e o plăcere continuă, susţinută şi alimentată asiduu, asta de a scrie. constat că aş fi cel mai jalnic personaj posibil într-un film: nu mă exprim coerent verbal, cuvintele mele nu se leagă, ţes plase inegale care nu reuşesc cu adevărat să capteze atenţia. replicile pe care le dau nu cuprind nimic, sunt uneori agramate, ca traduse din altă limbă. limba personală a relaţiilor mele apropiate. limbile paralele pe care le-am stabilit, cu dialectele lor sentimentale. ăn schimb, scrisul reuşeşte să adune toate eşecurile astea ligvistice ca un fluviu colector, şi să le transporte în siguranţă la o destinaţie. o mare destinaţie. stârnită de nişte fragmente din cartea pe care am citit-o azi (”cartea râsului şi a uitării” de milan kundera), am formulat câteva rânduri ce se vor regăsi, probabil, într-un eseu mai lung. este vorba despre grafomanie şi my view upon it. n-am formulat încă the view, mai degrabă premisele. aveam de gând să divaghez aşa într-o introducere despre amelie nothomb, o grafomana simpatică, dar o scriitoare nu foarte strălucită. întrucât nu i-am citit încă toate apariţiile, nu pot avea o viziune completă. iată însă ce mi-a ieşit până acum:

Un autor trebuie să facă foarte multe ca să îşi afirme existenţa ca scriitor. Trebuie întâi să-şi confirme şi afirme identitatea la nesfârşit, într-un balans egal cu efortul de a stabili scenarii, nume şi contururi de personaje, de a le fixa etaloanele în limitele cărora să se manifeste ca semne, şi poate chiar cu o voinţă de înăsprire a originalităţii sporită, întrucât nu poţi fi cu adevărat scriitor, din moment ce mai există atâţia alţii. Această sinteză a lui Goethe în abordarea temei căutării vocii personale, în măsură să-ţi autentifice ţie, potenţial scriitor,  prezenţa pe scena literaturii este pretextul unei discuţii care să acopere nu doar zonele literare, ci şi pe acelea para-literare între care stăm să alegem ce e şi ce nu e convenabil de consumat, ca cititori, în anul de graţie 2007.  Ne lovim de comunităţi de grafomani, de un cult afirmat sau subsidiar al grafomaniei. Ne plângem  de faptul că devine din ce în ce mai greu să recunoşti literatura bună, din moment ce literatura care ţi se serveşte drept pattern este întemeiată tocmai pe această religie a scrisului ca mijloc terapeutic, ca măsură de prevenire a unui anonimat civic menită să provoace dezastre personale şi nu numai. Grafomania este „popular” definită ca mania de a scrie pentru a te vedea publicat: sub orice auspicii, în orice mediu, dar constant, coerent, perfect egal cu un ritm şi o calitate auto-impuse. Despre grafomanie ca fenomen, implicând aderenţa şi impactul său socio-cultural, profund angrenat în mentalitatea colectivă, care încurajează permanent exprimarea şi auto-exprimarea, vorbeşte la un moment dat Milan Kundera în „Cartea răsului şi a uitării”, afirmând cu o simpatie puţin forţată,  vrând nu doar să mimeze acceptarea, toleranţa, ci aproape schimonosindu-le, şi metamorfozându-le în gesturi aprobatoare şi elemente de conduită necesare, de netagăduit, formulează un punct de vedere care seamănă întru câtva cu discriminarea pozitivă, în sensul că ajunge să pună la îndoială până şi cele mai mari evidenţe,( cum ar fi, în cazul de faţă,  aceea că „nu poţi fi scriitor în orice circumstanţe, pur şi simplu). Kundera consideră că inflaţia de autori este o problemă inevitabilă într-o lume care acceptă cu greu subiectul anodin al dezvoltării interioare precare şi, cu o chiar mai făţişă lipsă de îngăduinţă, tabloul unui parcurs extern de un prozaism exemplar, într-atât de comun încât ar putea fixa coordonatele unei reţete pentru cea mai sigură şi mai lipsită de evenimente existenţă standard posibilă. Ceilalţi îşi astupă urechile atunci când vorbim, trebuie deci să recurgem la ceva mai pregnant, de o forţă şi o vizibilitate în crescendo. În consecinţă, acel „scriitor virtual” pe care îl ascunde fiecare dintre noi, prin disponibilitatea spre confesiune şi autoevaluare, se trezeşte agresiv, hotărât, locvace. Iată cum îşi încheie Kundera pledoaria în tolerarea limitelor sinistrelor demersuri de adoptare a prerogativelor de scriitor înaintate de terţe persoane care, culmea, abia dacă au citit o duzină de volume subţiri de-alungul vieţii: „ Fiecare suferă la gândul că dispare, neauzit şi nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, şi de aceea ţine, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte. Când, într-o zi, fiecare se va trezi scriitor, va fi timpul hipoacuziei şi al neînţelegerii universale”.

 - când vorbesc acolo despre afirmare şi reafirmare mă refer la stabilirea unor puncte-cheie ale universului, şi la o coerenţă intrisecă dublată de originalitatea expunerii ei, fără a da însă senzaţia de scriere după reţetă. totodată, deşi scriu mult, triez mult, şi, în pofida unor păreri, chiar lucrez pe text, dar lucrez în sensul în care îmi place mie să arate un text. asta e tot. poate că asta e şi greşeala mea. ţin foarte mult să fiu văzută nu aşa cum sunt, ci aşa cum mă văd eu pe mine. bullshit? just think about it. ar fi cel mai comod. pt fiecare din noi:)  -

azi era o lumină trandafirie superbă afară, după ploaie. m-a încărcat cu un sentiment de curăţenie absolută. înrudit cu cel de azi-noapte, când, singură în pat, ascultam ploaia şi fulgerele se reflectau pe aşternut. curăţenie, împăcare, linişte. îndepărtare. claustrare. elope. câteva mostre din these o.m last days. (poze făcute de andra şi de mine)