îmi dă târcoale dictonul ăsta de câteva zile, cred că e ceva psihic. mă simt nu doar obosită, nu doar tracasată, nu doar o cârpă udă de şters geamurile pe care oricum le spală ploaia, deci nu sunt doar inutilă mie şi societăţii, ci şi nemulţumită, dar de data asta la modul tragic, parcă am purtat timp îndelungat un demers autist de enclavizare a propriilor mele frici, de păstrare a lor în stadiul ăsta muzeal care e blogul meu, şi acum văd că realitatea mea e una mai crudă decât perspectiva ei atât de smooth şi de estetică (principial) de aici. mie nu-mi mai place să fiu olga, pentru că a fi olga, aşa cum mă adun eu sub carcasa asta de 1,58 (mai nou:)) ), înseamnă a fi pe rând prea mulţi oameni pe care, de fapt, îi reneg. în continuare îmi iubesc prietenii, câinii, familia şi iubitul. pe toţi îi vedeţi în introul de blog. cu privire la restul, sunt confuză. între aprehensiune (oameni worthy) şi dispreţ (cireada de unworthy). îmi doresc o completare a colecţiei de oameni dragi, dar nimeni, nimeni nu mă ajută în sensul ăsta. sunt hărţuită de absenţe. sunt patetică pentru că azi sunt un autobuz care merge gol, de la un capăt la celălalt al lumii (lumea-mea-decreptiăăăăăă)