în puţinul timp cât mi-a mai rămas până să plec la facultate, mă gândeam să scriu o compunere potrivită, cu fraze scurte, foarte clară şi concisă, în care să mă povestesc, da simt că nu mai am nimic luminos de zis, aşa că las un desen pe măsură şi mai citesc. azi e soare şi eu mă simt crispată. şi nici măcar nu e soare cu dinţi.

nu mă mai satur de scris aici. nu, nu vă grăbiţi să mă înţelegeţi greşit, nu e vorba despre vreun acces de narcisism (mono)maniacal, şi nici despre un flux de informaţii care să accelereze arderile sistemului meu digestiv de lucruri mari şi mici care se sparg de mine ca valurile şi mă erodează, da, de-a dreptul e o eroziune asta, o măcinare, o pierdere.

nu mă mai satur de scris pentru că oraşul ăsta uscat şi rece, oraşul ăsta e al melancoliei, al unui dispreţ obligatoriu, a unei morgi obligatorii, a măştilor care ţin de frig, a tăcerii, a fantomelor, un mediu uscat, nepielnic efluviilor mele suculete sentimentale. scriu, dar poeme, poeme care se vor parca circuite închise, care mă dau afară, care mă exclud, sensuri giratorii plasate fix în mijlocul meu, reguli pe care le respect orbeşte though i don’t really want that. eu vreau scrisul ăla care se leagă organic de mine.

tri st