pentru ca si era hippie a murit in mine, si am ingropat-o si am bocit-o

pentru ca aratam “la fel” de vreo 6 ani

pentru ca am invatat sa ma detasez de avatarul meu asumat

pentru lipsa determinarilor

îmi dă târcoale dictonul ăsta de câteva zile, cred că e ceva psihic. mă simt nu doar obosită, nu doar tracasată, nu doar o cârpă udă de şters geamurile pe care oricum le spală ploaia, deci nu sunt doar inutilă mie şi societăţii, ci şi nemulţumită, dar de data asta la modul tragic, parcă am purtat timp îndelungat un demers autist de enclavizare a propriilor mele frici, de păstrare a lor în stadiul ăsta muzeal care e blogul meu, şi acum văd că realitatea mea e una mai crudă decât perspectiva ei atât de smooth şi de estetică (principial) de aici. mie nu-mi mai place să fiu olga, pentru că a fi olga, aşa cum mă adun eu sub carcasa asta de 1,58 (mai nou:)) ), înseamnă a fi pe rând prea mulţi oameni pe care, de fapt, îi reneg. în continuare îmi iubesc prietenii, câinii, familia şi iubitul. pe toţi îi vedeţi în introul de blog. cu privire la restul, sunt confuză. între aprehensiune (oameni worthy) şi dispreţ (cireada de unworthy). îmi doresc o completare a colecţiei de oameni dragi, dar nimeni, nimeni nu mă ajută în sensul ăsta. sunt hărţuită de absenţe. sunt patetică pentru că azi sunt un autobuz care merge gol, de la un capăt la celălalt al lumii (lumea-mea-decreptiăăăăăă)

Old friends,
Old friends
Sat on their park bench
Like bookends.
A newspaper blown though the grass
Falls on the round toes
Of the high shoes
Of the old friends.

Old friends,
Winter companions,
The old men
Lost in their overcoats,
Waiting for the sunset.
The sounds of the city,
Sifting through trees,
Settle like dust
On the shoulders
Of the old friends.

Can you imagine us
Years from today,
Sharing a park bench quietly?
How terribly strange
To be seventy.
Old friends,
Memory brushes the same years
Silently sharing the same fears

Time it was, and what a time it was, it was
A time of innocence, a time of confidences
Long ago, it must be, I have a photograph
Preserve your memories, they’re all that’s left you

inima mea e în carantină. şi un cântec pt. că mi-e dor de andra

necesitatea a inventat pt mine 2 medicamente infailibile: sangria (în serile surexcitate, când îmi vine să mă trântesc pe jos de o durere surdă, care sapă şi sapă în mine tunele de ură şi furie şi greaţă) şi cafeaua (în zilele moi, când patul meu este ispita mea demonică şi absurdă, în condiţia contrabalansului imperios: teancul de cărţi şi fişele de lectură). trăiesc sub asupiciile propriilor mele pasiuni. cu dialectica lor de iubiri şi de patimi.

mă trezesc ca şi când m-aş pregăti se evadez din mine. trupul congelat - un mod de a-ţi asuma şi sfârşiturile nefericite. ochii în pământ, un soi de anulare a dorinţei pe care ai putea-o insufla. (senzualitatea ta înţeleasă greşit e o senzualitate demonetizată, pur şi simplu n-o mai poţi folosi, o dată ce e pusă sub semnul întrebării, nu mai poţi cumpăra nimic cu preţul “simbolic” al frumuseţii generatoare de încredere, catalizator, şi ea, al forţei tale identitare).. de o singură chestie nu pot scăpa unii oameni, şi mi se pare că am parte de întreaga lor rasă, on my way “home”: nu se pot debarasa de agresivitatea aia infantilă, produs artificial al frustrărilor şi al palmelor încasate pe nedrept. cel mai infect soi de agresivitate, pentru că, diluată, nu mai naşte o reacţie geamănă- adversativă- ci numai milă.

şi-apăi mă mai mir de bruiaje şi blazaje puse de-a curmezişul.

cum, cum dracu să ajungi la tine când te acoperă flegme pixelate şi flegme reale ca ierburile şi pietrişul pe glaucos, şi cu atât mai mult cu cât te angajezi ca prostu în nebunia asta “să te aduci la suprafaţă”, cu-atât mai mult cu cât tu eşti scafandrul în căutarea propriei tale esenţe, despre care ştii/presimiţi că o dată găsită, o să dea drumul unei sfâşietoare profeţii. şi-atunci tot ce faci capătă o ciudată nuanţă punitivă. trebuie să fii mai crud decât restul. mai sălbatic, mai demoralizator, mai febril. să te dotezi cu un arsenal de ură tendenţioasă, aproape, ca să contracarezi ura externă, ura-corp străin care stă să pătrunde în tine. vorbeam despre asta cu călin, ieri. ne-a încărcat de demoni. ne-a injectat cu nemoni, că a fost un pic dureros. şi în plus faţă de nervozitatea asta, concentrabilă într-un slogan bittersweet ca i’ve got an attitude, i just don’t know how to use it (deci mă las citită/percepută greşit, las loc interpretărilor eronate, pe basa unor coduri şi grile anacronice), mai am dubii într-o privinţă. don’t laugh sau get ready, dau drumul unui bâldâbâc patetic şi ofensator pt oricine caută aici compuneri cu puncte de suspensii, ca la gotherii plictisiţi şi inconştienţi de valoarea lor sexuală (lucru grav, asexuarea asta, în lipsa deliciului de a fi tu, în forma ta actuală). rănile mele nu vor produce perele niciodată. şi asta pt că eu nu simt nevoia să mă protejez de particulele de jeg din afară, as i+ve got plenty of them myself. şi trăim fericite, în simbioză.

în puţinul timp cât mi-a mai rămas până să plec la facultate, mă gândeam să scriu o compunere potrivită, cu fraze scurte, foarte clară şi concisă, în care să mă povestesc, da simt că nu mai am nimic luminos de zis, aşa că las un desen pe măsură şi mai citesc. azi e soare şi eu mă simt crispată. şi nici măcar nu e soare cu dinţi.

nu mă mai satur de scris aici. nu, nu vă grăbiţi să mă înţelegeţi greşit, nu e vorba despre vreun acces de narcisism (mono)maniacal, şi nici despre un flux de informaţii care să accelereze arderile sistemului meu digestiv de lucruri mari şi mici care se sparg de mine ca valurile şi mă erodează, da, de-a dreptul e o eroziune asta, o măcinare, o pierdere.

nu mă mai satur de scris pentru că oraşul ăsta uscat şi rece, oraşul ăsta e al melancoliei, al unui dispreţ obligatoriu, a unei morgi obligatorii, a măştilor care ţin de frig, a tăcerii, a fantomelor, un mediu uscat, nepielnic efluviilor mele suculete sentimentale. scriu, dar poeme, poeme care se vor parca circuite închise, care mă dau afară, care mă exclud, sensuri giratorii plasate fix în mijlocul meu, reguli pe care le respect orbeşte though i don’t really want that. eu vreau scrisul ăla care se leagă organic de mine.

tri st

acolo, de partea cealaltă, ar putea fi o prăpastie. stafiile bagajelor pe care nu le-am adus la uşă, unghiile roase, high hopes la maxim. în boxele dinăuntru şi în cele de pe birou. şi totul sună altfel. mă uit la versurile astea scrise pe uşa dinăuntru a dulapului. cărţi şi farduri şi gablonţuri. toate se iau după mine. partea asta reinterpretată şi personalizată din cântecul meu din aceste zile rămâne ca o mărturie a that person i saw when i was young. păpuşile se îneacă în cafea cu triple sec. lămpi atârnă de braţele mele, toate luminează ce a fost, aleea plină de buruieni pe care m-am împleticit căutând that special smthng pe care-l invoc de parcă ar fi însuşi conceptul de sine, de ce vreau eu de ce aştept eu de la sinele ăsta plin de istorie şi al istorismului blah blah.

cântece speciale. cântece pentru mine, pentru toamna asta care se cască în mine, caremi ciobeşte faţa şi scoate din orbite ochii de sticlă ai unei păpuşi pe jumătate putrezite.

patetice, sentimentale, obsesive, excesiv de lirice, excesiv de personale.

somewhere in between dichotomia mea preferata şi cea mai perversă, cred, intenţie-realizare. ziua de azi e punctată de momente în care am tot vrut să scriu ceva aici. de la tonul confortabil de dimineaţă până la iritarea roşu-violent de dupăamiază, am tot schimbat tematicile. erau câteva chestii legate de o sesiune bolnăvicios prelungită de cumpărături necesare supravieţiurii noastre (aşa de precare şi înzorzonate) prin kaufland: furtul din penarele complet echipate, arătând ca nişte locuinţe-fantomă, cu doar câte un creion sau câte o ascuţitoare stingheră în colţul “elasic” potrivit, furtul din cutiile cu figurine de marţipan pentru decorat torturile celor mici, fortul din pungile cu prăjiturele sau bomboane, pasiunea asta morbid-dulceagă pentru mărunţişuri “interzise” sau pur şi simplu, din ignoranţă sau inutilitate, dosite, deci cumva accesibile. apoi, îndreptându-mă spre casă am văzut-o pe o fată din trecut străbătând parcul ăla plat şi nesuferit, spaţiu care îmi amintea -voit-neapărat-consolator de un oraş de câmpie, asta într-a 8a, când,ieşind de la sinistrele ore de engleză de miercurea, 8-9 seara, cu o profă singuratică şi acră, faţă de care n-am simţit nici cea mai mică umbră de simpatie sau empatie, nici măcar repulsie, ci doar o compasiune vecină cu cel mai sordid soi de milă singură, în întuneric şi invadată de aerul arlechin al toamnei, o aşteptam pe mama. fata asta şi-a scris într-a 10a pe geantă “lucian blaga” şi amintirea asta m-a făcut să bufnesc în râs, deşi nu-i mare chestie, în fond, inversând un pic penibila scară a valorilor imuabile din ro., şi neredresând în niciun fel abordarea patetică, diletantă, la fel de jenante ar fi şi inscripţiile cu him sau korn. dar lucian blaga scris cu negru pe o geantă kaki nu mergea. era o evidenţă grotescă, un kitsch premeditat ca amprentă a unui spirit de frondă intelectualist fumat, gen papini. gen gide în fructele pământului cu that “trebuie să arzi în tine toate cărţile”. un strigăt suav şi derizoriu. “eu citesc. eu citesc BLAGA”. genul ăsta de oameni care “ţin neapărat să afirme unele lucruri” sunt cei care prilejuiesc şi înlesnesc accesul nostru în zona anecdoticii despre tangenţele cu ideea de ridicol a aşa de dispreţuitei categorii a semidocţilor, cu infatuata şi rarefiata lor prezenţă “cu orice preţ” injectată cu spirit, mustind ca un burete, goală, spongioasă, şvaiţerishă.

în fine, fata asta (pe care am remarcat-o pt că, în lumina aia de apus fără-becuri-electrice, şi nearanjată, neajustată, îmi amintea de cineva, de o figură virtuală, de o excrescenţă nostalgică_ o copilă de 14-15 ani, simplă, roză, vie, citind cărţi mari fără niciun interes, fără să aibă cu cine vorbi despre ele, dintr-o pasiune curată şi tandră, genul care hrăneşte golul ăla ca de balon plutitor în care încap încă sintagme care să conţină elemente de miraculos, mitic şi ritualic, fără vreo intenţionalitate aparte, doar ca umbre ale unor superstiţii pueril dezvoltate, dar atroce atunci când se ciocnesc de ceva material dezirabil şi la fel de viu, la fel de proaspăt, la fel de plin de nevoi spirituale ilizibile, ca nişte instincte ignorate de majoritate, ca nişte simţuri inexplicabile, inexpugnabile…) a trecut cred de faza colecţiei romanul de dragoste, a lui blaga şi a căutărilor pseudo-erotice. am invidiat figurile astea moi, ca din plastilină, ca din amintirile unei fete cuminţi. cuminţenia mea a fost una de sorginte saturniană. în fine, cam ciudat de explicat asta acum, dar a fost ceva pervertit, întinat, nămolos, gri-maro, teluric, sumbru, retoric. mda…cam aşa… o plimbare prin decorul de teatru de provincie al toamnei în hd.

copiii împuţiţi care poartă aceleaşi haine zilnic (sau silnic, nu mai ştii ce să crezi), pe care-i uită ai lor pe-afară şi care trăiesc agăţaţi de barele-bătătoare de covoare sunt, trebuie să recunoaştem, o rasă specială. mănâncă vafe cu 50 de bani şi sunt tunşi foarte scurt când vine vara. se comportă obraznic, se ţin de capul tău ca nişte căpuşe, vorbesc monosilabic şi inept, îţi vine să-i snopeşti în bătaie, dar nu-i nevoie, o fac ai lor cu cea mai mare plăcere, sau cu cel mai acut simţ al datoriei, night after night. în loc de poveşti paşnice cu animăluţe pluşate, curele groase, corect aplicate. rimele se acceptă. e o viaţă care rimează. monorimează. i-am fost martoră. şi începe să mă revolte. aşa că scriu despre ea. despre cum după ciorba de trandafiri şi ierburi, pături pe-afară şi păpuşi fără ochi, copiii care miros a praf, a căcat şi a secreţii lacrimale descoperă manelele, rujurile “cremă de ghete” şi ţoalele din vinilin. baştani şi paraşute ieftine. adică băieţi “fpcuţi” şi gagici bine înfipte în papucii lor cu talpă transparentă (ăia marginalizaţi, 9 lei la leonardo). mă gândesc la jegurile astea care mai-mai că te fac să-ţi pui mâna la nas, deşi nu conţin nimic real sau palpabil, deşi fericirea & tinereţea puştilor de mai ieri, cu chiloţii găuriţi şi părul ciuntit, miroase de te-ndoaie a obsesie, impulse şi axe) ca la tipurile cele mai accesibile evadări dintre blocurile lor cu peluze sălbăticite de atâta ignoranţă şi vecini urâcioşi, ca mine, ca gagica destul de naşpa şi destul de retro(activă) în care m-am transformat. viaţa asta adaptată parcă după versurile vreunei trupe ordinare- 90cistă-2000istă- (andre, să zicem. sau double d) seamănă cu o ficţiune în genul celor expuse pe geamurile chioşcurilor de ziare. colecţia arlequin. departe de îngheţatele ieftine şi porţiile generoase de bătaie insistentă şi persistentă. dincolo de hainele identice pe care le scot din dulap, croite anume ca să le ascundă corpul rahitic ale cărui vitamine “potenţiale” se dizolvă în beri “cât se poate de reale”. departe de şuturi în fund şi indivizi dubioşi care ies din dacii papuc şi-ţi oferă ciocolate. viaţa în roz bombon cu gura plină de înjurături care conţin organe genitale. hmm… a story that makes a skeleton cry.