fructele au putrezit, au rămas sâmburii. intangibili, vitali pentru fructele din alte vremuri, estetici, duri, rotunzi ca un pântec de fecioară gotică (o, da, metafora asta….). mi se pare incorect ce fac eu aici: detalierea asta sufocantă, imaginarul ăsta pervers de comun, decantat şi distilat şi cristalizat şi, în fine, supus la o serie de procese “chimice” ca să rezulte ceva îmbietor, ceva ce se poate citi. dorinţa asta de a contracara efortul creierului de a sintetiza tot, de a nu mai stoca chiar toate măruntaiele  unui trup (ideea de corp extinsă peste imagini coerente, conversaţii “încapsulate”, captive într-o stare închisă etanş- vidată) care, practic, s-a sublimat. oh, kkt, vorbesc ca din cărţi. vocabularu lu peşte: impresia de ce nu sunt, incapacitatea de a zice ceva cu adevărat.

faza e că am avut un vis f bogat azinoapte, un super-vis, şi e futil acuma să-l povestesc, iar chestia asta mă deprimă. obsesia asta: să ţin minte despre mine totul,totul, totul…

***

am găsit, o imagine care compune acel complex al modificării şi reasamblării imaginii castelui, espre care am mai vorbit, transformându-l într-o insulă a lui euthanasius, şi într-un spaţiu al uitării, guvernat parcă de imaginea aia a morţii dintr-o povestire de thomas mann: o femeie frumoasă care povesteşte ceva de o nesfârşită tristeţe…

şi, parcă în analogie cu starea asta de după ce foloseşti parfumul altcuiva şi aproape simţi răsuflarea altcuiva, fantomatic, nedefinit, în spatele tpu,  un parfum vechi, secretat de o piele rece şi foarte străină, sentimentul că eşti agresat/violentat şi dublat parcă, adăugat, petecit de o prezenţă străină, de identitatea ei imperceptibilă, ascultam o piesă de la porcupine tree care dă sentinţa zilelor ăstora ciudate, condimentate cu prea multe coincidenţă, cu prea multe vederi “în oglindă”.

strange how you never become the person you see when you’re young