vreau să fac gesturi drăguţe. nu, nu complicaţii schizoide, gen amelie. pur şi simplu, gesturi drăguţe. să spun vorbele frumoase care nu mi se spun. să fac gesturile frumoase pe care nu le aştept. să am aşa, o capacitate afectivă peste medie. un iq afectiv remarcabil. dar tot elanul ăsta spritualizant mi se taie când intervine oroarea aia de ce se spune despre tine după ce tragi uşa-n urma ta, de ce se spune în creierele care te percep ca informaţie vizuală, blestemul ăla numit timiditate excesivă. şi-atunci gesturile frumoase se reduc la o aşteptare vecină cu ignoranţa. la o pasivitate bolnăvicioasă. îmi face rău să stau aici, aşa, cu nasul într-o batistă, cu ochii-ventuze pe monitor, cu pielea liniştită, cu emoţii anulate, cu emoţii peste care se depune un strat gros de praf.

monitorizaţi cuvintele astea. le repet mereu, le plasez în contexte diferite, ca într-un teatru cu minim de recuzită. doar că aici nu despre inventivitate e vorba. aici e ceva comic, tratat cu seriozitate. aşadar, un tragic ridicol, o lectură de prost gust, un copil mort în faşă.delicateţe: a dantelei (potenţând senzualitatea) sau a păienjenişului (potenţând părăsirea, tristul, urâtul, toate aceste valori retarde decadentiste simboliste sau, cu o tentă de tandreţe pasibilă de efecte pur estetice, un jalnic dark romaticism)

un chip trist, un trup exploatat cvasi-artistic, până la kitsch.