chipul clasic al darlei mele, o imagine la care ţin mult.(scorpionul blând cu un ac retezat, that’s me, i guess)

după logica lui “pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” am strâns un pic cordonul care mă lega de personajele mele “tutelare”, nominale, am intrat un pic pe teritoriul lor demarcat cu o linie punctată din reziduuri şi isterii refulate şi am imaginat o scrisoare cât mai lipsită de sens, cât mai aglomerată, cât mai ne-artistică şi ne-reprezentativă posibil, o dejecţie autoreferenţială care mi-a permis o redirecţionare a obsesiilor mele înspre o poveste mai solidă, pe scheletul căreia carnea să stea mai tare, mai bine dozată, mai apetisantă. darla, personajul viitorului, construită, reconstruită şi deconstruită de mai bine de un an, se încăpăţânează să trăiască în mine ca nucleu colector de obsesii, darla e o breşă în discursul meu obişnuit, tinzând spre o totalizare nesănătoasă şi un pic cam crispată, cam contrastivă. darla e starea de neutru între femeia superviscerală şi cyborgiţa asexuată care m-au atras, ca dedublări, ca opţiuni identitare, de-alungul vremii. de ce simt nevoia de măşti din astea care se lipesc de piele, care păcălesc carnea, uşoare şi bine fixate, în acelaşi timp? nu-mi place să zic eu fără un suport fictiv. ceea ce scriu eu nu e autobiografie, poezia mea nu are tangenţe cu biografia mea, tangenţe reale, expuse. mi-e teamă de nuditatea gratuită, mi-e teamă de blitzurile prea tari. din această perspectivă, s-ar zice, darla e o soluţie ingenioasă şi comodă, un personaj cu atâta potenţial cât pot duce, o veritabilă marionetă. şi totuşi, darla nu-mi permite o mai mare flexibilitate, nu mă lasă să lucrez şi pe alte fronturi. darla, ca o amantă geloasă, mă subjugă, mă descompune- în textele mele-în piese minuscule, greu de reasamblat. un eu care se pulverizează cum pulverizezi puţin parfum pe o hârtie specială doar ca să-l testezi. un eu tester.

am încercat de multe ori s-o omor, până la urmă am sfârşit prin a-i fi eu victimă. cu darla sub degete, cu sforiţele ei transparente, mai precis, aduc o înjurătură învelită-n staniolul unui elogiu tuturori kitschurilor ne-asumate ale aparenţei de viaţă pe care am avut-o acasă, de la retro până la atitudinea rebelă introscopică. dar, cum ziceam, e timpul să cresc, să cuceresc alt teritoriu. şi când zic asta, mă afiliez versurilor unui cântec foarte drag mie, pe care-l tot fredonez în tramvai, în drum spre facultate. asta în timp ce încerc să legitimez cumva - şi să degradez/anulez toate justificările adiacente acestui gest - despărţirea mea de draga, gothica, suava, tembela, păpuşa, femeia, fetiţa, temperamentala sau abulica “mea”(da, a mea, mai presus de alte atribute plauzibile) Darla.

şi dacă tot am vorbit despre ea, ataşez aici câteva “posibile” chipuri, în poetica aceea a unei demontări a kitschului trucat sau a bunului-gust deviat într-o zonă kitsch. de la păpuşă la femeie, de la stafie la cerşetoare mizerabilă, de la prietenă la opozantă agresivă, are o sumedenie de ipostaze pe care le voi definitiva cândva. de aceea, iat-o ilustrată în câteva dintre ele.

Old friends,
Old friends
Sat on their park bench
Like bookends.
A newspaper blown though the grass
Falls on the round toes
Of the high shoes
Of the old friends.

Old friends,
Winter companions,
The old men
Lost in their overcoats,
Waiting for the sunset.
The sounds of the city,
Sifting through trees,
Settle like dust
On the shoulders
Of the old friends.

Can you imagine us
Years from today,
Sharing a park bench quietly?
How terribly strange
To be seventy.
Old friends,
Memory brushes the same years
Silently sharing the same fears

Time it was, and what a time it was, it was
A time of innocence, a time of confidences
Long ago, it must be, I have a photograph
Preserve your memories, they’re all that’s left you

inima mea e în carantină. şi un cântec pt. că mi-e dor de andra

necesitatea a inventat pt mine 2 medicamente infailibile: sangria (în serile surexcitate, când îmi vine să mă trântesc pe jos de o durere surdă, care sapă şi sapă în mine tunele de ură şi furie şi greaţă) şi cafeaua (în zilele moi, când patul meu este ispita mea demonică şi absurdă, în condiţia contrabalansului imperios: teancul de cărţi şi fişele de lectură). trăiesc sub asupiciile propriilor mele pasiuni. cu dialectica lor de iubiri şi de patimi.

mă trezesc ca şi când m-aş pregăti se evadez din mine. trupul congelat - un mod de a-ţi asuma şi sfârşiturile nefericite. ochii în pământ, un soi de anulare a dorinţei pe care ai putea-o insufla. (senzualitatea ta înţeleasă greşit e o senzualitate demonetizată, pur şi simplu n-o mai poţi folosi, o dată ce e pusă sub semnul întrebării, nu mai poţi cumpăra nimic cu preţul “simbolic” al frumuseţii generatoare de încredere, catalizator, şi ea, al forţei tale identitare).. de o singură chestie nu pot scăpa unii oameni, şi mi se pare că am parte de întreaga lor rasă, on my way “home”: nu se pot debarasa de agresivitatea aia infantilă, produs artificial al frustrărilor şi al palmelor încasate pe nedrept. cel mai infect soi de agresivitate, pentru că, diluată, nu mai naşte o reacţie geamănă- adversativă- ci numai milă.

şi-apăi mă mai mir de bruiaje şi blazaje puse de-a curmezişul.

cum, cum dracu să ajungi la tine când te acoperă flegme pixelate şi flegme reale ca ierburile şi pietrişul pe glaucos, şi cu atât mai mult cu cât te angajezi ca prostu în nebunia asta “să te aduci la suprafaţă”, cu-atât mai mult cu cât tu eşti scafandrul în căutarea propriei tale esenţe, despre care ştii/presimiţi că o dată găsită, o să dea drumul unei sfâşietoare profeţii. şi-atunci tot ce faci capătă o ciudată nuanţă punitivă. trebuie să fii mai crud decât restul. mai sălbatic, mai demoralizator, mai febril. să te dotezi cu un arsenal de ură tendenţioasă, aproape, ca să contracarezi ura externă, ura-corp străin care stă să pătrunde în tine. vorbeam despre asta cu călin, ieri. ne-a încărcat de demoni. ne-a injectat cu nemoni, că a fost un pic dureros. şi în plus faţă de nervozitatea asta, concentrabilă într-un slogan bittersweet ca i’ve got an attitude, i just don’t know how to use it (deci mă las citită/percepută greşit, las loc interpretărilor eronate, pe basa unor coduri şi grile anacronice), mai am dubii într-o privinţă. don’t laugh sau get ready, dau drumul unui bâldâbâc patetic şi ofensator pt oricine caută aici compuneri cu puncte de suspensii, ca la gotherii plictisiţi şi inconştienţi de valoarea lor sexuală (lucru grav, asexuarea asta, în lipsa deliciului de a fi tu, în forma ta actuală). rănile mele nu vor produce perele niciodată. şi asta pt că eu nu simt nevoia să mă protejez de particulele de jeg din afară, as i+ve got plenty of them myself. şi trăim fericite, în simbioză.

(e un text la care ţin pt că nu s-a potrivit niciunui context, aşa că, în toată splendoarea asta clasică şi simetrică  a lui, l-am lăsat să putrezească într-un folder. acum, pentru că vine în imediata descendenţă a zilei ploioase care m-a transformat într-o murătură ambulantă, dar şi în continuarea nopţii zăhăite, cu placenta mea virtuală spartă şi lipită cu leucoplast, citirea lui mi-a venit ca o mănuşă. îl asezonez, ca de obicei, cu nişte poze care suplinesc nevoia mea de un printscreen interior, pentru vise. călin mi-a servt metafora şi am adoptat-o. pădurea galbenă, muzică de toamnă, camera curată şi un text care mă atestă documentar pe mine, cum mă manifest acum)

muşti colţul pernei şi ai scame în gură. eşti un act ratat, nu o fiică, îţi zic ai tăi. de fapt eşti numai destul de lucidă ca să pricepi:
ce simţi tu acum e o stare de panică. ce simţi tu acum e mai mult decât amorţeală. mai mult decât letargie. mai mult decât să te întinzi şi să te expui peste tot ca o rochie la uscat, afară, în bătaia vântului, altceva decât să-ţi pui toată încrederea în grija mea de femeie care refuză să crească, şi pentru care pari o distracţie în plus, un artificiu, o nişă prin care se poate strecura din ea însăşi. altceva decât să vezi în palmele lui late, frământându-ţi corpul cum frământă copiii bucăţi de plastilină diferite, alterându-le culorile şi calitatea, două clame strânse tare, tare de tot. dureroase. sigure.
palmele lui nu sunt cârlige. palmele lui se agaţă de corpul tău altfel decât cu atenţie şi răbdare.
eu nu sunt mama ta. nu sunt nici măcar un copil care-şi delimitează spaţiul de joacă. n-am niciun instinct de posesiune. niciun instinct viu, funcţional. nimic în afară de dragoste.

reacţionezi. în sfârşit reacţionezi. ca atunci când particule de corpuri străine se amestecă în corpul tău cauterizând fiecare semn distinctiv, operând fiecare particularitate -o gloată de chirurgi orbi, cu mâini tremurânde. ca atunci când cineva se-arată mai tare decât tine, mai puternic, mai viu, şi asta îi dă dreptul să te doboare, să te bruscheze, să te reducă la bidimensionalitatea asta de poster jalnic, excitant: femeia cu hainele ei excesiv de decente trase deasupra coapselor/ îţi arată că până la urmă tot

ce era înainte un travaliu continuu,
este acum un viol nesfârşit.

(2)

„te-au ciopârţit”

bărbatul 1 şi bărbatul 2 făcându-şi loc în încăperea moale a tristeţilor tale scrise pe pereţii esofagului în loc de zbierăte pe care le-aş auzi ca venind din alt cartier şi cărora nu le-aş da atenţie.
prin somn, mă întorc cu spatele la tine.
prin somn, un somn ca ăsta, cu gura deschisă şi braţele sub pătură, sufocată de spaţiul mic şi urât dintre două perne pe care dormim ca nişte corpuri recompuse după ghilotinare ( artificiali, ireali, artficiali, ireali) n-aş bănui nici disperarea, nici spaima.
n-aş bănui decât beţia, dezmăţul, căderea într-un hău de nelinşite semănând tot mai mult cu întoarcerea într-un pântece care putrezeşte. “suntem viitorul tuturor nematodelor” îmi zici şi mă săruţi pe jumătate adormită, cu gura rău-mirositoare şi un fel de moliciune impersonală, de parcă am face cunoştinţă şi ai vrea să pari degajată.

nicio amintire nu e valabilă, sora mea. organicul înghite tot, îşi impune standardele, îţi oferă o şansă.

„te-au ciopârţit”

bărbatul 1, bărbatul 2, bărbatul 3 – aceeaşi celulă divizându-se la infinit în uterul prea strâmt al superfemeii pe care o iei peste oasele lăsate câinilor, gândacilor şi viermilor inelaţi. muşti colţul pernei (perna din pene, perna din puf, perna din câlţi în cuşeta care te duce la capătul celor mai urâte coşmaruri ale tale) şi crezi că asta te ajută să treci peste multe, multe, multe de tot. îţi treci mâna peste ceasul deşteptător cum ai văzut în filme şi ceva în plus: cum ar fi proiecţia holografică a unei foste mari iubiri care uite, în sfârşit, îţi stă în cale şi nu te lasă să treci.

(3)

nu te mai poţi gândi la viitor decât ca la un bilet pe care n-ai apucat încă să-l compostezi. îl mototoleşti. îl desfaci. îl îndeşi în portofel grijulie, de parcă ar fi ceva de mare preţ. tu ştii să trăieşti. tu eşti frumoasă în rochia ta croşetată foarte strâns, ca legăturile opace, dar elastice dintre bărbaţii ca el şi femeile ca darla (fetiţe de ocazie, copii răsfăţaţi ce mănâncă dulciuri pe ascuns şi se masturbează cu gândul la ken their sweet prince). tu eşti părul lung şi mătăsos al păpuşii pe care o mângâiem, în secret, cu limba scoasă de plăcere, toţi, absolut toţi.
ai nevoie de viitor cum ai nevoie de bilete, cum ai nevoie de dragoste, cum ai nevoie de un bărbat şi asta nu înseamnă neapărat dragoste (dragostea e plastic încins contur precis delimitare desţelenire tot ce-ţi trece prin cap ca un sânge mai puternic, mai uşor de recunoscut, un lichid tare, ameţitor). nu, ce vrei acum nu înseamnă dragoste, e mai degrabă un gust plăcut şi egal pe cerul gurii, aceeaşi obsesie între pregătire şi desfăşurare, o reiterare a părerii bune pe care trebuie s-o ai despre tine.

*
perioadele de depresie nu mai au greutate. devin volatile, şerveţele cu care îmi faci semne de despărţire înţeleasă întotdeauna ca temporară, deşi ştiu/ştii că nu e aşa. că plec iar spatele meu desenat din curbe şi linii frânte are forma sicrielor în care-ţi pui jucăriile, că port poverile tale cum îşi poartă clocharzii puţinele lucruri în saci maronii şi incomozi, dintr-un arondisment într-altul. plecările sunt triste. plecările te sufocă. plecările sunt o alergie de care nu te poţi lecui. şi pielea capului ţi se umple de buburuze roz şi usturătoare, pe care le zgândări cu încăpăţânare.

*
lapte pâine ciocolată chipsuri alune. stomacul îţi cere totul dintr-o suflare. te gândeşti intens la chestia asta, aproape că te bucură, e un lucru lesne de asimilat de oasele strîmbe ale poveştile noastre întotdeauna schelete, niciodată umplute cu detalii. o chestie lesne de asimilat, în general- după atâta timp ceva despre tine care descinde direct din dimensiunea instinctelor, şi nu te supără, nu-ţi scârţâie între dinţi.
o expresie aplicată mai multor contexte, world-wide. da, asta e bine, pentru tine, pentru demonstraţiile tale că eşti în stare de ceva memorabil, care să nu se lovească de „perisabilitate”, „oxidare”, „rusty clips that hold his mind”, o durere de cap care să nu treacă . eşti fericită acum în alt fel decât mai demult. o fericire minoră. o ţigăncuşă murdară, dincolo de jeg o frumuseţe tulburătoare.

îţi scrii numele pe un post-it şi-l ascunzi în sertar printre scrisori. eşti mai mult decât a smiley face în colţul ecranului.

*
uiţi pentru o vreme, te plimbi prin tine ca prin creierul comun al puţinilor oameni de care ţi-e dor. şi tăcerea lui se face un strat lipicios de gem pe o felie de pâine uscată. viaţa nu e o sufragerie antiseptică, viaţa e o farfurie cu zeamă acră ce cade din când în când pe covor.

*
apoi îţi aminteşti şi perlele din jurul gâtului tău sunt celulele singurei treceri despre care nu mai vrei să vorbeşti. copilăria e o haltă şi tu călătoreşti cu un inter-city capitonat. nu vezi nimic în afară.

nu e nimic în plus, totul se ordonează: te întorci resemnată la corpul meu gol şi corpul meu gol cere mereu acelaşi lucru, un câine înfometat, sărind şi făcând tumbe în jurul iubiţilor mei impasibili, fericirea e o femeie vicioasă rozându-şi plină de obidă unghiile false. te întorci, îi arăţi că eşti o variantă mult îmbunătăţită a păpuşilor care ne-au conservat copilărie mai ceva ca nişte aditivi alimentari.

*
un pic îngreţoşată de roşiile şi brânza dietetică, zidită într-un şablon de concurs de frumuseţe, tu te trezeşti într-un corp care doreşte şi care nu acceptă. te întorci la un corp gol ce se teme să fie gol. îşi cere dreptul la învelişuri şi straturi protectoare, la emulsii care să-l ferească de orice vine din afară şi nu înseamnă nimic.

“nu vrea decât să-i autentifici frumuseţea, să-l faci admirat, iubit, mângâiat” îţi spune cineva, îl atinge. “să trăieşti pentru el, nu doar acolo, sub pojghiţa lui de frumuseţe, chircită, inhibată cum te mişti de colo-colo într-un capot despre care nici măcar nu ştii să spui din ce e făcut sau ce culoare are şi despre care bănuieşti numai că e bun pentru că-ţi ţine de cald.” să faci dragoste seamănă uneori cu o vizită la tomograf. totul dezvăluit, totul pe faţă. secţiuni prin ascunzişurile cele mai triste ale singurelor lucruri de care depinde prezenţa ta aici. să faci dragoste seamănă uneori cu o fişă de externare din acel ospiciu pe care credeai că o să-l stăpâneşti pentru totdeauna, cu mâinile strâns legate la spate şi ochii ochii ochii închişi.
***
(când pleci, aerul păstos te înghite şi te vomită câteva străzi mai departe

după fiecare coşmar, ceva din mirosul tău rămâne pe pernă.
ca şi cînd mi-ar ţine de urât)

(lilya corneli)
copilul within e o pasăre cu gâtul sucit. şi mă pun aici ca să găsesc o formulă care să-mi reactualizeze apetenţa asta pt scris, e mult de când n-am mai scris cu “mine”, ci cu creierul meu like a stuffed shirt :p. aseara am mers la castel şi am văzut filmul faust pe care grupul einueia a făcut nişte improvizaţii absolut superbe, intercalate cu o lectură inspirată şi inspirantă din maestrul şi margareta a lui bulgakov, roman “de căpătâi” pt. imaginarul meu adolescentin (am citit-o pe la 15 ani), e ciudat cum s-a reiterat visul ăla straniu de acum câteva nopţi - eu şi andra, puternic emoţionate, trecând cu un troleu “în zbor” pe lângă cartiere urbane, cu blocuri proaspăt vopsite, în lumina unui soare curat, ca de primăvară, strălucind neobturat de vegetaţie, cartiere mari, dar goale, într-o stranie condiţie de părăginire şi aşteptare, acolo, statice, ca şi când n-ar fi fost date spre locuire,niciodată, şi iată-ne ajungând într-un wasteland pe care l-am pus imediat în analogie cu hunedoara (era o bucurie regăsirea unui avatar impur al hunedoarei acolo, la capăt de lume onirică), şi printre birturi trase la indigo şi trupuri înfăşate în haine ca în nişte bandaje (era un miros de rană, perceptibil şi chiar logic în prezenţa lui acolo, pt mine), am ajuns la o catedrală arătând ca un vas scufundat cu prora pe jumătate îngropată, astfel că turlele abia se mai zăreau din pământul mlăştinos deasupra căruia planam şi peste care păşeam totodată. după film am avut aceeaşi stare ca în visul ăla. l-am reeditat pe plan uman, cred.

apoi, acasă, cadouri, joy, dar şi o suferinţă latentă (se auzea pe fundal slipping away, la un moment dat, şi noi râdeam isteric de pozele de la aniversările mele de acum 5, 6, 7 ani )

a, da. pe 23 octombrie împlinesc 19 ani.

şi aici e o piesă pentru ploaie şi pentru.. mă rog… tot

în puţinul timp cât mi-a mai rămas până să plec la facultate, mă gândeam să scriu o compunere potrivită, cu fraze scurte, foarte clară şi concisă, în care să mă povestesc, da simt că nu mai am nimic luminos de zis, aşa că las un desen pe măsură şi mai citesc. azi e soare şi eu mă simt crispată. şi nici măcar nu e soare cu dinţi.

nu mă mai satur de scris aici. nu, nu vă grăbiţi să mă înţelegeţi greşit, nu e vorba despre vreun acces de narcisism (mono)maniacal, şi nici despre un flux de informaţii care să accelereze arderile sistemului meu digestiv de lucruri mari şi mici care se sparg de mine ca valurile şi mă erodează, da, de-a dreptul e o eroziune asta, o măcinare, o pierdere.

nu mă mai satur de scris pentru că oraşul ăsta uscat şi rece, oraşul ăsta e al melancoliei, al unui dispreţ obligatoriu, a unei morgi obligatorii, a măştilor care ţin de frig, a tăcerii, a fantomelor, un mediu uscat, nepielnic efluviilor mele suculete sentimentale. scriu, dar poeme, poeme care se vor parca circuite închise, care mă dau afară, care mă exclud, sensuri giratorii plasate fix în mijlocul meu, reguli pe care le respect orbeşte though i don’t really want that. eu vreau scrisul ăla care se leagă organic de mine.

tri st

stau pe mess zilnic, am un blog, cu toate astea simt că exist din ce în ce mai puţin evident. şi dacă lumea s-ar întreba, din când în când, ce mai fac, m-aş foarte mira. rămân pe dinafară în aproape toate chestiile în care (ipotetic vbind) m-aş fi integrat. cum bunăoară, mi-a fost cerut un grupaj de versuri pt o revistă cu nr tematic din care ulterior, prin naiba ştie ce miracol, am fost omisă. când încep să vreau să fiu băgată în seamă o să fac o plimbare pe malu someşului poate-mi vine mintea la cap de la un posibil şi inoportun scăldat iernatic.

de 2 săptămâni stau în cluj, dar parcă sunt mai izolată decât la capătul de linie ce e hunedoara. şi dacă vă zic că n-am mai scris nimic de prin iunie o să ziceţi: “e clar…”

am visat că se-ntorseseră toţi oamenii – vii şi morţi- care-au locuit vreodată aici

şi că oraşul era suprapopolat. ne loveam unii de alţii şi ne întrebam ce mai facem.

dar ştiam că nu-i bine că n-o să ne mai fie niciodată bine

 şi ca o flanelă refuzul şi scârba ni se mulau peste braţe. în cantina liceului 3

singură singură şi cu ochii plini de fard ruby rose şi cu un tichet de masă

pentru următoarele zile

mototolit oarecum umed de transpiraţie şi sebum

mă gândesc la ce vreau să devin. medicamentele n-ajută şi nici planurile mari

pe care ţi le fac alţii. nici diagramele frumos colorate /ca la manichiură unghiile bine pilite

nici pieliţele cojile straturile

din matrioska de carne

nici cuiele pe care le păstrezi între un nume şi celălalt

căzute pe jos –

bibelouri într-o vitrină pe care o împingi cu umărul

frumuseţiletale toaleteletale

am trăit pe o frânghie din cearşafuri azi-noapte.

nu ne mai plimbam pe trotuare, ci pe scări sprijinite de blocuri

repetam scene de film. şi din ochi ne curgeau bucăţi din tot ce am mai văzut până atunci.

un sân imens şi lenjeria roşie a unei blonde masive. o hârtie

de ziar pe care cineva încercuise locuri de muncă vacante. un ceas din care ies furnici

mari cât unghiile taniei. negre şi mari. mari şi negre. mâncarea pentru o zi grea

pe schele. nu se mai construieşte nimic, doar matrioska din carne creşte sub piele.

se lăţeşte. se îngroaşă. o arteră pe care trebuie. un fir roşu şi un ticăit aspru.

prima păpuşă stabileşte tiparul, ziceam eu,

următoarele se desfac la comandă- următoarele sunt prostituate care-ţi cer milă.

femei cărora le desşurubezi capul. femei produse în serie

demontabile inutilizabile 

aceeaşi punere-n scenă, acelaşi joc de-a şoarecele şi pisica.

acelaşi potenţial de seducţie. cu ciorapii ei – unul subţire, altul opac.

cu feţele ei – întotdeauna bosumflate. mâinile ei reci şi picioarele care reţin apa

picioarele ei pe trotuarul macadam ca târând greutăţi şi lanţuri. şi tuturor li se părea firesc.

de fapt nimic nu s-a schimbat de-atunci. îţi croşetezi baticuri pentru

la iarnă când vei fi nevoită să te-ascunzi

şi nimic nu te poate aduce mai în faţă mai în the lime-light

decât tine. goală. fără bijuterii şi fără apreturi.

fără linii.

seara când fundele devin bandaje peste ulcerul varicos al cerşetorului

din accelerat toată casa e un pat cu o femeie necunoscută

ca o tumoare crescută deasupra .

tot sufletul tău e un sertar cu păpuşi dezmembrate pe care-l scoţi cu totul din corpul lăcuit al dulapului

şi mi-l aduci la picoare. 

goală. fără bijuterii şi fără apreturi.

fără linii. nimic nu se schimbă.  doar zâmbetul roz irizat şi buzele crăpate

patul din îngheţată.

temperatura. culoarea de praf şi zahăr tos. gustul din gură dimineaţa.

toate semne de boală. toate cutumele unor trucuri cu jobene şi cutii de cadouri.

treci pe lângă mine îţi vine să faci un gest aşa mecanic

cum te-nchini când treci pe lângă catedrală. eu sunt toată un cocon de durere

un cuţit pe care-l înfigi rând pe rând în scoarţa copacilor morţi

şi ies vopseluri şi var nestins şi din ochi ne iese exact acelaşi lucru.

iar între un tobogan pe care se prăvălesc aşternuturi

încă destul de curate încă destul de pline de tine

şi tobogane pe care alunecă toţi copiii muţi ai femeilor care vin în urmă

sunt toate pantele toate matrioscele

sunt toate feţeletale toate frumuseţiletale

 caşti gura şi le înghiţi. şi niciun nerv rupt.

niciun cartilaj. niciun ţipăt.

de ce-mi plac mie cărţile şi filmele atât de mult, de ce mă reîndrăgostesc de domeniul ficţiunii acum că citesc numai cărţi “de specialitate”: păi acolo, pe teritoriul ei, fiecare lucru, fiecare gest, fiecare detaliu are sensul lui. şi o fată strident machiată aşteptând într-o staţie de autobuz, cu spatele la o vitrină plină de păpuşi, are o însemnătate, şi eu urmărind cu privirea o bătrână în port popular trăgând după ea o valiză pe roţi aş avea un sens foarte puternic ce ar urma să fie dezvoltat, pe când aici nu ne asortăm cu decorurile, şi când o facem suntem falşi & afectaţi, nu ne atenuăm traumele “simbolic”, nu urmărim niciun fir, nicio tramă.

sunt acasă, loc atât de pustiu încât îţi poţi permite plimbări personale, cu a touch of intimacy, tu cu tine, pe străzi atât de goale încât ai crede că faci parte dintr-un scenariu al nu ştiu cui. cred că oraşul meu natal m-a învăţat teatralitatea. e minunat să-ţi smulgi masca fardată acneică şi să dai peste o păpuşă cu ochii ficşi. e minunat să striveşti frunzele din anul ăsta şi o dată cu ele toate celelalte, identice, vechi amintiri galbene, bolnave. e minunat să asculţi o piesă ca asta şi să mai poţi găsi repere din toate aste, pasărea de gumă sau felia de pâine sau lumea în care intri singur - visele alea copilăreşti-

cât încă ai 18-19 ani păstrezi un contact destul de strâns,. apoi totul devine o muncă de “reţea”, apoi de satelit, şi în sfârşit, nu mai prinzi nicicum legătura cu tine.

da, sub învelişul meu “feminin” shaped, sunt eu tunsă cu breton şi cu obrăjorii bucălaţi, am avut mereu intuiţia asta. iar cine nesocoteşte copilul de orice vârstă care am fost nu face decât să mă dispreţuiască pe mine.

and i can live with that.

tai cu precizie, transversal, venele şi arterele nopţii.la câteva sute de metri depărtare, un boschetar loveşte un pet de marginea containerului ritmat ponderat, şi totuşi cu o umbră de îndârjire ca ţâşnind de altundeva şi interacţionând cu trupul lui de piatră fierbinte, de pământ întărit pe sub unghii şi alunecând compact în gaura de scurgere a unei cade din fontă.

mă apropiu, şi privirea lui sare ca o pisică pe bufetul plin de farfurii goale pe care le va linge cu meticulozitate.  şi se-atinge de pieptul meu aşa cum mingea de ping-pong atinge, ca din întâmplare, masa, deformând-o, erodând-o încet şi stupid, zi după zi.

şi ochii lui sunt cârlige care se-agaţă de hainele mele. între noi:sfori împletite din ură şi obidă. încleiate cu spermă şi salivă albastră.ca după ce ţi se ia un exudat din gât şi te simţi îngreţoşat şi nefericit.

nu suntem bolnavi atragem umbre ale nopţii şi ochi care s-au obişnuit cu chipurile aflate la mulţi metri sub noi, în descompunere. singurătatea e singura viaţă de apoi, mă mai gândesc şi-o pornesc încet spre blocul meu roşu ca o bucată de antricot.

simt nevoia să păstrez ceva din asta. în acelaşi fel în care jean baptiste grenouille conserva mireasma victimelor lui ungându-le leşurile cu grăsime animală.

acolo, de partea cealaltă, ar putea fi o prăpastie. stafiile bagajelor pe care nu le-am adus la uşă, unghiile roase, high hopes la maxim. în boxele dinăuntru şi în cele de pe birou. şi totul sună altfel. mă uit la versurile astea scrise pe uşa dinăuntru a dulapului. cărţi şi farduri şi gablonţuri. toate se iau după mine. partea asta reinterpretată şi personalizată din cântecul meu din aceste zile rămâne ca o mărturie a that person i saw when i was young. păpuşile se îneacă în cafea cu triple sec. lămpi atârnă de braţele mele, toate luminează ce a fost, aleea plină de buruieni pe care m-am împleticit căutând that special smthng pe care-l invoc de parcă ar fi însuşi conceptul de sine, de ce vreau eu de ce aştept eu de la sinele ăsta plin de istorie şi al istorismului blah blah.

cântece speciale. cântece pentru mine, pentru toamna asta care se cască în mine, caremi ciobeşte faţa şi scoate din orbite ochii de sticlă ai unei păpuşi pe jumătate putrezite.

patetice, sentimentale, obsesive, excesiv de lirice, excesiv de personale.

mi-a amintit ieri andra de piesa asta de la travis pe care o ascultam doar ca să scot multe perechi de fiori să mi se plimbe pe coloana vertebrală. era iarnă şi noi săpam cu trupurile noastre aerul greoi al oraşului împietrit, cu oamenii lui închişi între mulţi pereţi. veneam de la şcoală în tristul început de decembrie şi lumina din ochii noştri era destul de opacă, aidoma celei de-afară. pentru că ştiam că “n-o să mai fie la fel” la un moment dat, am încercat iarna trecută să captez cât mai multe poze din hunedoara noastră îngântă şi trăită ca un cântec despre ceea ce nu poate fi niciodată bine. frumuseţea percepută aproapă organic a fructelor putrezite care ne cădeau în cale. străzile alea cu nume de pictori, detaliile alea care s-au estompat, sfărâmând cu privirea paharele de lut aşezate pe scăunele din lemn, florile moarte. aici e jurnalul meu metaforic, cu patetismul lui asumat şi gustul lui de vin învechit, de cafea la ibric, de covrigi tari şi zile puse la uscat îngheţate peste noapte, fragile, casante.

sad lisa.

prima dată trebuie să vezi plăcuţe cu numele străzii ca să ştii că nu te plimbi
prin corpul unei femei bolnave de reumatism.
să vezi borcanele cu murături şi nimicurile înnegrite din balcoane şi curţi, damigenele îmbrăcate, măturile şi primele răsaduri de pătrunjel. să te-ntâmpine capetele cărunte, cu zimţii unor piepteni drepţi şi negri trecându-le prin păr, imediat după trezire. niciun alt nerv, nicio altă arteră. doar muşchii relaxaţi şi aerul că ceva rău şi urât stă să se-ntâmple.

aici ferestrele ţin loc de oglinzi. aici uşile sunt guri care mustră, cu buzele strânse. iar gurile noastre şi toate orificiile sunt numai cicatrici. se lăbărţează pe feţele lungi ca nişte baloane dezumflate. petrecerea a trecut, de-atunci încoace, lunar, cineva extirpează tot ce-am văzut şi tot ce-am simţit. să nu mai credem că fericirea e posibilă doar la un moment dat, iar că în rest, toate sunt pierdere şi suferinţă şi chin.

lunar ne întindem pe mese acoperite cu linoleum şi neştiuţi, scoatem pe rând, fără să cârtim, fără să ne plângem, aţele astea moi, vinete, cu care supertristeţea, ireversibiltăţile, nevoia de mai mult, plăcerea care se pierde/ care nu se poate recupera
ne-au cusut pleoapele şi sexele.

asta e tot: uitarea, un expreso pe care ţi-l cumperi din gară sau din chioşcul de la colţ, uitarea, o poveste cu vecina de deasupra, uitarea, când ridurile sunt urmele tuturor garourilor care-ţi ţin membrele tari şi pregătite pentru acele ataşate de tuburi şi pungi cu otravă, uitarea când

adormi în ultima silabă a rugăciunii ca un păianjen în propria-i pânză.

oraşul se-ntinde până în gâtlejul tapetat cu albastru de metil al darlei.

toţi suntem răciţi şi febrili, resturi de hârtii creponate din care se fac ornamente jalnice. noi împodobim spitale şi cabinete particulare. a venit iarna, o femeie în alb care ne ia exudate din gât, câte unul pe săptămână. . îi spunem mulţumesc frumos şi plecăm înveliţi în muşamaua scaunelor din sala de aşteptare. coşurile de gunoi cu pedală se umplu: tragem cu ochiul înăuntru (nu ne e foame, dar e foarte greu să te detaşezi de alţii, să nu vorbeşti cu alţii şi să-ţi mânjeşti bombeul pantofilor stând în fel şi chip, până te strigă) . doar teste „barza” negative şi pliante despre bacilul koch, despre hiv-sida şi imunitate. doar jumătăţi de viaţă şi gume infectate cu streptococi aurii. la plecare, corpul meu e buretele dezgolit obscen al canapelelor din dispensarul numărul 2, zgâriate& rupte a dezolare. trăiesc în planşele cu copii grosolan decupaţi cu forfecuţele pentru unghii, din almanahul „femeia”. scriu râsetele lor în alb-negru.

3.
de fiecare dată vindecarea se aşează ca o bătrână pe băncuţa mucedă din faţa blocului, îşi scoate lucrul de mână şi ne croşetează fulare şi haine lungi, cu ochiuri mici, îndesate, să ne ţină de frig. dar vindecarea nu e numai un instrument, e o garanţie, ne gândim şi suntem tot mai puţini, tot mai mici. un medic celebru ne învaţă să creştem 2-3 centimetri atârnaţi de bătătoarele de covoare ca nişte idioţi prea plini de energie. dar eu nu pot face asta. eu îmi port reţetele din farmacie-n farmacie până ce cuvintele nu se mai disting şi boala mea poate fi orice boală, iar nevoile mele, orice alte nevoi. şi fiecare zîmbet sau sărut e praf într-o capsulă de oxacilină.

4.

lentoarea de la capătul oraşului, tencuiala sumbră a colibelor cu multe placaje deasupra, ca pe birourile prăfoase şi întunecate ale primăriei un vraf de dosare.

tristeţea că suntem ultimele flori vii dintr-un buchet degerat, pe masa din verandă, primăvara timpurie şi răcelile copiilor de la creşă.

toate câte le văd seamănă din ce în ce mai mult cu trupul ei aplecat peste straturile de crizanteme, înainte de ziua morţilor, când îşi ascunde maioul găurit şi pijamaua vărgată sub capotul de casă al bunicii şi întreagă, aşa cum vine, cu tava pentru cafea şi ochii umflaţi, e numai o zdreanţă aruncată între cer şi pământ. ştiu că întotdeauna e tristă. că este mereu îmbufnată şi că frunctele din care muşcă ea sunt mai mereu putrede. că spatele ei s-a dezobişnuit de îmbrăţişări. că pântecele ei e obişnuit cu maternitatea. dar nu cu cea radiind, ci cu aia care-i aduce singurătate şi spaimă şi coşmaruri într-un pat mult prea mare pentru vertebrele şi coastele unei fetiţe. o înţeleg. o urăsc. stau la picoarele ei. o privesc cum lucrează. cum se umple de frig şi cum boala îi intră pe sub haine ca mâna prea îndrăzneaţă a unui bărbat de care nu ştie mai nimic şi de care nu-i este teamă. uneori îi mângîi gleznele, aşa de mici sub ciorapii de lână, nişte gheruţe de pui congelat, două chibrituri arse.

alteori buruienile sunt bucăţi din corpul lui masiv, glandele sudoripare şi ganglionii limfatici. le-aruncă pe făraş. şi mereu, mereu răsuflă a uşurare.

*

foarfecele taie frunze şi flori cum îmi tai tu respiraţia, tu când eşti silueta porţionată de modelul forjat al gardului, un tablou de artă cinetică, o prezenţă ireperabilă. sau când eşti figura moale, curată, ca porţelanul nefinisat din care se făceau mai demult păpuşi ordinare. i-a scris mai demult, apoi cuvintele au devenit canapele greoaie într-o cameră mult prea strâmtă.

numai la lisa mă gândesc eu ca la un cap de păpuşă între straturi de bălegar şi mucegaiuri, al lisei e singurul corp care nu poate fi altceva decât o bucată de etamină brodată cu viermi alburii, dintre cei ce mâncau leşul unui pui de cioară, pe treptele catedralei, şi nu era nimeni acolo să-i dea la o parte.

mi-e dor de casă. ascult emilie simon, stau aici, un tapet de toamnă, totul e real.

eu am obosit. eu am obosit. eu ascult tears in heaven şi mă simt ca intrată într-o văgăună. little blog, confesorul meu surogat. într-o toamnă cu lumină scăzândă, blogul cel mic şi olga ghemuită pe canapeaua acoperită de-o cuvertură albastră. între oameni cool şi şocanţi şi outrageous, un teritoriu pe care-l calcă toate gunoaiele bipede şi în care mă simt totuşi bine pentru că e al meu, şi nu al lor. nu ştiu dacă oamenii ajung aici ca să ştie cemai fac. dar ştiu că aici pot să scriu despre asta fără să mă întrebe nimeni. şi pot şi să vă bag în origini pe toţi ăştia aroganţi în ţoale modeste, infatuaţi sub platoşe fragile de creiere mici şi inapte, tineri suprasaturaţi, casnici frustraţi, tocilare cu platfus pe minte, pe toţi vă înjur plus jignesc cu satisfacţie, de câte ori vreau, până nu mai pot. şi dacă face to face vorbim frumos, e pentru că laşitatea se exorcizează aici. blog cel mic vă urează poftă bună de fecale.

casa

ţara pustie a darlei începe din tristeţea mea de ştreang din satin ce se rupe înainte de vreme,

din salteaua mea plină cu bucăţi de placentă albăstrii, uite-le. atinge-le. eu o să le iau de-acolo

şi-o să i le împletesc în păr ca pe nişte meşe moi, gelatinoase

prin care soarele nu trece şi nici ploaia nici degetele tale reticulare. e cald şi frumuseţea darlei

devine un oblon pe care-l laşi în jos ca să adormi.

  la picioarele tale e o vietate mai crudă decât dragostea mea- mai slabă decât iubita ta care se gândeşte la moarte cu picioarele desfăcute,

şi tu te gândeşti întotdeauna la asta, la cum

descui uşa îi zici ok, ai venit, o să te servesc cu un pahar de sifon

o să-mi deschid venele în faţa ta ca să le priveşti îndeaproape

ca să le palpezi şi să pricepi: a fost multă plictiseală aici

ca o ploaie acidă pe care o înghiţi pentru că nu te gândeşti nici la viitor,

nici la consecinţe. la cum ea te muşcă de urechi şi de nas ca o pisică turbată.

ţara pustie a darlei încorporează toate scenariile astea

le îndeasă unul într-altul ca într-o poşetă-plic pe care o strânge la piept

cum ai tampona o rană cu vată şi spirt / iar usturimea, dulceaţa ei carnivoră ar compensa

ziua fără coridoare întunecoase şi fără ziduri reci care să-ţi strângă spatele în copci

într-un corset de iluzii făcut după modelul emmei bovary.

*

te iau de mână, mâinile tale sunt complete, săpuniere uscate şi foarte vechi, în care se odihnesc bucăţi de ceară şi urme de jeg,

amintirile corpurilor rufoase care se chinuie unul pe altul,

când o să fac dragoste,

corpul meu va fi mai curat decât acest gang cu pisici oarbe şi câini invalizi

prin care-am trecut ca să ajung la tine, sunt bucuroasă, atât de bucuroasă

că mâinile tale seamănă mai degrabă cu mâinile prietenelor mele iar

asta mă  îmbracă într-un sentiment de bine, îmi pune la gât şiraguri de cuvinte inocente, de gesturi fără nicio pondere şi fără nicio masă musculară, asta

pune scuturi vii între noi şi restul realităţilor pe care le ţin în portofel laolaltă cu buletinul şi certificatul de naştere ca pe pozele unor copii din viitor,manechine cu ochii pictaţi şi manechine fără braţe şi fără picioare,

eu nu înşel dar nimeni nu poate spune asta cu destulă certitudine,

aşa că am să-i arăt lui călin mâinile astea pe care le ţin acum

am să-i vorbesc lui călin aşa cum mă înveţi tu acum

 „îl lipesc de mine pentru că nu ştie să meargă singur

pentru că pielea lui se mulează pe impulsuri electrice, pe spaime, pe nevroze”

am să-i explic asta lui călin, am să-i descriu asta lui călin,

şi el  o să fie sceptic la început,  o să se uite urât la mine – la început, şi ochii lui o să semene cu ochii bolnavi care sunt toţi ciudat de albaştri şi toţi posedaţi parcă

de un duh al muţeniei sau al tristeţii mo-no-cro-me, dar asta nu contează, mâine el

o să-şi desfăşoare tot pachetul de cărţi pe masă, şi toţi pionii din jocurile atârnate pe pereţii librăriei „facla” şi-o să mă întrebe, cu privirea în pământ şi stând jos ca să fie mai scund decât mine, „ce-ai de gând?”

 mîine, numele lui se va scrie singur

pe toate lucrurile mele, în toate jurnalele mele,

şi ca o dantelă, igrasia ne va tivi îmbrăţişările, gura, obrajii

*

deocamdată îţi arăt casa, picioarele darlei care doarme pe burtă, sânii ei de băieţel, sângele livid cariocele cu care i-l desenez bisturiele

cu care-i  sap în plasticul gol şanţuri secate ca într-o planetă

pentru care viaţa sau fericirea sunt capitole încheiate puse-n dosare grele,

prinse cu multe capse, inima ei e un organ spongios

 iar spaţiul dintre noi e spaţiul larg, ca un uter imens,

de căţea vagaboandă, un spaţiu din care mâine voi plonja direct în oala cu ulei încins

a zilelor împreuna pentru ultima oară.

deocamdată te las să adulmeci aerul acid dintre picioarele ei

implanturile de păr implanturile mamare tot ceea ce-o face să semene

cu o femeie vie, lichidă, tragică- aşa cum sunt eu -

care ştiu să mint mai bine decât să spun adevărul

şi camera mea fără ferestre te mestecă te topeşte

aici e ţara noastră pustie, louis,

fără demografie şi fără spor natural

numai un nod filogenetic între ură şi nepăsare

ţărmul

aştept să scriu ceva bun pentru tine, să completez o fişă

despre ce mă sensibilizează ce mă dezgustă ce mă face să plâng

şi iată cum tot drumul meu e pavat cu bătrâni libidinoşi

pe care tu i-ai putea înţelege mai bine, eu nu, eu am ajuns la ţărm

îmi spăl aici hainele cu sentimentul de vină pe care-l au copiii deşertului când varsă din greseala bidoanele cu apă pentru o saptamana intreaga in care

zidurile se vor usca si vor fi faramicioase, cum e inima mea, cum e corpul meu

sexul meu cusut cu o mie de copci , eu te aştept pentru că nu mai înţeleg nimic

eu nu mai înţeleg dragostea care merge pe catalige

nu mai înţeleg femeile mucegăite care ies din casele lor

ca din nişte cutii de pantofi, şi se pregătesc pentru zilele lor de naştere

ca pentru nişte drumuri lungi pline de neprevăzut/

picior peste picior

cu ciorapii lipiţi cu ojă şi pantofii scâlciaţi

ele

îmi zic că dragostea poate lua chipul oricărui bărbat

de la ăsta care se-mpleticeşte şi cade într-un rodou gol

până la ăsta fără mâini şi fără picioare

ca un tors de păpuşă-totem azvârlită între tufele din spatele blocului.

le fac fotografii. şi verdele ochilor lor trece ca o tonă de aluviuni

prin sângele tău

am mers prin ploaie. m-am adăpostit într-o scară. blocurile fantomă

iau forma ta când te-ntinzi, forma ta excitat, forma ta plin de trufie.

 l-am văzut pe demian masturbându-se. ochii lui demian şi  poza unei anorexice. ochii lui demian, sudoarea lui prefăcută-n sebum  lacrimile lui prefăcute-n osânză

 ea va muri curând pentru că are 30 de kile şi venele ei sunt mai subţiri

decât acele perfuziilor cu glucoză. ea are părul roşu. în rest e cenuşie.

 el va mai gâfâi pentru o jumătate de oră,

ea are kile câte minute se va mai gândi el la ea,

câte minute îşi va mai freca mâinile una de alta

până ce transpiraţia i se va resorbi în porii larg deschişi

ca la bolnavii de gută

şi gura lui de rozător se va închide cu zgomotul unei uşi de motel

l-am văzut pe demian pe toţi stâlpii de înaltă tensiune în toate umbrele lor rahitice

şi mutra lui îndobitocită m-a urmărit o vreme.

şi amintirea lui ca un corp greu s-a strecurat pe sub geaca mea roşie mi-a dat jos sutienul chiloţii pielea şi carnea mea s-a unit cu inconsistenţa şi dezolarea stridente şi groaznice

amintirea ta, demian e stridentă şi groaznică, aproape la fel de stridentă cum ar fi un viol la 10 ani

în camera în care ţi-au făcut ai tăi botezul şi prima băiţă

şi ţi-au adus jucării rânjite şi mute pe care ai încercat să le dresezi şi să le biciuieşti

mai ştii ce a zis/

 acum tu eşti aia dresată şi biciuită

*

zac într-o baltă de ură

plină cu peşti mici şi diformi, pe care darla îi va mânca mâine se  va linge pe degete

visul erotic visul pervers in kre esti si tu  caut un loc bun pt nopti spalacite la fel

toate la fel cu sapun de casa si mirodenii

astăzi stomacul meu e o formă din plastic

fetiţele îl umplu cu nisip şi cu apă din mare- azi sunt plină de mâl

somnul îmi trece prin esofag şi mă înec cu noroi / sunt fericită

strâng mătasea broaştei în baloturi, le depozitez sub un pod/ o să-ţi croiesc o rochie de vară/ rece şi vaporoasă/ o să-ţi croiesc o rochie de copil/ tăiată sub sâni/ azi sunt grea, murdară, o plajă cu jucării din plastic şi copii din plastic/ mama decupează figurine dintr-o bucată de antricot. astăzi sunt ţărmul care se surpă sub tine.

astăzi

în corpul meu cresc castele

Cluj – a nu ştiu câta zi şi it’s time to be myself. De azi am net. Ar fi şi asta una din explicaţii. Ştiţi versul ăla al lui Bukowski: „and none of my poems were real”? Nu? Mă rog, vine în descendenţa unui poem despre criza de isterie a unei femei cumsecade care urmează să fie părăsită, despre sacrificiile şi cerşetoria ei sentimentală. Scena cu pricina se regăseşte şi în romanul „Femei”, pe care l-am citit cu multa plăcere pt că am avut şi io nevoie de o exorcizare slash purificare subconştientă prin murdării alcoolice şi sexuale şi alte momente abominabileeee prinzând viaţă acolo (pe un background umoristic un pic „afectat” but who am i to judge tehse things?). Cred că încep să pricep ce l-a mânt spre concluzia asta de o legitimă şi superautentică amărăciune, una dintre cele mai condensate şi mai concentrate şi mai digerabile amărăciuni care m-au virusat pe un fond de natură pur ficţională  .

 Mă rog, la mine parcursul stării ăsteia de gol, de van, de deşert ivite ca din senin este, fireşte, mult mai epic, şi mai mult decât epic, vine  în imediata proximitate a unei chestiuni pur diaristice, adresate încă acelui copilaş nenorocit pe care-l ţin, şi eu, între coaste. Matters of  the heart. Dar am mult de citit şi chestia asta e ca un premiu de consolare pt. tot ce mi se pare că nu prea mai am de trăit.Adică nu mai am de aşteptat ca experienţă.  So strange…

Mi/a m downloadat Cinderella lui Disney. Filmul animat al vârstelor cu o cifră