chipul clasic al darlei mele, o imagine la care ţin mult.(scorpionul blând cu un ac retezat, that’s me, i guess)

după logica lui “pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” am strâns un pic cordonul care mă lega de personajele mele “tutelare”, nominale, am intrat un pic pe teritoriul lor demarcat cu o linie punctată din reziduuri şi isterii refulate şi am imaginat o scrisoare cât mai lipsită de sens, cât mai aglomerată, cât mai ne-artistică şi ne-reprezentativă posibil, o dejecţie autoreferenţială care mi-a permis o redirecţionare a obsesiilor mele înspre o poveste mai solidă, pe scheletul căreia carnea să stea mai tare, mai bine dozată, mai apetisantă. darla, personajul viitorului, construită, reconstruită şi deconstruită de mai bine de un an, se încăpăţânează să trăiască în mine ca nucleu colector de obsesii, darla e o breşă în discursul meu obişnuit, tinzând spre o totalizare nesănătoasă şi un pic cam crispată, cam contrastivă. darla e starea de neutru între femeia superviscerală şi cyborgiţa asexuată care m-au atras, ca dedublări, ca opţiuni identitare, de-alungul vremii. de ce simt nevoia de măşti din astea care se lipesc de piele, care păcălesc carnea, uşoare şi bine fixate, în acelaşi timp? nu-mi place să zic eu fără un suport fictiv. ceea ce scriu eu nu e autobiografie, poezia mea nu are tangenţe cu biografia mea, tangenţe reale, expuse. mi-e teamă de nuditatea gratuită, mi-e teamă de blitzurile prea tari. din această perspectivă, s-ar zice, darla e o soluţie ingenioasă şi comodă, un personaj cu atâta potenţial cât pot duce, o veritabilă marionetă. şi totuşi, darla nu-mi permite o mai mare flexibilitate, nu mă lasă să lucrez şi pe alte fronturi. darla, ca o amantă geloasă, mă subjugă, mă descompune- în textele mele-în piese minuscule, greu de reasamblat. un eu care se pulverizează cum pulverizezi puţin parfum pe o hârtie specială doar ca să-l testezi. un eu tester.

am încercat de multe ori s-o omor, până la urmă am sfârşit prin a-i fi eu victimă. cu darla sub degete, cu sforiţele ei transparente, mai precis, aduc o înjurătură învelită-n staniolul unui elogiu tuturori kitschurilor ne-asumate ale aparenţei de viaţă pe care am avut-o acasă, de la retro până la atitudinea rebelă introscopică. dar, cum ziceam, e timpul să cresc, să cuceresc alt teritoriu. şi când zic asta, mă afiliez versurilor unui cântec foarte drag mie, pe care-l tot fredonez în tramvai, în drum spre facultate. asta în timp ce încerc să legitimez cumva – şi să degradez/anulez toate justificările adiacente acestui gest – despărţirea mea de draga, gothica, suava, tembela, păpuşa, femeia, fetiţa, temperamentala sau abulica “mea”(da, a mea, mai presus de alte atribute plauzibile) Darla.

şi dacă tot am vorbit despre ea, ataşez aici câteva “posibile” chipuri, în poetica aceea a unei demontări a kitschului trucat sau a bunului-gust deviat într-o zonă kitsch. de la păpuşă la femeie, de la stafie la cerşetoare mizerabilă, de la prietenă la opozantă agresivă, are o sumedenie de ipostaze pe care le voi definitiva cândva. de aceea, iat-o ilustrată în câteva dintre ele.