îmi place cafeaua când învăţ, când citesc o carte, când scriu, când în paharele cu apă se dizolvă umbre de oameni ca nişte siluete decupate din hârtie, când sunt pusă pe harţă, când sunt plictisită până şi de teancul de cărţi de pe masă, de textul ăsta pe care nu reuşeesc să-l cosmetizez, de vacanţa ca un elastic de bungee care stă să se rupă, când ies într-un loc şi spun alte poveşti, dar cafeaua rămânând singurul element invariabil, securizant, gustul fidel ce alunecă pe toboganul super-individualizării direct într-o istorie dezavuată a senzaţiilor pierdute, pierdute pentru că le reperează prea multă lume, prelucându-le la nimereală, ca pe nişte tăiţei de hârtie. eu beau cafeaua mea, care e nu doar un lichid întunecat şi amărui, ci şi o oglindă înnegrită, ca alea superstiţioase, pe care le înnegreşti cu un chip insistent ca o ştampilă. e şi ceva ce seamănă cu sufletul otrăvit al unui copil din shocolată cu lapte.

hmm….şi las desenul şi povestea despre cartea faină pe care o citesc cu nervii treji de mîine să mai zică.