(e un text la care ţin pt că nu s-a potrivit niciunui context, aşa că, în toată splendoarea asta clasică şi simetrică  a lui, l-am lăsat să putrezească într-un folder. acum, pentru că vine în imediata descendenţă a zilei ploioase care m-a transformat într-o murătură ambulantă, dar şi în continuarea nopţii zăhăite, cu placenta mea virtuală spartă şi lipită cu leucoplast, citirea lui mi-a venit ca o mănuşă. îl asezonez, ca de obicei, cu nişte poze care suplinesc nevoia mea de un printscreen interior, pentru vise. călin mi-a servt metafora şi am adoptat-o. pădurea galbenă, muzică de toamnă, camera curată şi un text care mă atestă documentar pe mine, cum mă manifest acum)

 

muşti colţul pernei şi ai scame în gură. eşti un act ratat, nu o fiică, îţi zic ai tăi. de fapt eşti numai destul de lucidă ca să pricepi:
ce simţi tu acum e o stare de panică. ce simţi tu acum e mai mult decât amorţeală. mai mult decât letargie. mai mult decât să te întinzi şi să te expui peste tot ca o rochie la uscat, afară, în bătaia vântului, altceva decât să-ţi pui toată încrederea în grija mea de femeie care refuză să crească, şi pentru care pari o distracţie în plus, un artificiu, o nişă prin care se poate strecura din ea însăşi. altceva decât să vezi în palmele lui late, frământându-ţi corpul cum frământă copiii bucăţi de plastilină diferite, alterându-le culorile şi calitatea, două clame strânse tare, tare de tot. dureroase. sigure.
palmele lui nu sunt cârlige. palmele lui se agaţă de corpul tău altfel decât cu atenţie şi răbdare.
eu nu sunt mama ta. nu sunt nici măcar un copil care-şi delimitează spaţiul de joacă. n-am niciun instinct de posesiune. niciun instinct viu, funcţional. nimic în afară de dragoste.

reacţionezi. în sfârşit reacţionezi. ca atunci când particule de corpuri străine se amestecă în corpul tău cauterizând fiecare semn distinctiv, operând fiecare particularitate -o gloată de chirurgi orbi, cu mâini tremurânde. ca atunci când cineva se-arată mai tare decât tine, mai puternic, mai viu, şi asta îi dă dreptul să te doboare, să te bruscheze, să te reducă la bidimensionalitatea asta de poster jalnic, excitant: femeia cu hainele ei excesiv de decente trase deasupra coapselor/ îţi arată că până la urmă tot

ce era înainte un travaliu continuu,
este acum un viol nesfârşit.

(2)

„te-au ciopârţit”

bărbatul 1 şi bărbatul 2 făcându-şi loc în încăperea moale a tristeţilor tale scrise pe pereţii esofagului în loc de zbierăte pe care le-aş auzi ca venind din alt cartier şi cărora nu le-aş da atenţie.
prin somn, mă întorc cu spatele la tine.
prin somn, un somn ca ăsta, cu gura deschisă şi braţele sub pătură, sufocată de spaţiul mic şi urât dintre două perne pe care dormim ca nişte corpuri recompuse după ghilotinare ( artificiali, ireali, artficiali, ireali) n-aş bănui nici disperarea, nici spaima.
n-aş bănui decât beţia, dezmăţul, căderea într-un hău de nelinşite semănând tot mai mult cu întoarcerea într-un pântece care putrezeşte. “suntem viitorul tuturor nematodelor” îmi zici şi mă săruţi pe jumătate adormită, cu gura rău-mirositoare şi un fel de moliciune impersonală, de parcă am face cunoştinţă şi ai vrea să pari degajată.

nicio amintire nu e valabilă, sora mea. organicul înghite tot, îşi impune standardele, îţi oferă o şansă.

„te-au ciopârţit”

bărbatul 1, bărbatul 2, bărbatul 3 – aceeaşi celulă divizându-se la infinit în uterul prea strâmt al superfemeii pe care o iei peste oasele lăsate câinilor, gândacilor şi viermilor inelaţi. muşti colţul pernei (perna din pene, perna din puf, perna din câlţi în cuşeta care te duce la capătul celor mai urâte coşmaruri ale tale) şi crezi că asta te ajută să treci peste multe, multe, multe de tot. îţi treci mâna peste ceasul deşteptător cum ai văzut în filme şi ceva în plus: cum ar fi proiecţia holografică a unei foste mari iubiri care uite, în sfârşit, îţi stă în cale şi nu te lasă să treci.

(3)

nu te mai poţi gândi la viitor decât ca la un bilet pe care n-ai apucat încă să-l compostezi. îl mototoleşti. îl desfaci. îl îndeşi în portofel grijulie, de parcă ar fi ceva de mare preţ. tu ştii să trăieşti. tu eşti frumoasă în rochia ta croşetată foarte strâns, ca legăturile opace, dar elastice dintre bărbaţii ca el şi femeile ca darla (fetiţe de ocazie, copii răsfăţaţi ce mănâncă dulciuri pe ascuns şi se masturbează cu gândul la ken their sweet prince). tu eşti părul lung şi mătăsos al păpuşii pe care o mângâiem, în secret, cu limba scoasă de plăcere, toţi, absolut toţi.
ai nevoie de viitor cum ai nevoie de bilete, cum ai nevoie de dragoste, cum ai nevoie de un bărbat şi asta nu înseamnă neapărat dragoste (dragostea e plastic încins contur precis delimitare desţelenire tot ce-ţi trece prin cap ca un sânge mai puternic, mai uşor de recunoscut, un lichid tare, ameţitor). nu, ce vrei acum nu înseamnă dragoste, e mai degrabă un gust plăcut şi egal pe cerul gurii, aceeaşi obsesie între pregătire şi desfăşurare, o reiterare a părerii bune pe care trebuie s-o ai despre tine.

*
perioadele de depresie nu mai au greutate. devin volatile, şerveţele cu care îmi faci semne de despărţire înţeleasă întotdeauna ca temporară, deşi ştiu/ştii că nu e aşa. că plec iar spatele meu desenat din curbe şi linii frânte are forma sicrielor în care-ţi pui jucăriile, că port poverile tale cum îşi poartă clocharzii puţinele lucruri în saci maronii şi incomozi, dintr-un arondisment într-altul. plecările sunt triste. plecările te sufocă. plecările sunt o alergie de care nu te poţi lecui. şi pielea capului ţi se umple de buburuze roz şi usturătoare, pe care le zgândări cu încăpăţânare.

*
lapte pâine ciocolată chipsuri alune. stomacul îţi cere totul dintr-o suflare. te gândeşti intens la chestia asta, aproape că te bucură, e un lucru lesne de asimilat de oasele strîmbe ale poveştile noastre întotdeauna schelete, niciodată umplute cu detalii. o chestie lesne de asimilat, în general- după atâta timp ceva despre tine care descinde direct din dimensiunea instinctelor, şi nu te supără, nu-ţi scârţâie între dinţi.
o expresie aplicată mai multor contexte, world-wide. da, asta e bine, pentru tine, pentru demonstraţiile tale că eşti în stare de ceva memorabil, care să nu se lovească de „perisabilitate”, „oxidare”, „rusty clips that hold his mind”, o durere de cap care să nu treacă . eşti fericită acum în alt fel decât mai demult. o fericire minoră. o ţigăncuşă murdară, dincolo de jeg o frumuseţe tulburătoare.

îţi scrii numele pe un post-it şi-l ascunzi în sertar printre scrisori. eşti mai mult decât a smiley face în colţul ecranului.

*
uiţi pentru o vreme, te plimbi prin tine ca prin creierul comun al puţinilor oameni de care ţi-e dor. şi tăcerea lui se face un strat lipicios de gem pe o felie de pâine uscată. viaţa nu e o sufragerie antiseptică, viaţa e o farfurie cu zeamă acră ce cade din când în când pe covor.

*
apoi îţi aminteşti şi perlele din jurul gâtului tău sunt celulele singurei treceri despre care nu mai vrei să vorbeşti. copilăria e o haltă şi tu călătoreşti cu un inter-city capitonat. nu vezi nimic în afară.

nu e nimic în plus, totul se ordonează: te întorci resemnată la corpul meu gol şi corpul meu gol cere mereu acelaşi lucru, un câine înfometat, sărind şi făcând tumbe în jurul iubiţilor mei impasibili, fericirea e o femeie vicioasă rozându-şi plină de obidă unghiile false. te întorci, îi arăţi că eşti o variantă mult îmbunătăţită a păpuşilor care ne-au conservat copilărie mai ceva ca nişte aditivi alimentari.

*
un pic îngreţoşată de roşiile şi brânza dietetică, zidită într-un şablon de concurs de frumuseţe, tu te trezeşti într-un corp care doreşte şi care nu acceptă. te întorci la un corp gol ce se teme să fie gol. îşi cere dreptul la învelişuri şi straturi protectoare, la emulsii care să-l ferească de orice vine din afară şi nu înseamnă nimic.

“nu vrea decât să-i autentifici frumuseţea, să-l faci admirat, iubit, mângâiat” îţi spune cineva, îl atinge. “să trăieşti pentru el, nu doar acolo, sub pojghiţa lui de frumuseţe, chircită, inhibată cum te mişti de colo-colo într-un capot despre care nici măcar nu ştii să spui din ce e făcut sau ce culoare are şi despre care bănuieşti numai că e bun pentru că-ţi ţine de cald.” să faci dragoste seamănă uneori cu o vizită la tomograf. totul dezvăluit, totul pe faţă. secţiuni prin ascunzişurile cele mai triste ale singurelor lucruri de care depinde prezenţa ta aici. să faci dragoste seamănă uneori cu o fişă de externare din acel ospiciu pe care credeai că o să-l stăpâneşti pentru totdeauna, cu mâinile strâns legate la spate şi ochii ochii ochii închişi.
***
(când pleci, aerul păstos te înghite şi te vomită câteva străzi mai departe

după fiecare coşmar, ceva din mirosul tău rămâne pe pernă.
ca şi cînd mi-ar ţine de urât)