azi am pofta să scriu ceva dens. să scriu un hăţiş din care să ies însângerată, ca în basme, după o goană prin pădurile-labirint. cuvintele de azi vor fi mate. eu voi fi mată. piele tăbăcită. culori pe care le priveşti doar ca să le vezi reversul. verde pentru roşu. albastru pentru portocaliu. mi-ar plăcea s-o traduc pe denise duhamel. sunt convinsă că deja se ocupă cineva de chestia asta, if not, just pick me, pick me!!! dar, cum ziceam, sigur e un poet şi un trasducător mai bun în românia. oricum, denise duhamel nu-i un nume necunoscut, e pe buzele multor oameni. cineva mi-a trimis mai demult volumul ei - the woman with two vagina. îi mulţumesc, deşi cu poeta aceea n-am mai vorbit de atunci, şi nici n-am întâlnit-o vreodată face to face. e o tipă pe care o apreciază multă lume, dar să-i dau numele ar suna fie lăudăros, fie gen şantaj emoţional “uite-mă şi pe mine că am comunicat cu ăia care par elitişti şi ai dracului şi încă ei au vrut să vb cu mine”. neah. that’s not me. îmi înţeleg nimicnicia, ba chiar o cultiv. mnoh, şi astfel se alege praful de densitatea acestui post. pentru că, de fapt, habar n-am ce să povestesc. am un set de mailuri către călin în care epuizez temele mele autumnale şi pur şi simplu nu pot deveni reduntantă, deşi risc să fiu aşa, risc până la patetism să mă repet ca şi când mi-aş trage viaţa la xerox pt toţi trecătorii din centrul unui oraş gol şi mort şi gol ca hd. am aşa o senzaţie de mers prin somn. am aşa o nevoie de lucruri pe care să nu le mai fac de una singură. şi plăcerea sadică de a vedea cât am de citit, de fapt. am citit vreo 35 de cărţi vacanţa asta, mai am 3 sapt. hmmm….eu nu contabilizez lucrurile astea, dar eram curioasă doar. cât timp m-am pierdut între foi. am găsit un poem care mp emoţiona f tare când aveam 14 ani. ce mi-a placut mie intr-a 8a a fost deschiderea progresiva spre ceva nou.

i-am scris mai demult lui călin.

în fine, iată poemul, regăsit acum. încă e o melodie de o tristeţe inexplicabilă în miezul lui.

Femeia cafenie

Constant Tonegaru

Femeia pe care la Brăila am iubit-o

într-o cameră de hotel

purta pantofi verzi din piele de şarpe

şi avea nasul turtit. Era o mulatră.

Cum venise aici, habar n-am.

Părinţii, bunicii purtaseră poate odată

în nări un inel.

Gura îi era o ventuză.

Sânii fierbinţi ca nişte pâini.

Ochii tulburi.

Îmi era trupul claviatură pentru dânsa.

Numai mâinile îi erau reci,

reci de gheaţă

şi degetele cu vârfuri rotunde

alunecau pe mine ca boabe de struguri.

 

 

Îmi şoptea:

- În Peru mi-a fost amant un spaniol.

La Santa Clara avea plantaţii de zahăr.

Un altul cu favoriţi în U.S.A.

cinzeci de puţuri cu petrol la Smakover

dar amorul pentru pielea mea cafenie

s-a lichidat cu două destupări de pistol.

 

 

Am iubit la Brăila o mulatră.

M-a iubit?…M-a minţit?

Vedea – cine ştie- în mine un altul?

Avea sâni fierbinţi şi mâini reci de gheaţă.

Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceaţă.

În port la lumini de fanare

robii descărcau un vapor cu lignit.

 

 

plus: sperând că nu-s boring, here’s a link to some diaristic text în prăvălia culturală, numărul din septembrie, la o anchetă despre obiectele pierdute şi semnificaţia lor “particulară”