somewhere in between dichotomia mea preferata şi cea mai perversă, cred, intenţie-realizare. ziua de azi e punctată de momente în care am tot vrut să scriu ceva aici. de la tonul confortabil de dimineaţă până la iritarea roşu-violent de dupăamiază, am tot schimbat tematicile. erau câteva chestii legate de o sesiune bolnăvicios prelungită de cumpărături necesare supravieţiurii noastre (aşa de precare şi înzorzonate) prin kaufland: furtul din penarele complet echipate, arătând ca nişte locuinţe-fantomă, cu doar câte un creion sau câte o ascuţitoare stingheră în colţul “elasic” potrivit, furtul din cutiile cu figurine de marţipan pentru decorat torturile celor mici, fortul din pungile cu prăjiturele sau bomboane, pasiunea asta morbid-dulceagă pentru mărunţişuri “interzise” sau pur şi simplu, din ignoranţă sau inutilitate, dosite, deci cumva accesibile. apoi, îndreptându-mă spre casă am văzut-o pe o fată din trecut străbătând parcul ăla plat şi nesuferit, spaţiu care îmi amintea -voit-neapărat-consolator de un oraş de câmpie, asta într-a 8a, când,ieşind de la sinistrele ore de engleză de miercurea, 8-9 seara, cu o profă singuratică şi acră, faţă de care n-am simţit nici cea mai mică umbră de simpatie sau empatie, nici măcar repulsie, ci doar o compasiune vecină cu cel mai sordid soi de milă singură, în întuneric şi invadată de aerul arlechin al toamnei, o aşteptam pe mama. fata asta şi-a scris într-a 10a pe geantă “lucian blaga” şi amintirea asta m-a făcut să bufnesc în râs, deşi nu-i mare chestie, în fond, inversând un pic penibila scară a valorilor imuabile din ro., şi neredresând în niciun fel abordarea patetică, diletantă, la fel de jenante ar fi şi inscripţiile cu him sau korn. dar lucian blaga scris cu negru pe o geantă kaki nu mergea. era o evidenţă grotescă, un kitsch premeditat ca amprentă a unui spirit de frondă intelectualist fumat, gen papini. gen gide în fructele pământului cu that “trebuie să arzi în tine toate cărţile”. un strigăt suav şi derizoriu. “eu citesc. eu citesc BLAGA”. genul ăsta de oameni care “ţin neapărat să afirme unele lucruri” sunt cei care prilejuiesc şi înlesnesc accesul nostru în zona anecdoticii despre tangenţele cu ideea de ridicol a aşa de dispreţuitei categorii a semidocţilor, cu infatuata şi rarefiata lor prezenţă “cu orice preţ” injectată cu spirit, mustind ca un burete, goală, spongioasă, şvaiţerishă.

în fine, fata asta (pe care am remarcat-o pt că, în lumina aia de apus fără-becuri-electrice, şi nearanjată, neajustată, îmi amintea de cineva, de o figură virtuală, de o excrescenţă nostalgică_ o copilă de 14-15 ani, simplă, roză, vie, citind cărţi mari fără niciun interes, fără să aibă cu cine vorbi despre ele, dintr-o pasiune curată şi tandră, genul care hrăneşte golul ăla ca de balon plutitor în care încap încă sintagme care să conţină elemente de miraculos, mitic şi ritualic, fără vreo intenţionalitate aparte, doar ca umbre ale unor superstiţii pueril dezvoltate, dar atroce atunci când se ciocnesc de ceva material dezirabil şi la fel de viu, la fel de proaspăt, la fel de plin de nevoi spirituale ilizibile, ca nişte instincte ignorate de majoritate, ca nişte simţuri inexplicabile, inexpugnabile…) a trecut cred de faza colecţiei romanul de dragoste, a lui blaga şi a căutărilor pseudo-erotice. am invidiat figurile astea moi, ca din plastilină, ca din amintirile unei fete cuminţi. cuminţenia mea a fost una de sorginte saturniană. în fine, cam ciudat de explicat asta acum, dar a fost ceva pervertit, întinat, nămolos, gri-maro, teluric, sumbru, retoric. mda…cam aşa… o plimbare prin decorul de teatru de provincie al toamnei în hd.