de descarcerare intervine în următoarele situaţii:

• accidente rutiere f. grave
• incendii, cutremure - când pică blocul pe tine, cu alte cuvinte
• dacă te blochezi în lift
• dacă ai 300 dekile şi nu mai poţi ieşi pe uşă
• etc (sunt multe cazuri pe youtube, mi s-a zis)

so, nu m-am confruntat cu niciun cataclism care să-mi ucidă neuronii - nu încă. m-am liniştit.

well, oricât aş vrea, nu prea pot să scriu nimic, sunt intoxicată de cuvintele altora, nu vreau să scriu, deci, cuvintele altora, e ca şi cum aş repeta un gest de o îndoielnică originalitate, pe care vreau să-l fac amprenta mea. în fine, ştiu că pagina asta dă o senzaţie de “epurare”, că sintetizează egoismul meu şi nevoia mea de ordine şi curăţenie, totuşi, aici nu-i un container, ci o arhivă, whatever, n-am nimic amuzant de zis, şi trebuie să ţin minte clipa asta: când n-aveam nimic amuzant de zis. las în locul retoricii mele imperfect dezvoltate nişte fotografii întunecoase, pe care probabil că o să le dezaprobaţi pentru că au acel glitter, acea ostentaţie deviantart, în fine, mie mi-au plăcut la un moment dat, cred că de-asta le-am păstrat, mă regăsesc puţin în ele, melanj de frig cu plictiseală nejustificată, cu irosire, cu doze letale de nostalgie.

închei aiurea şi patetic. nu-mi place să vă uitaţi la mine când stau în postura asta neajutorată, un element decorativ între perna udată simbolic de lacrimi, rahat, traversez o râpă seacă. so, poze de domnişoară goth, cu simboluri ultrafacile şi clişee psihanalitice.  blame it on the weather.

ce ploaie constantă. intensă. perfect egală. ca un discurs suculent şi coerent. un discurs dublu, necesar, ca bătăile inimii sau ca zarva de-afară. sau un personaj colectiv. vocea de după geamul aşa de murdar că ai senzaţia că lumea e mereu brăzdată de o ploaie pasivă, trepidantă, stârnită de nevoia unui decor mai mult decât de nevoia unui topos.

sunt răcită. sunt bine. conformă mie. “toamna se instalează confortabil într-un fotoliu din ratan” - început de compunere surreal. acum 10 ani. dacă adaug o silabă, sau dac-o adaugi tu mental, cum a făcut călin ieri, somnoros, ei bine da, sunt şi “rătăcită”. caut însoţitori, pioni, tabla de joc mi se goleşte imperceptibil. vreau o plimbare, o siestă, o şuetă, un timp limitat în care să simt cum toate camerele răcoroase din mine se umplu de vuiete, de mirosuri, de arome, de instrumente. o postură de toamnă.să n-aud frunzele sub paşi cum gem.

sau să n-aud ploaia care desenează pe geam feţe zâmbitoare, ca un copil plictisit. să nu-i aud foşnetul duios-matern, înrudit cu grija excesivă pentru confortul unui somn şi-aşa tulburat. liniştea ei dezamăgitoare, ca atunci când ţi se pune un diagnostic pe care altcineva îl anulează. ca atunci când ştii că totuşi eşti ok. deşi ai fi preferat să nu fii, nici oficial. toate astea devin transparente, conştiente, palpabile, vii. toate astea, pe fondul unei morţi generalizate, pe fondul unei acceptări a culorilor neutre, a zâmbetelor neutre. într-un decor care nu prevesteşte nimic bun. schimbări de perspectivă. când iei cioburile unor vase din care ai mâncat împreună cu demonii tăi cei mai vechi, şi încerci să le recompui, nu doar practic, ci estetic.

scrisul de azi: un robinet înfundat. pic, pic. şi filtrul de apă plin de viermi.

***

ceilalţi bărbaţi dorm în jurul meu ca nişte perne decortative.

celelalte femei sunt ploi cu lăcuste.

închizi ochii. închizi ochii. şi

abia dacă le recunoşti.

ei mai există încă, îţi spun, dar latent, ca în imaginaţia altcuiva

mort sau pierdut

foarte aproape, foarte aproape de mine.

şi ele există, îţi spun, ca nişte arme albe pe care le porţi ilegal

sub tricou sub coaste sub piele

limită

asta e lumea urâtă, toxică pe care o inhalăm
vorbind ca descreieraţii despre trecut. unul pe care nu meritam să-l trăim.
o să-ţi şoptesc poveşti infecte, poveşti aspre, cauciucate

ca nişte tricouri cu chipul iubirilor noastre ruşinoase, purtate pe dos,

întotdeauna pe dos

despre lumea searbădă a fetelor simple

în pântecele cărora dragostea ta e un pumn de viermi târându-se fericiţi

întinzându-se de-a curmezişul unei vene.

am băut laudanum, am băut absint, am băut vin licoros, am băut am băut am băut.
mă trezesc într-un corp ca foiţa de cort, impermeabil şi uşor.
sunt nimeni alta decât cerşetoarea oarbă şi slabă care,
singură, putredă de silă şi spaimă, ca un animal degerat de frig,
naşte o fetiţă cu o singură mână.

de parcă acolo, în burtă, cineva ar fi demontat-o ca să vadă cum e.

într-o noapte foarte clară, a isteriei, a durerii,
cum sunt amintirile noastre de când am strălucit în faţa lumii
şi am sedus masiv, necumpătaţi, abjecţi până la Dumnezeu, sute de femei şi bărbaţi,
ca apoi să ne plângem de milă, cu gurile stafidite, îmbuibaţi de otravă,
pe un pat tare ca într-un lagăr, orice copil pare hidos, nedorit,
o piază rea şi o paria. încercăm să-i dăm nume.

adina, primul pe listă. sună ca un oblon lovindu-se de zid, încontinuu.

cu toate cele cinci degete ale ei relaxate, subţiri
cu toate cele 5 unghii ale ei, lungi, cornoase, mâna adinei
e macheta unui oraş cu suburbii rotunde, din răni şi tăieturi subţirele- ca nişte vinişoare prin care nu sânge curge, ci jeg

în fiecare seară îşi dă seama că în corpul ei alunecă stafiile viitoarelor insecte
care se vor năpusti peste corpul incomplet al mamei ei
care o vor arunca în stradă, care o vor târî sub o mie de trupuri
cărora nu de frumuseţe le pasă, ci de răni.
se lipeşte de oglindă ca o bacterie. se lipeşte de oameni.
de singurul loc prin care trec şi privesc atenţi.

cu trupul ei din trecut, cineva şterge podeaua
unei pieţe fără capăt şi fără miros.

cu trupul ei de acum
altcineva căptuşeşte canapelele unor săli de aşteptare

vreau să fac gesturi drăguţe. nu, nu complicaţii schizoide, gen amelie. pur şi simplu, gesturi drăguţe. să spun vorbele frumoase care nu mi se spun. să fac gesturile frumoase pe care nu le aştept. să am aşa, o capacitate afectivă peste medie. un iq afectiv remarcabil. dar tot elanul ăsta spritualizant mi se taie când intervine oroarea aia de ce se spune despre tine după ce tragi uşa-n urma ta, de ce se spune în creierele care te percep ca informaţie vizuală, blestemul ăla numit timiditate excesivă. şi-atunci gesturile frumoase se reduc la o aşteptare vecină cu ignoranţa. la o pasivitate bolnăvicioasă. îmi face rău să stau aici, aşa, cu nasul într-o batistă, cu ochii-ventuze pe monitor, cu pielea liniştită, cu emoţii anulate, cu emoţii peste care se depune un strat gros de praf.

monitorizaţi cuvintele astea. le repet mereu, le plasez în contexte diferite, ca într-un teatru cu minim de recuzită. doar că aici nu despre inventivitate e vorba. aici e ceva comic, tratat cu seriozitate. aşadar, un tragic ridicol, o lectură de prost gust, un copil mort în faşă.delicateţe: a dantelei (potenţând senzualitatea) sau a păienjenişului (potenţând părăsirea, tristul, urâtul, toate aceste valori retarde decadentiste simboliste sau, cu o tentă de tandreţe pasibilă de efecte pur estetice, un jalnic dark romaticism)

un chip trist, un trup exploatat cvasi-artistic, până la kitsch.