Old friends,
Old friends
Sat on their park bench
Like bookends.
A newspaper blown though the grass
Falls on the round toes
Of the high shoes
Of the old friends.

Old friends,
Winter companions,
The old men
Lost in their overcoats,
Waiting for the sunset.
The sounds of the city,
Sifting through trees,
Settle like dust
On the shoulders
Of the old friends.

Can you imagine us
Years from today,
Sharing a park bench quietly?
How terribly strange
To be seventy.
Old friends,
Memory brushes the same years
Silently sharing the same fears

Time it was, and what a time it was, it was
A time of innocence, a time of confidences
Long ago, it must be, I have a photograph
Preserve your memories, they’re all that’s left you

inima mea e în carantină. şi un cântec pt. că mi-e dor de andra:(

necesitatea a inventat pt mine 2 medicamente infailibile: sangria (în serile surexcitate, când îmi vine să mă trântesc pe jos de o durere surdă, care sapă şi sapă în mine tunele de ură şi furie şi greaţă) şi cafeaua (în zilele moi, când patul meu este ispita mea demonică şi absurdă, în condiţia contrabalansului imperios: teancul de cărţi şi fişele de lectură). trăiesc sub asupiciile propriilor mele pasiuni. cu dialectica lor de iubiri şi de patimi.

mă trezesc ca şi când m-aş pregăti se evadez din mine. trupul congelat - un mod de a-ţi asuma şi sfârşiturile nefericite. ochii în pământ, un soi de anulare a dorinţei pe care ai putea-o insufla. (senzualitatea ta înţeleasă greşit e o senzualitate demonetizată, pur şi simplu n-o mai poţi folosi, o dată ce e pusă sub semnul întrebării, nu mai poţi cumpăra nimic cu preţul “simbolic” al frumuseţii generatoare de încredere, catalizator, şi ea, al forţei tale identitare).. de o singură chestie nu pot scăpa unii oameni, şi mi se pare că am parte de întreaga lor rasă, on my way “home”: nu se pot debarasa de agresivitatea aia infantilă, produs artificial al frustrărilor şi al palmelor încasate pe nedrept. cel mai infect soi de agresivitate, pentru că, diluată, nu mai naşte o reacţie geamănă- adversativă- ci numai milă.

şi-apăi mă mai mir de bruiaje şi blazaje puse de-a curmezişul.

cum, cum dracu să ajungi la tine când te acoperă flegme pixelate şi flegme reale ca ierburile şi pietrişul pe glaucos, şi cu atât mai mult cu cât te angajezi ca prostu în nebunia asta “să te aduci la suprafaţă”, cu-atât mai mult cu cât tu eşti scafandrul în căutarea propriei tale esenţe, despre care ştii/presimiţi că o dată găsită, o să dea drumul unei sfâşietoare profeţii. şi-atunci tot ce faci capătă o ciudată nuanţă punitivă. trebuie să fii mai crud decât restul. mai sălbatic, mai demoralizator, mai febril. să te dotezi cu un arsenal de ură tendenţioasă, aproape, ca să contracarezi ura externă, ura-corp străin care stă să pătrunde în tine. vorbeam despre asta cu călin, ieri. ne-a încărcat de demoni. ne-a injectat cu nemoni, că a fost un pic dureros. şi în plus faţă de nervozitatea asta, concentrabilă într-un slogan bittersweet ca i’ve got an attitude, i just don’t know how to use it (deci mă las citită/percepută greşit, las loc interpretărilor eronate, pe basa unor coduri şi grile anacronice), mai am dubii într-o privinţă. don’t laugh sau get ready, dau drumul unui bâldâbâc patetic şi ofensator pt oricine caută aici compuneri cu puncte de suspensii, ca la gotherii plictisiţi şi inconştienţi de valoarea lor sexuală (lucru grav, asexuarea asta, în lipsa deliciului de a fi tu, în forma ta actuală). rănile mele nu vor produce perele niciodată. şi asta pt că eu nu simt nevoia să mă protejez de particulele de jeg din afară, as i+ve got plenty of them myself. şi trăim fericite, în simbioză.