înregistrez un spasm în corpul femeii despre care voi scrie acum. sub pilota subţiată, roz cu picioarele strânse, ea doarme un somn de fetus cu ochii mari, holbaţi, în privinţa căruia nu s-a hotărât nimeni dacă îl vrea sau dacă îl avortează. ar fi bine să te hotărăşti, parcă-mi zice,visele tale sunt chiurete din argint.
visele ei sunt urlete mute.
ar fi bine să decid dacă patul ei va fi sau nu un uter gol o casă fără ferestre prin care suflă vântul aducând cu sine flashuri dintr-o lume vie, cu sirene şi lumini alternative.

plouă şi lumina fulgerelor reflectată pe aşternutul cast. exact ca şi trupul - grămăjoară de vreascuri şi resturi de material- deşi mai puţin scrobit, mai rufos, mai moale-îi dă impresia unei mari curăţii. raporturile ei cu viaţa sunt construite pe principiul inegalităţii. raporturile ei cu moartea sunt mai degrabă obscene. o pornografie instant.

caut un nume pentru ea. o alta venită din sentimentul că we’re the people our parents warned us about.

Old friends,
Old friends
Sat on their park bench
Like bookends.
A newspaper blown though the grass
Falls on the round toes
Of the high shoes
Of the old friends.

Old friends,
Winter companions,
The old men
Lost in their overcoats,
Waiting for the sunset.
The sounds of the city,
Sifting through trees,
Settle like dust
On the shoulders
Of the old friends.

Can you imagine us
Years from today,
Sharing a park bench quietly?
How terribly strange
To be seventy.
Old friends,
Memory brushes the same years
Silently sharing the same fears

Time it was, and what a time it was, it was
A time of innocence, a time of confidences
Long ago, it must be, I have a photograph
Preserve your memories, they’re all that’s left you

inima mea e în carantină. şi un cântec pt. că mi-e dor de andra

necesitatea a inventat pt mine 2 medicamente infailibile: sangria (în serile surexcitate, când îmi vine să mă trântesc pe jos de o durere surdă, care sapă şi sapă în mine tunele de ură şi furie şi greaţă) şi cafeaua (în zilele moi, când patul meu este ispita mea demonică şi absurdă, în condiţia contrabalansului imperios: teancul de cărţi şi fişele de lectură). trăiesc sub asupiciile propriilor mele pasiuni. cu dialectica lor de iubiri şi de patimi.

mă trezesc ca şi când m-aş pregăti se evadez din mine. trupul congelat - un mod de a-ţi asuma şi sfârşiturile nefericite. ochii în pământ, un soi de anulare a dorinţei pe care ai putea-o insufla. (senzualitatea ta înţeleasă greşit e o senzualitate demonetizată, pur şi simplu n-o mai poţi folosi, o dată ce e pusă sub semnul întrebării, nu mai poţi cumpăra nimic cu preţul “simbolic” al frumuseţii generatoare de încredere, catalizator, şi ea, al forţei tale identitare).. de o singură chestie nu pot scăpa unii oameni, şi mi se pare că am parte de întreaga lor rasă, on my way “home”: nu se pot debarasa de agresivitatea aia infantilă, produs artificial al frustrărilor şi al palmelor încasate pe nedrept. cel mai infect soi de agresivitate, pentru că, diluată, nu mai naşte o reacţie geamănă- adversativă- ci numai milă.

şi-apăi mă mai mir de bruiaje şi blazaje puse de-a curmezişul.

cum, cum dracu să ajungi la tine când te acoperă flegme pixelate şi flegme reale ca ierburile şi pietrişul pe glaucos, şi cu atât mai mult cu cât te angajezi ca prostu în nebunia asta “să te aduci la suprafaţă”, cu-atât mai mult cu cât tu eşti scafandrul în căutarea propriei tale esenţe, despre care ştii/presimiţi că o dată găsită, o să dea drumul unei sfâşietoare profeţii. şi-atunci tot ce faci capătă o ciudată nuanţă punitivă. trebuie să fii mai crud decât restul. mai sălbatic, mai demoralizator, mai febril. să te dotezi cu un arsenal de ură tendenţioasă, aproape, ca să contracarezi ura externă, ura-corp străin care stă să pătrunde în tine. vorbeam despre asta cu călin, ieri. ne-a încărcat de demoni. ne-a injectat cu nemoni, că a fost un pic dureros. şi în plus faţă de nervozitatea asta, concentrabilă într-un slogan bittersweet ca i’ve got an attitude, i just don’t know how to use it (deci mă las citită/percepută greşit, las loc interpretărilor eronate, pe basa unor coduri şi grile anacronice), mai am dubii într-o privinţă. don’t laugh sau get ready, dau drumul unui bâldâbâc patetic şi ofensator pt oricine caută aici compuneri cu puncte de suspensii, ca la gotherii plictisiţi şi inconştienţi de valoarea lor sexuală (lucru grav, asexuarea asta, în lipsa deliciului de a fi tu, în forma ta actuală). rănile mele nu vor produce perele niciodată. şi asta pt că eu nu simt nevoia să mă protejez de particulele de jeg din afară, as i+ve got plenty of them myself. şi trăim fericite, în simbioză.

stau pe mess zilnic, am un blog, cu toate astea simt că exist din ce în ce mai puţin evident. şi dacă lumea s-ar întreba, din când în când, ce mai fac, m-aş foarte mira. rămân pe dinafară în aproape toate chestiile în care (ipotetic vbind) m-aş fi integrat. cum bunăoară, mi-a fost cerut un grupaj de versuri pt o revistă cu nr tematic din care ulterior, prin naiba ştie ce miracol, am fost omisă. când încep să vreau să fiu băgată în seamă o să fac o plimbare pe malu someşului poate-mi vine mintea la cap de la un posibil şi inoportun scăldat iernatic.

de 2 săptămâni stau în cluj, dar parcă sunt mai izolată decât la capătul de linie ce e hunedoara. şi dacă vă zic că n-am mai scris nimic de prin iunie o să ziceţi: “e clar…”

tai cu precizie, transversal, venele şi arterele nopţii.la câteva sute de metri depărtare, un boschetar loveşte un pet de marginea containerului ritmat ponderat, şi totuşi cu o umbră de îndârjire ca ţâşnind de altundeva şi interacţionând cu trupul lui de piatră fierbinte, de pământ întărit pe sub unghii şi alunecând compact în gaura de scurgere a unei cade din fontă.

mă apropiu, şi privirea lui sare ca o pisică pe bufetul plin de farfurii goale pe care le va linge cu meticulozitate.  şi se-atinge de pieptul meu aşa cum mingea de ping-pong atinge, ca din întâmplare, masa, deformând-o, erodând-o încet şi stupid, zi după zi.

şi ochii lui sunt cârlige care se-agaţă de hainele mele. între noi:sfori împletite din ură şi obidă. încleiate cu spermă şi salivă albastră.ca după ce ţi se ia un exudat din gât şi te simţi îngreţoşat şi nefericit.

nu suntem bolnavi atragem umbre ale nopţii şi ochi care s-au obişnuit cu chipurile aflate la mulţi metri sub noi, în descompunere. singurătatea e singura viaţă de apoi, mă mai gândesc şi-o pornesc încet spre blocul meu roşu ca o bucată de antricot.

simt nevoia să păstrez ceva din asta. în acelaşi fel în care jean baptiste grenouille conserva mireasma victimelor lui ungându-le leşurile cu grăsime animală.

eu am obosit. eu am obosit. eu ascult tears in heaven şi mă simt ca intrată într-o văgăună. little blog, confesorul meu surogat. într-o toamnă cu lumină scăzândă, blogul cel mic şi olga ghemuită pe canapeaua acoperită de-o cuvertură albastră. între oameni cool şi şocanţi şi outrageous, un teritoriu pe care-l calcă toate gunoaiele bipede şi în care mă simt totuşi bine pentru că e al meu, şi nu al lor. nu ştiu dacă oamenii ajung aici ca să ştie cemai fac. dar ştiu că aici pot să scriu despre asta fără să mă întrebe nimeni. şi pot şi să vă bag în origini pe toţi ăştia aroganţi în ţoale modeste, infatuaţi sub platoşe fragile de creiere mici şi inapte, tineri suprasaturaţi, casnici frustraţi, tocilare cu platfus pe minte, pe toţi vă înjur plus jignesc cu satisfacţie, de câte ori vreau, până nu mai pot. şi dacă face to face vorbim frumos, e pentru că laşitatea se exorcizează aici. blog cel mic vă urează poftă bună de fecale.

locul ăsta funcţionează pentru mine ca un pod în care eşti tentat să găseşti o anumită poleială dintr-un timp mai degrabă smuls cu forcepsul, extirpat, cu bună ştiinţă, decât pierdut, şi nu vezi decât mizeria care s-a depus peste. locul ăsta e un laborator de recuperat ceea ce am extras din oamenii şi din lucrurile pe care le-am abandonat, trecând la ceea ce mi-a plăcut mie întotdeauna să numesc “alt nivel”. parte a unui proiect “ambulant”, ca un circ cu puţini artişti, o caravană pestriţă şi înfiorător de tristă ce călătoreşte din mintea mea spre meleagurile uscate ale unor inbox-uri fantomă şi apoi înspre conversaţii lungi şi diluate şi iar şi iar, un carusel al depresiilor trecute şi viitoare, pe care le mai simţă încă învineţindu-te pe dinăuntru. mda, a full recovery a pedepselor grosolane aplicate-n alte ere glaciale. dar fără implicare. o distanţă perpetuă între un trup de-al meu şi altul, ca la orele de sport. toate astea mă fac, incredibil, să mă simt bine. fericirea e o iluzie optică, un caleidoscop pe care dacă-l spargi găseşti înăuntru nimic altceva decât gunoaie incandescente, mizerii personale reabilitate. şi-atunci nu mai îţi e ruşine să faci o listă cu rateurile tale sentim., cu momente penibile, cu umilinţe involuntar înghiţite şi perechi de ochi şi de limbi otrăvite. pentru că a trecut. niciun risc seismic, the sea is calm through a video camera.

i’m in the crowd and i’m still alone

ca făt-frumos care creşte într-o zi cât alţii într-un an, la 19 poţi fi mai distrus decât sunt alţii la 40.

şi asta pentru că ai avut o viaţă suportabilă,plăcută, de invidiat. ai iubit, ai devorat, ai simţit fericirea în toate nuanţele ei, ai asortat-o la tine, ai combinat-o cu tine,ai demodat-o pentru tine şi ai reactualizat-o, sub toate formele şi mărcile ei over and over, generos, subtil, responsabil, la nesfârşit.

ştii, cei mai mulţi bătrâni-legumă pe care-i vezi defilând pe străzi în căruţele lor roz de care cineva mai crud decât soarta sau nefericirea, chestia aia numită nevoie indispensabilă, a ataşat femei palide, cu trăsături impasibile, ca nişte manechine care nu contează decât în măsura în care poartă ceva demn de a fi privit, bătrâneii ăştia care te enervează şi te înduioşază deodată, cu inactivitatea lor, cu privirile lor albicioase, cu cămăşile lor scrobite, cu familiile lor numeroase, toţi până la unul au avut vieţi minunate , bogate-n calorii,

fără disecţii pe inimă ca pe o broască verzuie şi umedă,

fără răni în care să scurme ca nişte animale căutându-şi adăpost.

să nu mă întrebi cum am ajuns la ceea ce-o să-ţi spun mai departe. cum de pielea mea se desparte de a ta cu un cuţit moale, tocit, şi totuşi cuţit, păstrând umbra unei posibile crime, a unei mutilări exemplare, a unei dreptăţi compromise. să nu crezi că mă voi simţi mai bine dacă te sărut sau dacă te strâng tare în braţe. astea sunt consolări vechi. cele cu care eşti condiţionat în copilărie. teama de ceva mai rău decât atât.

m-am revăzut mică, într-un convoi de copii, mergând spre grădina zoologică. vezi, îi explicam cuiva, când eram la creşă eram mai tot timpul singură. într-adevăr: şirul indian, 2 câte 2, îşi pierdea perfecţiunea de tristă amintire (proletcultistă), tocmai în dreptul meu, care mergeam singură, cu braţele încrucişate, mâncând o bomboană, ronţăind-o de fapt, un cogeac desprins de beţigaşul lui alb şi gol, în care dacă suflai te izbea un damf de medicamente amestecate cu zahăr. molfăiam deci o bilă dulce de aceeaşi culoare cu buzele mele cărnoase, hidos de senzuale, pentru vârsta aceea o savuram, lăsând să se întrevadă precum o formă plină pe sub pleoapele adormite vulgaritatea şi voluptatea, amestecate ca nişte corpuri unsuroase, alunecoase, în nopţile de mai târziu, onctuozitatea asta estetică a chipului meu avea să acopere urmele cele pe care le lăsa fetiţa singură, mecanismul care era această amintire singură: obrăjorii grăsuţi şi bretonul tuns strâmb, tricoul roşu, pantalonii decoloraţi. avea să mă azvârle în paturi, în locuri speciale, în braţe grele. avea să spună lucruri porcoase şi triste despre mine. da, da. „carne fiartă în lacrimi.”

m-am aplecat spre corpul meu străin şi inconsistent. l-am pipăit cu răceală, ca un medic. cu emoţie şi curiozitate, ca atunci când mă-ntreb ce simte de fapt iubitul meu atunci când mă îmbrăţişează. cum e, de fapt, carnea mea, cum sunt perniţele de grăsime de pe abdomen şi de pe coapse,cât de drăgălaşe, cât de respingătoare, ce miros am vara, sau iarna.

„ea” putea, la fel de bine, să mă aştepte întinsă pe una dintre şinele pe jumătate furate ale gării, să stea acolo ca un pantofior de copil pierdut, roz, pufos, intolerabil tocmai din cauza atributelor ăstora. aş fi simţit aceeaşi uimire, aceeaşi derută moderată, aceeaşi spaimă alimentată de mituri & referinţe foarte îndepărtate. „ea” putea, la fel de bine, să-mi acorde mai mult timp, să mă lase s-o examinez, ca un bijutier, ca un artist minor, ca o fiinţă caldă. când eram acolo, cu un deceniu jumate în urmă, eram mai tot timpul singură, îi ziceam cuiva. şi pufoşenia mea îmi era străină, şi drăgălăşenia mea era contestată. da, da, zicea el amuzat, erai un copil tare urât.

şi precum mătrăguna la atingerea mâinilor omeneşti, urlu (Anais Nin)

o noapte ca o băutură otrăvitoare care să roadă mai mult decât carnea, să mă desfacă dispreţuitoare, să-mi înşire idealităţile, ca şi spaimele, pe suprafaţa aseptică a momentului când ai senzaţia (atât de îndreptăţit, câteodată) că ai rămas într-un vis, curgi paralel cu un somn foarte lung, foarte lung, îţi creşte părul până ce te poate înfăşura ca un giulgiu, îţi cresc unghiile până devin spirale cornoase, şi tu fugi ca acul unui pick-up pe suprafaţa vinilurilor cu poveşti de hans christian andresen. o noapte în care m-am tăiat fâşii ca pe caietul în care am scris poezii tâmpite, fără logică, fără temperament, terorizată de ceasurile care-mi băteau sub haine şi sub carne atunci ca li acum, dar mai tare, ca pt prima dată.

mă otrăvesc cu mine. cu ipostazele mele: urâte, penibile, necizelate, crispate, înrobite. am gust de noroi şi miros de animal ud. mă simt aşa, ca pe o chintesenţă vegetală a lucrurilor care ni se imprimă ca stimuli ai senzaţiei de mâl, de mizerie, de murdărie latentă.

îmi pare rău. eu nu scriu aşa. eu nu sunt metaforică ridicolă enfant terrible. scriu pentru că am nevoie de surprize. şi însemnările astea vor fi o surpriză. pentru că voi uita. uit tot ce nu este încântător.

sunt o fată speriată de privirile rele ale locatarilor din blocul cojit şi sumbru al piaţetei circulare în care merg, uneori, să citesc. privirile alea se extind azi, ca emulsia fotografică,  mă redescopăr acolo, un chip şi grimasa lui involuntară.

but all will pass, will end too fast, you know.

strange feeling: să văd poze din vermuri fericite, din vacanţe, de când râdeam cu gura până la urechi şi nu era nimic isteric acolo, nimic disonant, şi să ascult twenty years, piesă designed pentru momente când nu ştii pe unde naiba s-o iei, deşrtăciunea deşertăciunilor, când ai impulsul să te laşi dus de un val neprielnic, pentru că oricum, toate ţărmurile sunt bucăţi de uscat.

şi să am melancolia finalului din mă numesc roşu în creier.

şi în fine.  momentul ăla de la predarea cheii când noi ţineam un mom de reculegere pt colega aia şi twenty years rula încă, nu ştiu cum, pe fundal.

just try: poye când erai stupid, şi râdeai, şi sărutai pe cineva cu ochii închişi, şi credeai că dragostea ta  seamănă foarte bine  cu una de pe o peliculă de hollywood cu superbuget.

There are twenty years to go,
The faithful and the low.
The best of starts, the broken heart, the stone.
There are twenty years the go,
The punch drunk and the blow.
The worst of starts, the mercy part, the phone.

And thems the breaks for we designer fakes.
We need to concentrate on more then meets the eye.
And thems the breaks for we designer fakes.
But it’s you I take ’cause your the truth not I.

e o practică obişnuită ca în concedii, pe plaje, între chiştoace, în benzinării, la o cafea de 7 lei, să vezi madame de pică înţolite “la tendinţă” (jeansii ăia care pocnesc pe coapse, bluziţele baby-doll, denumire la care am ajuns să fac alergie) citind, devorând, frunzărind, foşnind cu nesaţ tabloide şi reviste feminine, al căror singur cusur este faptul că existenţa lor aboleşte existenţa câtorva sute de arbori, transformaţi pe nesimţite în hârtia glossy imprimată cu chipul, ţâţele şi curul nu-ştiu-căror bunăciuni autohtone, desore  care ne e dat să citim afirmaţii vecine cu descrierea măcelărească, la tejghea, a celor mai fresh bucăţi de antricot. cu ce mă ajută pe mine faptul că pleata rebelă a lui drew barrymore face furori pe plajele din malibu? sau că adela popescu şi-a bronzat funduleţul suficient de bombat şi de ferm ca să fecundeze bobiţe de salivă la colţurile gurilor mirosind a wc public ale românaşilor ? why would i or anyone like to know că una de la sexxy e grasă, şi nu sexy, căcat, maţele mele nu vor avea niciodată, dar niciodată vreo tangenţă cu nevoile şi conţinuturile maţelor ei (poate în vreun cataclism care ar turti românia ca pe  o îngheţată ţinută-n soare). e jenant să te intereseze ce ruj foloseşte gagica lu mahăru cutare, sau ce parfum îşi pulverizează nicoleta luciu pe chiloţi.

e jenant să scrii despre asta. jenant. ce spuneţi? “  plebea adoră să-şi răsucească hangeru-n rană, să-şi “alinte” sărăcia pre numele altor bogăţiiplebea e masochistă.”

ei bine, then….plebea trebuie tratată cu sadism.

şi totuşi vine toamna. şi vine ca ceva care te obligă la o smulgere din rădăcini. ne întâlnim pe străzi, ne aşezăm pe fotolii, vorbim despre prostia care ne ameninţă, paradoxal, mergem “dincolo” ca să creştem, ca să învingem that inner tide care o să ne atragă înapoi în cuştile patriarhale. vine toamna şi ne învălmăşeşte minţile cu celelalte toamne, care se întorc puţin cu ironie, cum se întorc feţele oamenilor pe care nu-i mai vedem, despre care ne întrebăm unde sunt.

n-a fost un vis. nici vara care trece, nici noapte care vine. trebuie să fie numai o cortină. despre 2 mai şi mare, despre valuri, despre nisip, despre drumuri şi despre acest fel de fericire, poate într-o zi când va fi frig şi va ninge până la prăsele.

dispoziţie excelentă cu happy tree friends. dar: nervi pt faza cu facultatea. eu meritam să intru prima. EU. cred că o să scriu kestii şi mai deprimate acolo. cred că o să o iau razna de tot. cred că o să fiu o ţintă a batjocurii, o suprafaţă de vopsit clowneşte ca la paintball. ştiu că sunt o prezenţă neimportantă. că totul e din vina celor care au organizat celebra internaţională de română. care a semănat cu o loterie, până la urmă. just a lot of money. şi nervi. foarte mulţi. emoţii, oboseală, emoţii, oboseală. în ciuda aparenţelor, i was really down then. şi olguţa era de asemenea. e singura profă căreia o să-i păstrez o amintire deosebită, şi pe care mi-am făcut-o prietenă. am avut această satisfacţie, at least. şi o s-o revăd mereu cu drag.

dar, revenind la treburile mele crâmpoţite: azi mi-am dat seama ce eliberare înseamnă despărţirea de hd. de casele ei ca nişte hoteluri dărăpănate sau ca nişte spitale de nebuni, gigantice şi vesele în cel mai tragic chip. de aleile năpădite de buruieni şi cantinele dinspre care răzbat acorduri de manea. de îmbrăţişările care dor, ca şi când mi-ar fi zdorbit, pas cu pas, oasele. coloana vertebrală. ca şi când ar fi încercat s-o dizolve. îmbrăţişări care ustură. şi amintirea lor ca acidul clorhidric. de clasa a9a şi umbra ei de animal gigantic, sfârtecându-mi echilibrul şi armonia. de tăcerile lungi, presărate cu otrăvuri, de nevoia de sentimente umane, de gama lor ca un tabel al altor elemente chimice, tabuizate. de poeţii rataţi, de artiştii rataţi, de aerele lor intoxicante. mai rău decât furnalele înfloritoarei epoci de aur. blia blia.

un diptic, un triptic de comportamente pe care nu le mai tolerez. un triptic de ceruri, un triptic de atitudini. ca şi când bucăţile, piesele de puzzle spun mai mult decât imaginea completă. imaginea  completă mereu mai tristă decât umila piesă de puzzle.

sunt întotdeauna prea sinceră cu ceea ce a rămas în urmă.anacronic şi sub pecetea lui “prea demult”

frica personală de epave: înotul în ape adânci şi picioarele brusc izbite de ceva metalic. o bucată dintr-o fostă navă, aflată acum undeva la mulţi metri adâncime. frica de când eram mică, la vama veche: că epava o să se desprindă din bancul ei de nisip. că o să se rostogolească şi o să ajungă lângă mine, pe întuneric. că valurile f înalte o vor prăvăli peste mine. frică reactualizată, an după an. -pretext ca să scriu despre eşecuri îngropate şi înţepenite în nisipul şi în stâncile de sub apele pe care trebuie să navigăm, till there are no oceans left

ce înseamnă dacă te visezi, în mod repetat, pe un ţărm pustiu, cu o mare încremenită, supraîncărcată de epave. epave peste epave peste epave. şi un promotor în ruină. şi epave până la linia orizontului: înseamnă că rişti să eşuezi pe plaja la care ai visat ca la o a doua descoperire măreaţă şi fascinantă, care să influenţeze istorii atomice şi personale, cu wealth in the bank but nothing to show inside. înseamnă că românia este o lepră pe pielea cam acneică a lumii, aproape t cum zice cărtărescu, faţă de care mi-a revenit simpatia din pubertate, citind orbitor aripa dreaptă cu nesaţ, şi sorbind din difderite peturi cu ceva rece transformându-se subit, sub presiunea palmelor mele prea calde, într-un verişor, frate sau rudă prin alianţă a ceaiului de iarnă. mai înseamnă că fericirea nu ţine cont de spaţiu sau de timp sau de orice dimensiune formală, că este un înscris în codul tău genetic, pe care îl accepţi şi căruia i te conformezi cu com-pasiune (suferinţă) şi co-sentiment (apartenenţă) (dacă vă sună cunoscut, e vina unei foarte frumoase cărţi- insuportabila uşurătate a fiinţei- milan kundera- o alegere nefericită zicea xavier marias într-o altă carte, şi aceea superbă - inimă atât de albă- dar mie îmi place kundera & there’s nothing i can do about it ). revenind la epave, e ca şi cum eşecul, cel mai sinistru şi mai rusty, ar sta să-mi umbrească plajele aurii pe care mă întind sperând la un pic de soare arzător, cancerigen, malefic, dar soare.

am intrat la facultate. cu regulamentul schimbat de pe o zi pe alta: nu s-a mai acceptat criteriul olimpismului internaţional, ci diploma de bac, ca la muritori. am intrat a2a deci, şi nu cu 10, as i should, ci cu 9.93. dar ideea e că sunt studentă în anul 1 la literatură universală comparată şi limba şi literatura română, că asta înseamnă că mă îndrept spre un glorios viitor undeva în românia, că sunt nebună, că voi visa încă mulţi ani de-acum încolo epave multicolore şi epave vechi pe o mare încremenită, totul din cauza unei pasiuni datând de când mă jucam (da da fără să le masacrez în ciuda aşteptărilor voastre de natură fictivă) cu păpuşile.

mi-e foarte scârbă de voi aştia care lăcrimaţi după liceu. şi de voi ăştia care lăcrimaţi după prieteni. şi de voi ăştia care vă temeţi că “dincolo” veţi fi singuri. şi de voi ăştia care vorbiţi frumos despre voi. şi de toţi cei care vă căutaţi pe google. şi de toţi cei care vedeţi o sursă de inspiraţie aici. şi de toţi cei care căutaţi o sursă de inspiraţie oriunde. de cei care aţi descoperit vama-veche prin 2004. de cei care veţi descoperi sf.gheorghe în 2010. de cei care daţi sfaturi şi scrieţi manifeste. de cei care vă spuneţi poeţi şi vă comportaţi ca atare. de cei care nu vă spuneţi poeţi, deşi sunteţi, şi încă foarte.  de cei care aveţi atitudini publice şi frustrări sexuale. de cei care vă mândriţi cu mediocrităţile voastre.  şi cu ratările voastre. pe care dintr-un autism asimilat pe parcurs abia dacă le identificaţi ca atare. şi dacă aş zice că vă întorc spatele şi că  mi-e silă de voi, ar începe să-mi fie scârbă de mine.

video

well, it’s obvious că în curând o să fie riscant să ne mai reproducem. păi fosforul ăla plutitor e, alături de naplam, una din substanţele agresive folosite de americani în irak. „Cînd auzi prin radio whisky pete, asta înseamnă în argoul soldăţesc că a fost dispersat un nor de fosfor alb. În contact cu pielea, acesta arde carnea pînă la os. Dacă îl respiri, îţi umple gîtlejul şi plămînii de băşici, pînă cînd te sufoci şi te arde pe dinăuntru“ (un soldat)

o să ne îmbrăcăm în 20 de straturi de textile, ca nişte cepe, şi irişii ne vor exploda rând pe rând, ca nişte grilaje din gumă de mestecat. mai avem 3 zile de caniculă şi o perioadă de arsuri. în mod evident, apelul la calm nu rezolvă nimic. dacă vi se pare că your skin is gettin itchy, ochii vă lăcrimează din senin, respiraţi mai greu şi mai sacadat, ei bine, NU vi se pare.

trecând printre tarabe, uitându-mă la legumele din ce în ce mai mutante expuse acolo, înfundându-mi nările cu un miros de tix naiba ştie de unde, mai mai că-mi vine să râd. când merg prin oraş cu gândul să dau de vreun loc sălbatic, dintre cele pe care le ştiam mai demult, şi văd zone întregi acoperite de moloz şi piatră, mai mai câ-mi vine să râd.

între timp, eu încerc să-mi autoprovoc o viaţă mai bună, mâine merg să mă înscriu la facultate, sper să merg la mare prin august, să fiu fata plajei o vreme, să citesc vreo 30 de cărţi şi, poate, să have the time of my life.

e greu să faci toate lucrurile vii într-un balon de plastic ce riscă să devină tot mai puţin o metaforă.

eşti negru sub unghia unui individ total pe care nu-l mai ajungi din urmă. el se întinde pe foaia ta de proiecte irealizabile ca o contuzie de viitor, în timp ce te identifici din ce în ce mai mult cu creatura speriată, cu gură rotundă de gonflabilă, care eşti în pozele mici pentru acte, fiecare cu eroziunile şi aproximările ei, cu bărbiile ridicate şi părul căzând ca o cortină mâncată de molii peste umeri, apropiindu-te de prima criză de autocontestare personală, care stă chiar după colţ, care nu seamănă cu nimic experimentat până acum, pentru nu este un experiment, ci o senzaţie fizică, altfel decât gama de senzaţii primare, pentru că le amestecă în blenderul defect ce îţi acaparează simţurile, stereotipiile, tertipurile şi micile tabieturi, ai făcut prea multe cockteiluri de detalii care contează, să vezi acum ce contează, să-ţi vezi fantomele principiilor tale blânde şi paşnice, ca nişte cursuri de ceramică la şcoala de arte din hunedoara, devenite brusc monştri coloraţi cu trunchiuri din saci de box pe suprafeţele cărora nu îndrăzneşti să-ţi verşi amarul. there+s no bitterness. e doar o serie de poze în care eşti mai urât şi mai imbecil decât în realitate. călătoreşti cu ele, te legitimezi cu ele. te legitimează. îţi descriu traseul stărilor conflictuale dintre monada pe care o întruchipezi şi jegul păpuşeresc din 3 pe 4 de hârtie fotografică. şi-atunci toate echitabilităţile şi toleranţele între ceea ce eşti şi ceea ce eşti destinat să fii, cu un paşaport în care arăţi imbecil, cu un buletin în care arăţi molestat şi cu o diplomă de bac în care ai mutră de curvă, dispar. serii şi serii de infecienţe. cu prima nepotrivire: can’t trust the sordid woman on that paper.

elucidare: nu sunteţi voi în pozele de pe acte. nu vă mai amărâţi. nu v-aţi erodat într-atât, nu sunteţi aşa de urâţi şi de spongioşi. maybe worse, acolo e un mixaj între a arăta bine şi a arăta ca tine

so, cheer up, să ascultăm şi mai ales vizionăm ceva drăguţ:

muzică(link)

citesc particulele elementare şi, da, îmi place.

mă gândesc dacă nu cumva tot ce am făcut până acum a fost un fel de declaraţie de dragoste pt mine. cu toate că nu mă plac. cu toate că ţin cură de slăbire (şi nici nu mai ştiu a câta este din viaţa mea. prima a fost la 8 ani). cu toate că am 1.56. cu toate că asta înseamnă că trebuie (sau ar trebui) să port platforme. cu toate că mi se pare că reuşesc să-mi ating limita maximă a incompetenţei numai după o jalnică baie de mediocritate. în cosmopolitan, care-i dă o stare de bine, în reviste pt adolescenţi găsite pe jos, lângă creşa “căsuţa cu pitici”( siglă brand new-cu un pitic stând într-un fel de baltă de vomă sau o pizza stricată), care-mi dau o stare de rău. cred că pur şi simplu am ars nişte etape cu o brichetă căreia-i zicem indiferenţă. şi care incendiază multe spaţii pe care ţi-ai dori, la un moment dat, în viitor, să le revezi.

când ascult piesa asta de la blueboy mă simt ca la un final de sezon estival, trecând prin toate staţiunile noastre rămase un pic în paragină, cu terenuri de minigolf printre care cresc scaieţi, cu balcoane cu filamente de bec ca nişte sforiţe de la un cadou carbonizat, cu piscine scorojite şi ultimi locatari în campinguri, cu restaurante mirosind a vechi şi a epoca de aur, cu prăjituri cu multă cacao şi miros de sulf.

şi nu, astea nu se trag de la cele 150 de pagini din după-amiaza asta.

nimic anecdotic sau interesant sau palpitant. doar autoiluzionarea că se întâmplă şi pe-aici ceva. şi omul hunedorean are nevoie de balonaşe.

mi-am găsit ieri distracţie pe siteul primăriei hd. de la fotografiile cu serbările “nunta de aur”, când o grămadă de persoane vârstnice roşietice deja la chip trăgeau de domn primar, până la formulările gen “vă invităm să amplasaţi tarabe pentru a crea atmosfera specifică de sărbătoare” şi punerea în paralel cu realitatea festivalului s.os. castelul: rromi ieşiţi în faţa caselor dărăpănate ce mărginesc drumul spre castel , locuinţe pe care le sau nu le deţin, şi în care fac sau nu fac focul right in the middle, dar care deveniseră brusc suport de kioscuri la care se comercializau (iată ce cuvânt tricky) vată pe băţ şi obiecte luminoase neidentificate. m-au mai distrat şi requesturile vizitatorilor, întrebările identice puse sub nume diferite (ambele freaky), dorinţele de a vedea fotografii din micro şapte (why, ppl? that’s totally sick). apoi, pe o ploaia cu bulbuci, unnoticed din camera mea cu vdere la mult beton şi multe bălării, ca pe vremea când terenul ăsta era plantaţie de porumb, ca la ieşirea din oraş, cu trenul, până la simeria, când cele mai dezolante auspicii umane ţi se deschid zdrenţăroase şi lascive, ca nişte sexe negre (dacă aş fi făcut ceea ce mi-am dorit în copilărie, şi-anume liceul de arte, aş fi pictat colibele astea şi combinatul înţesate de simboluri sexual-obscene, nu ştiu de ce mi se pare că se potrivesc deosebit de bine contextului ăstua al industrializării forţate ca un viol brutal, urmat de o hărţuire latentă, dar that’s just in my head, cred). am mers la piaţă, mi s-a părut aşa, eclectic-sărăcăcioasă, cum era şi acum vreo 2 ani, când viaţa mea se compunea din 3 particule: cărţi, piaţă şi net-cafe. uneori retro sau alte locuri mai puţin subterane. cluj.

am vrut aseară să merg la un vernisaj. expoziţie de grup la galerii. ok, îmi pun status cu o cvasiinvitatie, răspunde ioana, ne ducem. mie una mi-a cam pierit cheful când am văzut ce puţină lume, îmi place să mă strecor mai anonimă la evenimente din astea care nu ţin de mine, să mă simt outcast, să nu fac prezenţă mondenă, pur şi simplu cred că pt statutul meu de ex-wonder kid e mai bine aşa. ca să nu mă întrebe lumea ce s-a ales de puştoaica aia care scria poezii destul de lugubre pe la 10-11 ani şi să le răspund că nu ştiu, habar n-am ce mai e cu ea. maybe she lives in the attick. ca toate obiectele hărăzite prăfuirii, dezintegrării şi eroziunii de tot felul. am intrat, ne-am uitat, am comentrat, unu ne-a făcut poză (yay), am mers altundeva. de parcă se poate merge altundeva. adică tot acolo. retro. unde a rulat muzică de boală până la un moment dat când a început the karaoke session, şi jur că asta era muzică de agonie. castrare. stigmatizare. chinurile iadului. dureri menstruale acute. migrene. tuse măgărească. am ascultat un pic cum erau mutilate câteva piese acceptabile (among which minunata loosing my religion). am plecat înainte să-mi termin red-byteul. like a firday fashion show teenager freezing in the corner.

citind bântuiţii am dat peste un sidrom al cărui nume nu-l cunoşteam, deşi m-ar fi interesat. şi din link în link, am dat peste mai multe kestii. este vorba de îmbătrânirea şi degenerarea prematură /progeria, sindromul Hutchinson-Gilford şi îmbătrânirea accelerată după vârsta pubertăţii- sindromul Werner. în filmul jack cu robin williams era vorba despre un hibrid dintre cele 2 tipuri de sindrom. şi de la asta spre un animated cyberpunk movie - renaissance- which sounds good.

o piesă azi?

cocorosie cu o piesă mai nouă, cred

şi unul dintre videoclipurile mele preferate: f bun pt o zi cu nori, pentru vată pe băţ insalubră şi pt the small town blues în deplinătatea lui (ceea ce implică deja nostalgia)click aici

nu (mai) vreau să intru în contact cu funcţionari şi asistente. întotdeauna e mirosul ăla de hârtie, spirt şi acarieni. întotdeauna comfort food şi cafele îndosite. un iz de transpiraţie. plus sezaţia că ai deranjat. că eşti deranjant. că nu ai înălţimea potrivită şi nici greutatea ideală. că eşti un cui în pantofii decupaţi ai doamnelor plictisite şi interesate de cure de slăbire, integrame, jocuri pe telefon. că eşti incult şi jegos. că ai venit prea târziu sau prea devreme. că orice-ai face, eşti un factor de stress. o bătătură sau o jenă. o pieliţă de carne între dinţi. negru de fum sub unghie. o durere menstruală înainte de termen. că eşti prost şi că ai trăi degeaba. vă jur, nu mai vreau dispensare şcolare, ghişee, oficii poştale, nu mai vreau lemn cariat, dinţi rujaţi, pete de sebum şi salivă. nu mai vreau pixuri legate cu aţa pe sub birou. nu mai vreau întrebări capcană, nu umilire gratuită, nu gust amar, nu înjurături gâlgâite, nu politeţe prpagandistă, nu minciuni, scuze şi defecte exacerbate, nu nervozitate, nu muşchi încordaţi, nu pupile contractate e scârbă, nimic din toate astea  în contul meu. în sertarul meu cu drepturi umane.

aduceţi-mi un acvariu.

poză din o.m în 1968

în fine, vreau şi eu să fac un exerciţiu de relaxare. on-line. afară e înnorat. vreme de fotografiat blocurile din micro. vremea să te trezeşti într-un oraş de criminali. hunedoara e asociată din ce în ce mai des cu delincvenţa. are şi de ce. am citit o sumedenie de articole sinistre despre dat în cap, înjunghiat, bătut şi buzunărit prin zona micro 7, micro 6 şi împrejurimile chizidului. e greu să găseşti lucruri deosebite şi atractive despre care să scrii. ziceam că aş vrea ca la un moment dat blogul ăsta să se transforme într-o relicvă virtuală, sau într-o reprezentare holografică a ceea ce sunt eu acum, după bac şi înainte de facultate. şi că la un moment dat voi dori sa citesc şi ceva concret despre mine, acum.

drumul spre casă (sau traseul meu) în 1969

dar: aseară am mers în retro şi am băut un santal de portocale roşii. red bitul nu mai e bun, iar asshole e prea tare. berea nu-mi place şi restul cockteilurilor sunt prea scumpe. aşa că beau suc de ciudă. în seara asta voi face, probabil, acelaşi lucru. o să mă îmbrac în maro, cum mă îmbrac eu mai tot timpul, o să-mi leg papucii (am 4 perechi de papuci tip sabot cu talpa de iută ) sau o să-mi iau sandalele alea aurii, deja horjite. o s-o aştept pe andra cocoţată pe gardul ăla din fier forjat, verziu şi incomod, sau atârnată de ştergătorul de papuci, waldorf style. o să ne bârfim trecuturile, lucrările de bac şi viitorurile separate. o să zicem iar că nu suntem ca romy şi michele, deşi amândouă dorim să revedem filmul. andra o să-mi povestească despre casa în care va locui pe perioada admiterii. sounds nice, eu o să stau în mănăştur la etajul 4 şi-mi va fi cald. cu puţin noroc, o să revedem oameni pierduţi din peisaj a couple of lightyears ago şi o să ne amintim de ăia despre care am fi băgat mâna-n foc că au proprietăţi de panaceu, analgezice sau morfină.  (can it heal where others before have failed?)

sider proaspăt construit, celălalt traseu de la sau spre şcoală

în retro o să fie muzică de boală sau muzică de convalescenţă. o să zicem că liceul a fost cea mai extinsă boală a copilăriei. încerc să-mi amintesc ceva fain spus despre liceu. ah, mi se pare că am mai făcut nişte comparaţii de natură clinică. lapsus. nevermind. o să vorbim urât despre profii nesuferiţi. n-o să vorbim despre cei ok (what difference would it make?). o să vorbim despre ce purtam, ce ascultam, ce citeam, ce voiam, ce simţeam, pe cine iubeam, cu cine ieşeam “atunci”. eu nu mă machiam strident. eu nu mă pensam subţire. eu aveam şuviţe blonde. eu eram mai tot timpul singură. citeam terapeutic. îmi plăceau aproape aceleaşi lucruri. nu ascultam nimic. poate simon& garfunkel. pink floyd într-a 9a. scorpions, uneori (they suck). vama veche (mai mereu, până într-a 10a). ada milea (tot într-a 9a). joe dassin, renaud, jaques brel, edith piaf. leonard cohen, vacanţa de vară din 2005. luna amară, urma.  apoi au venit air, muse, keane, travis, placebo, r.e.m., portishead. muzică de fete. radiohead, porcupine tree, blackfield, kumm, travka. - vara asta. muzică medievală - prin toamnă. seara va fi ok. vom merge acasă. prin o.m. nu va fi curent. sau poate azi va fi. sau nu. frate-mio o să vorbească pe messenger. şi eu o să mă culc fără să mă rog. din păcate.

pe unde am hălăduit eu azi