am citit platforma, şi regina de gheaţă (asta e o cărţulie din colecţia cotidianul), am văzut parfume (citisem cartea pe la 15 ani. film bun, un pic cosmetizată ideea cărţii, în proporţie de 90% mi-a confirmat aşteptările). acum mă uit la children of men. citesc extinderea domeniului luptei(nush de ce l-am ocolit pe houellebecq atâta timp). plus ultimele pag din pe vremea fluviului amur(makine, lojic). chestiile sunt compartimentate, do not worry.

so, dilema zilei.

oamenii pe care i-am iubit s-au urâţit iremediabil. parfumul lor a avut de suferit. ego-ul lor. eurile noastre nu se potriveau, eram ca un pantof mărimea 36 şi unul mărimea 39, pe picioare croite pentru un simplu calapod 38. asta e. dar de au devenit urâţi? de ce oamenii pe care i-am îndrăgit, băieţii pe care i-am sărutat, cei pe care i-am spionat, cel puţin, sau pe care i-am dorit în secret, de ce au scăzut atât de mult nivelul tensiunii & potenţialului lor? şi nu mă mai gândesc la sentimente, ci la criteriul pur estetic. cu toţii vrem ca obiectele pasiunilor noastre cele mai elementare să fie inşanjabile, inalterabile, complet oneste. dar nu sunt. îi văd în poze, pe stradă, în ce scriu, în ce cred, în ce aşteaptă. nu sunt creaturile hiperelectrice, supraîncărcate de farmec de mai demult. nu-i mai pot nici măcar admira, cântări, observa cu plăcere. poate că nici ei pe mine, deşi dragostea a “inoculat” that something of mine (toţi îl avem), a capturat ca răşina o insectă that special thing about me, l-a făcut să încremenească, să devină centrul unui edificiu underconstruction, care era abia un proiect pe la 16-17 ani.

nu ne vin idei ingenioase, ca lui jean-baptiste grenouille.

să nu vrem să ştim de dragostea veche: fezandată, distilată sau la conservă

the men of our nightmares live in our closets

prototipul târfei afectoase este f interesant pt cineva care pricepe că afecţiunea nu e forma aia kitsch a unui heart-land fără frontiere, ci un dulăpior foarte practic şi bine compartimentat, în care depozitezi materiale opţionale pentru pasiunile din trecut şi viitor, pt alea reale şi pt alea fictive, pentru bărbaţi pe care i-ai cunoscut şi pt cei pe care n-o să-i cunoşti niciodată. ne delimităm pasiunile pentru că şi ele creează un decor plat dar impecabil ilustrat, care ne oferă adâncime. pentru că sunt oglinzi bine plasate, care ne fac vieţile confort 3 mai spaţioase şi mai interesante. ne păstrăm intacte pasiunile de mai demult pentru că sunt materia primă a frustrărilor şi neîmplinirilor noastre, dar şi a nostalgiilor, melancoliilor, modelelor noastre. le îmbrăcăm permanent, le îmbogăţim arsenalul, le ataşăm anexe, obiecte şi subiecte auxiliare, le personalizăm şi discutăm, anacronici, stârniţi parcă de inactualitatea şi pelicula de indiferenţă care se aşterne peste un nume de cod ca “mihai” sau “cosmin” sau “codruţ” sau “alex”. ei sunt sertarele sigilate cu scotchul. dar: de câte ori aud o piesă folk, îl deschid pe ăla pe care scrie “codruţ”, şi de câte ori aud o veste bună , arunc un excrement în fiecare din ele. primei iubiri suntem programaţi să-i păstrăm o amintire luminoasă. adevărate iubiri îi rămânem fideli ca propriei noastre umbre. ea nu are un sertar, ea se depozitează ca praful, ca particulele absolut necesare ce compun atmosfera noastre, personalizată, peste tot. vieţile noastre conţin vieţile jumătăţilor noastre, şi vieţile lor pe ale noastre, ca nişte cutii chinezeşti, ca nişte iluzii optice. ei asimilează ura din trecut, şi noi asimilăm experienţele lor dureroase. şi dacă se întâmplă ca, printr-o eroare, să se diminueze, să se reducă la dimensiunea unui sertar cu dosare sentimentale stufoase şi alambicate, o s-o tratăm ca atare.

ideea este că, involuntar sau nu, creăm muzee personale, accesibile nouă şi, poate, cuiva capabil să spargă toate codurile noastre de maşinării corozive. ideea e că asta denotă plictiseala vidată căreia ne supunem şi un soi de nostalgie perversă, cu care ne injectăm “ca să treacă naibii şi ziua de azi”.

după o perioadă de cugetări, am găsit, printr-un cotlon cu pise la care am reuşit să rezonez, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care mi-ar putea-o face (spontan sau după ce citeşte chestia asta) un bărbat.

pentru că vreau să plec pe mare. vreau să populez o insulă. în 99% din viaţă m-am simţit o marginalizată pe nedrept, împingând un pic narcisismul, o regină ultargiată (a cui? a depins de situaţie. a unui bal de fiecare zi, poate). şi pentru că eu nu mă vreau maternă, plângăcioasă. şi prima mea iubire (descoperire slash ghicire a cărnii) a favorizat arhetipul ostracizat aici. generând un complex tacit şi viermănos. sunt o păcătoasă, yep. şi soarele meu răsare din blocuri şi tramvaie.

wonderful band: travka

am primit azi un telefon de la radio românia actualităţi pt a realiza un interviu despre condiţia mea de olimpic internaţional şi alte lucruri cărora ar fi trebuit să le răspund cu optimism şi speranţă şi credinţa că oamenii sunt în orice caz posesorii unor suflete de cea mai bună calitate - şi asta fără excepţie. am răspuns acid şi timid, cu o teamă clasică de interpretări greşit şi cu dorinţa de rebeliune- reminiscenţă de la 15-16 ani. am zis despre hunedoara şi liceul meu de kkt. aş mai fi vrut să zic despre rămăşiţele epocii comuniste, despre îndoctrinare, despre spiritul de turmă. adevărul e că nu sunt prea convinsă de faptul că nu sunt ca oricare. am avut mulţi prieteni care m-au convins de apartenenţa mea la masă şi la condiţia dulceagă a anonimatului definitiv. şi aş fi putut avea şi câţiva bărbaţi care să mă injecteze cu umilinţă, atât cât să ajung să mă comport ca oricare altă proastă. m-am întâlnit cu ei, am vorbit cu ei, m-am deprimat pentru ei şi chiar i-am reinventat sub alte nume. dar strivirea aia a vocii de mică afurisită care desparte rasa feminină în două(cum îmi zicea cineva că Dumnezeu o să ne despartă ca oile de capre hahaha…prin contracţie- să zicem că numai femeile descind genealogic  oi şi capre- nu întreaga omenire) nu s-a petrecut. am simţit-o bruiată, contaminată, cenzurată, neclară sau dublată. dar nicio undă de şoc n-a reuşit să-i ucidă prestigiul şi nici religiozitatea-mi în ceea ce-o priveşte. yet, nu-s convinsă că asta face din mine altceva decât o neinteresantă exponentă a adolescenţei ca manifestare jalnică şi un pic underground a indivizilor din 2007. underground pt. că e destul de uşor să treci peste crizele specifice. şi numai sadicii refuză ajutor profesionist. mda mdaaaa

mare greaşală să spun că “sunt olga fără atitudini”.

am un blog pe yahoo despre care îmi place să cred că e, măcar aşa, un pic, prin conţinutul lui teribilisto-adolescentin cu tresăltări de intelighenţă, interesant. nu l-am văzut în niciun blogroll al prietenilor mei, aşa că am decis să fac un alt blog. care nu prea îmi place, pe care-l simt străin etc. poate că o să ne obişnuim, la un moment dat, unul cu altul. aşadar, nu sunt olga fără atitudini, ci o fată convinsă că trăieşte - încă- o dystopie. pt. oricine e interesat, aici o să scriu despre cum e să trăieşti într-un loc căruia nu-i aparţii. va fi uşor, pt. că nici pe wordpress nu prea mi-e bine. nu mi-e bine pt. că nu sunt un blogger, ci un scriitor de jurnal intim. pentru că tot ce scriu e, într-un fel sau altul, un jurnal intim. nu mi-e bine pentru că am nevoie de un tapet vechi, un pic umed de la igrasie pe fundal, de ceva maro sau ceva ca fundul unei piscine scorojite, pentru că sentimentul de retro, epurat de orice tendinţă neo-hippie frizând kitschul sau grotescul, e unul deosebit de pregant, şi asta nu din snobism, ci pur şi simplu conjunctural. luaţi orice tren vă e la îndemână şi daţi o fuga până-n judeţul hunedoara. nu mi-e bine pentru că nu ştiu face linkuri sau alte aplicaţii în html.

nu mi-e bine pt. că ecranul laptopului meu nou s-a stricat.

am să dau copy paste câtorva posturi anterioare de pe yahoo - cele mai interesante.

e ca şi când ai merge la un chef şi nu cunoşti pe nimeni. chef dintr-ăla cu muzică proastă şi cu salatini pe mese. şi oameni pe care-i ştii din vedere. şi maiouri stretch. stretch. stretch. şi ca să nu întind coarda şi să vă “propun” (ce termen) un blog “tematic” (de parcă te poţi programa la tine ca la dentist), spun numai că eu sunt olga - fără atitudini şi fără impulsuri.

so, pff