de ce-mi plac mie cărţile şi filmele atât de mult, de ce mă reîndrăgostesc de domeniul ficţiunii acum că citesc numai cărţi “de specialitate”: păi acolo, pe teritoriul ei, fiecare lucru, fiecare gest, fiecare detaliu are sensul lui. şi o fată strident machiată aşteptând într-o staţie de autobuz, cu spatele la o vitrină plină de păpuşi, are o însemnătate, şi eu urmărind cu privirea o bătrână în port popular trăgând după ea o valiză pe roţi aş avea un sens foarte puternic ce ar urma să fie dezvoltat, pe când aici nu ne asortăm cu decorurile, şi când o facem suntem falşi & afectaţi, nu ne atenuăm traumele “simbolic”, nu urmărim niciun fir, nicio tramă.

sunt acasă, loc atât de pustiu încât îţi poţi permite plimbări personale, cu a touch of intimacy, tu cu tine, pe străzi atât de goale încât ai crede că faci parte dintr-un scenariu al nu ştiu cui. cred că oraşul meu natal m-a învăţat teatralitatea. e minunat să-ţi smulgi masca fardată acneică şi să dai peste o păpuşă cu ochii ficşi. e minunat să striveşti frunzele din anul ăsta şi o dată cu ele toate celelalte, identice, vechi amintiri galbene, bolnave. e minunat să asculţi o piesă ca asta şi să mai poţi găsi repere din toate aste, pasărea de gumă sau felia de pâine sau lumea în care intri singur - visele alea copilăreşti-

cât încă ai 18-19 ani păstrezi un contact destul de strâns,. apoi totul devine o muncă de “reţea”, apoi de satelit, şi în sfârşit, nu mai prinzi nicicum legătura cu tine.

da, sub învelişul meu “feminin” shaped, sunt eu tunsă cu breton şi cu obrăjorii bucălaţi, am avut mereu intuiţia asta. iar cine nesocoteşte copilul de orice vârstă care am fost nu face decât să mă dispreţuiască pe mine.

and i can live with that.