promit pe prima pagină că o să scriu despre cartierul o.m. suficient de ciudat, din iniţialele lui se naşte cuvântul om (dacă vi se pare că aţi mai auzit asta, cercetaţi scrisorile din arcadia ale lui soviany). de fapt, o.m. este abrevierea conceptului de “oraş muncitoresc”, al cărui întrupare se voia a fi hunedoara în acel prim stadiu al industrializării. n-am făcut cercetări pe terenuri “oficiale”, dar din spusele bunicilor mei, cartierul s-a desăvârşit prin anii 50. există vreo 4 tipare de blocuri,primează însă stilul arhitectural sovietic, impus, din câte ştiu, numai aici, nemaiexistând orşe româneşti care să-l conţină pe arii atât de extinse.

o.m. este cartierul în care locuiesc. cu blocurile lui ca nişte cranii. cu manechine bătrâne. cu geamuri deschise ca nişte guri cariate. întins. life in death. pe-aici am bântuit în multe momente “cruciale” ale vieţii mele de până acum. andra a râs de mine într-o zi pentru că i-am povestit despre ieşirile mele singulare, pe la ore imposibile, când străzile sunt suprafeţe pline de praf şi oamenii sunt pe nicăieri.

pe-aici am ieşit cu prieteni, cu iubiţi, pe-aici mi-am pus viaţa la cale.

din zile ca astea am strâns o serie de poze. şi pentru că aşa ceva nu există pe net, aici e o serie de fotografii din cartierul o.m., maşina noastră de tocat vise:)

trăiesc într-un sistem magnetic special: lumea din jur trage de tine ca să i te integrezi. e ca în şambala. versatil e cuvântul nostru tabu. şi ne este al dracului de frică de schimbări. schimbările înseamnă automat activarea trialogicului social. nu vrei să fii văzut şi huiduit. no spotlights in here, gentlemen ….

în cartierele micro uniforma se compune din jeansi prespălaţi şi tricouri cât mai simple. dacă e negru eşti rocker şi rişti să te trezeşti cu găleţi de un conţinut îndoielnic în cap. dacă e roz eşti dubios, gay (pt bărbaţi), paraşută (pentru femei). dacă e roşu (ce-ai fă, vrei să te-mpungă tauru-ntre ţâţe?). dacă e maro (dic ăla, o căzut în budă). dacă e verde (goodmorning vietnam). dacă e alb (haualio mâncaty-ash da heşti chelner fratele meu?). dacă în loc de jeansi te trezeşti într-o fustă de:

1. 15 cm = bărbaţi în călduri, transpiraţii în crescendo, miros de grajd

2. peste 15 cm = ia uite fă pocăita draq

3. lungă= hauăleu tu de unde aterizaţi de la şatră?

(da, în hd se vorbeşte olteneşte cu accent ardelenesc, cu câteva excepţii- insule care nu s-au scufundat încă - sau care se mută deja pe alt ocean)

hunedorenii sunt cei mai rasişti indivizi când vine vorba de compunerea şi adoptarea unui gen de outfit despre care tu, c individ raţional şi mai ales, conştient de originalitatea sa de specimen, îşi doreşte să-i fie purtător de cuvânt (să zică: hello, i’m emo, sau ceva mai benign hi hi) . dar, cameloni defecţi ce suntem, orice depăşeşte stadiul gri asortat cu furnalele se transformă într-o pungă de confetti din înjurături, fluierături, schelălăituri şi alte lături ovaţionale căzându-ţi în cap. poli de căcat peste ploi de căcat pentru ăia out of the habbitual patterns. pentru mărgelele funky, fustele asimetrice, bluzele brodate, rochiile vintage şi papucii cu aplicaţii. ploi de căcat peste termenii din vocabularul ultraredus al păpuşilor barbie ambulante care se desfăşoară pe glitter magazines. în hd nu mai poţi decât să le urmăreşti ca pe nişte filme din alt spaţiu. suntem o rezervaţie de sălbatici. lăsaţi-vă identităţile acasă şi veniţi să vă aplatizaţi la un loc cu noi. o viaţă ieftină din marfă ieftină şi uşor dezintegrabilă. o viaţă stretch, o conştiinţă din lycra, nişte lucruri decolorate, ochelari de soare pentru a storm that never seems to end.

şi mai ales un zâmbet artizanal.

o zi de pierdut capul. o zi de vândut lucruri preţioase de-ale tale. o zi când poţi să-ţi scoţi vechiturile în faţa blocului. sau în faţa blogului. totuna, mai nou. o zi ca anul trecut pe vremea asta, ca acum 2 ani pe vremea asta (eram naufragiată în deltă), ca acum 3 ani pe vremea asta (mă holbam la o sticlă de fanta fructe de pădure într-un local de 2 lei), ca acum 4 ani (cred că am trăit primul sărut, cred că nu trebuia. atunci). lucrurile astea nu se contabilizează. ţi se aşează în faţă, nişte platouri cu carne stricată - carnea care se prinde de oasele tale atunci, sub pielea care transpira în acelaşi ritm - atunci. îţi place? nu. se poate altfel? nu.

nu se poate altfel decât să ieşi pe la 8 seara din casă, cu un cer gri verzui în spatele tău, şi tu tot gri verzuie, să treci pe la grecu, lângă liceu, să vezi bolnavii descinşi de peste drum, direct din saloanele lor toride, cum se târăsc până la cele câteva mese din plastic, şubrede, cu umbreluţe decolorate înfipte-n mijloc, toţi în halate lucioase, să te uiţi la ei - cum beau bere şi mănâncă îngheţată - să te gândeşti că ai bacul, că tribunele din faţa liceului, pe care te cocoţai într-a 5a, au rămas fără scânduri, să-ţi vezi numele pe o listă impersonală, laolaltă cu multe alte nume. doze de cola, de 7up, ceva verde: asflatul crăpat de rădăcinile unui plop tăiat, urmele furtunilor de săptămâna trecută, dealul de lângă micro 7 (microsoft), obsedaţi puştani, obsedaţi adulţi, câini rânjiţi şi becuri care pocnesc pe casa scării. frutti fresh. lecţii călduroase la materii reci, cadaverice.

o poftă şi o nevoie să asculţi gloomy sunday (d. gallas) şi pearly (radiohead)*

tot ce mai gândesc.

—————————
* am ales versiunea asta cu spiderman pt că voiam soundul original, nu ceva live.

 

învăţ despre fanarioţi şi ascult şuie paparude. îmi aduc aminte de o petrecere drum&base din downtown (un club din hd,  mic şi călduros de îţi ies ochii din cap, cu nişte hublouri prin care cerul se vede întotdeauna ca înainte de furtună) pe care l-am frecventat o singură dată, din plictis sau cine ştie de ce, mi se pare că ajunsesem la o stare vecină de apartament cu disperarea, cred că mă sufocam în viaţa mea de blablablist de joasă speţă, în fine, am intrat acolo,  am băut o cola în sticlă minusculă, nu mă băga nimeni în seamă, eram foarte anodin îmbrăcată şi aveam părul prea lung pt moda 2006-2007, plus că majoritatea lumii avea chef de flirturi şi poveşti de benzi desenate, am mers în baie ca să-mi trag sufletul şi o gagică blondă cu ciorapii deşiraţi mi-a cerut dermatograful, s-a comportat aşa de “evident” că n-am avut ce face şi  i l-am dat deşi am oroare de contactul cu secreţiile - chiar şi lacrimale- ale străinilor, cred că l-am aruncat după, era un creionaş din ală ada românesc, foarte moale, mai mult vârf bont decât creion, apoi am încercat să dansez un pic şi am fost împinsă de nişte unii care făceau pogo pe “pentru inimi”, am luat-o uşor uşor spre casă, pe scările veşnic băltite din jurul izvorului cu apă nepotabilă din apropierea şcolii 3, la care am învăţat în 1-4, e foarte trist că izvorul ăla e contaminat cu nuştiuce microorganisme, am băut litri întregi din ţeava aia dubioasă care se deschide în pântecele din beton armat al ciudatului “edificiu” inscripţionat cu 1967, îţi dai seama, mare descoperire mare în hunedoara anului 1967.

băi, mare dreptate au ăştia, din 2 unui-i tâmpit şi celălalt e fraier că nu zice nimic.  te uiţi pe-o canapea într-un pub oarecare (oarecare pt ca vbim de  hunedoara, şi-aici toate-s la fel), dacă nu ţi-ai programat vreo întâlnire la care să vorbeşti despre “registre stilistice” sau “ce caută omu pe google” , nu te poţi aşeza, să comanzi un santal de portocale roşii sau un red bite (singurele lucruri “potabile” din retro) şi să ai şi plăcerea unei conversaţii de cea mai cheşpe calitate. nu ţi-o aduce nimeni pe tavă. n-o stoarce nimeni din nicio cutie. instinctul de turmă muşcă din tine ca bretelele unui sutien prea mic (lolololol)  din umerii unei tipese vorbăreţe şi, ca orice individă cu apetenţă pentru bârfă, deosebit de vorace.

în fine, azi  am hrănit o căţeluşă şchioapă, m-am gândit că şi eu sunt un om bun în adâncul sufletului. deşi nu-mi place muzica asta pe care o ascult din inerţie, consider bac-ul un jalnic rahat şi strig la ai mei cam des, mai ales în confruntări telefonice.

bacul nu e un examen greu. bacul nu e o treaptă abruptă pe pasarele dintre realitatea incomodă şi posibilitatea măreaţă şi vaporoasă. bacul e un examen demoralizator. tocmai ţi-ai şters din agendă orarul, ţi-ai rupt carnetul de note, mai ai o filă de cec de încasat. profesorii ţi-au zis că şi-ar dori să nu-i uiţi şi colegii îţi mulţumesc că i-ai invadat cu prezenţa ta parfumată şi isterică. ai rămas aşteptând ca materiile să se epuizeze. şi materia din care eşti făcută ar trebui predată cuiva, îţi zici. sictireala şi plictisul cu care nu te-ai bucurat de ultimele zile din cei 8 ani întregi şi zemoşi pe care i-ai consumat în liceu. iar acum trebuie să demonstrezi că eşti matură, că ştii să-ţi împingi corpul spre cele mai potrivite câmpii elizee, că asta e ceea ce presimţi acum, o afterlife căreia nu-i poţi da nume pt că e de rău augur să te gândeşti la lucrurile care acum îţi cam scapă printre degete. şi în sfârşit pricepice era cu oamenii ăia debusolaţi bătând străzile cu privirea goală şi doar aparentă împacată cu pelicula abrazivă din care e făcut sfârşitul ăsta de lume. caută pe cineva dinainte. caută o terasă dinainte. o culoare dinainte. sunt ispitiţi de culori. viaţa mea îşi restaurează faţada, iar nefericirea asta care mă obligă să vorbesc la telefon până ce mi se topeşte în mână nu-i altceva decât o trusă de farduri cu 70 de culori, ca cea pe care, mânată de depresia mea la dozator, am dat banii fără remuşcări - aseară.

***
cine de adolescenţă scapă de el scapă. scapă de tumoarea aia care-l împiedica să facă lucruri întregi şi adevărate. care-i colecta sângele curat, sângele îmbujorător, sângele proaspăt, lăsând un rest de plasmă rozalie inodoră şi insipidă. scapă de copilul prost, retardat şi insuficient sieşi pe care l-a crescut şi îngrijit cu atâta obedienţă.

şi eu o să scap de copilul prost şi naiv care a scris schema asta de mail, pe la 16 ani, nici nu mai ştiu pt cine:

“o să citeşti mailul ăsta. ştiu bine că o să-l citeşti. n-o să poţi să îl ocoleşti n-o să poţi să îl pierzi printre liniile albe-albastre-gri ale monitorului pe care cauţi ceva/ dincolo de care crezi că e ceva. şi sunt mândră ştiind că o să citeşti rândul ăsta şi pe loc o să se declanşeze mecanismul amintirii şi o să îţi recompui în minte imaginea mea poate imaginea mea în seara aia sau într-o dupăamiază în care am tăcut destul de mult sau într-o poză din vremurile alea când te aşteptam şi tu erai tot timpul grăbit iar eu eram f dezamăgită şi-mi promiteam k n-o să te mai aştept niciodată pt k oricum nu reuşeam să-ţi spun tot ce aş fi vrut pt că oricum cel mai bine îţi vorbeam în gol aiurea. iar când erai acolo uitam tot ce-ţi spusesem, tot ce repetasem, şi-mi era ruşine de chestia asta.îmi era ciudă ciudă ciudă. uf! o să te-ntrebi pt ce naiba îţi scriu dar cred că e destul de curajos gestul meu ca să mai aibă nevoie şi de motivaţăă, nici nu ştiu de ce îţi scriu sau dacă e bine să-ţi scriu, în nopţi ca astea sunt în stare să lupt cu that monster living under my bed whispering in my ear (că n-a fost nimic, că n-am fost nimic, că nu sunt nimic, că e inutil să aştept semne goale, mai goale decât figurinele origami atârnate de galeria grea a ferestrei, că e inutil să trimit mesaje în sticla monitorului, mesaje la care să mai şi aştept vreun răspuns.) în nopţi ca astea caut oamenii deşi oamenii m-au întristat de fiecare dată, oamenii au învineţit obrajii copilului din mine oamenii au înveninat limba copilului din mine oamenii m-au obligat să ignor copilul din mine — cu toate astea sunt o optimistă, o mare optimistă, din rândul celor ca mine sunt recrutaţi nihiliştii, sinucigaşii.
în nopţi ca astea te caut pe tine - my greatest fear. pentru că nu ţi-am scris niciodată”
— din lucruri ca astea a fost făcută adolescenţa mea. din cuvinte fără expeditor şi din expeditori fără cuvinte de dat rest. ioi ce patetic. de fapt, am scris tone de prostii de genul ăsta,mulţumesc lui Dumnezeu că nu le-am şi trimis. da prostia asta, as it is, scrisă pe o foaie cu pătrăţele mi-a părut emoţionantă. f touching. mi-a adus aminte de mine )ioi ce mişcător) şi that was me: (

care spaţiu? uite, vezi, asta e problema, nu ştiu care spaţiu. ştiu cum se numeşte, ştiu că mă aşteaptă un fel de afterlife, un fel de început promiţător cu ramificaţii înspre ceva ambiguu numit viitor, de parcă nu ştim cu toţii că viitorul e o agendă de promiscuităţi şi indecenţe pe care îţi propui să le realizezi, de locuri pe care să le violezi, de coduri pe care să le spargi şi alte prostii cu care îţi pierzi vremea pt. că ai un creier prea mare de exploatat şi prea puţine posibilităţi pt a ajunge la un consens cu tine. zero buget alocat chestiilor cretine cu care-ţi umpli momentele goale din pat, dimineaţa, cu aşternuturile soioase şi o singurătate alături de care te simţi invincibil. eşti o maimuţă pe care se fac experimente. te-ai împachetat în foi cu lecţii ilogice şi speri să iasă ceva din tine când aterizezi pe pământul fertil al marilor universităţi în care creierul tău o să fie conservat altfel decât era aici, unde formolul fusese înlocuit cu spirt de după 4 ani începuse să pută a câine mort şi a congelator scos din priză. lăsând metaforele la o parte, e destul de sinistru să-ţi închipui cum după ce pleci dintr-un loc stereotipiile cu care ai fost îndopat şi care-ţi stau uniform pe creier- cum îţi stă carnea pe oase- se vor repeta, la fel de firesc, la fel de obositor, îmbrăcând fragilitatea altor minţi a căror evoluţie n-o poţi bănui.

este vorba despre universurile paralele ale existenţei în şcoală şi în afara ei.

 

ultima strigare a catalogului. adică ultima dată când sunt oficial la c.n. i de hd. festivitate jalnică. falseturi, diplome aiurea, muzică debusolată cu sonorul la minim, sala de la sider, prăfoasă, neprimitoare,  huiduieli, fluierături, profi puţini, răsfiraţi, haine transpirate, clase marginalizate, locuri goale, tapiserii roşii, moment de reculegere, garoafe, cheie grea, gaudeamus lălăit, coridoare reci, miros de var, femei de serviciu, colegi revoltaţi, egouri revoltate, medii stranii. …we had it all. the remains of our day. un cartier de oameni prea puţin vii, cuvinte şi emoţii la second-hand, cu miros de mucegai şi de urină. un apus dintre blocuri gri şi cataloage cu pagini lipsă. ar trebui să fim trişti. doar ne despărţim. dar să trecem peste asta.

istorie personală - scurt studiu introductiv:

în 1999 eu am dat un examen de limba engleză ca să intru în clasa a 5a la liceul teoretic iancu de hunedoara, devenit între timp colegiu naţional (lupu-şi schimbă păru, sau altă p… aceeaşi barbă, cum vreţi voi). eram entuziasmată pt. că la şcoala generală nr. 3 lucrurile se arătau cam împuţite deja- pt mine- având o grămadă de colegi dornici de batjocură, iar eu situându-mă în postura de animal domestic, blând, mic, jignit fără vină din pricini cretine )în special poeziile despre care se zicea că mi le scriu părinţii dăăăăă). aşa că, ostracizată de colegi, de unele învăţătoare şi de restul colegilor pt. faptul de a alege acest liceu, şi pactizând cu alte 5 colege renunţarea devinitivă şi irevocabilă la feerica instituţie - generală 3 - am pornit cu pas vioi şi cu emoţii maximeeee spre impozanta- pe atunci - clădire. de la chioşcul-librărie de peste drum mi-am cumpărat 2 pixuri cu gel - noutăţi impresionante, cu mare priză la puştoaicele de 10-11 ani. alte detalii: copii imbracati frumos, fetite imbracate batranicios- spandex şi dantelute, profi care ne impuneau respect. frică. am primit subiectele si mi sau parut exagerat de usoare. la proba orala m+am descurcat de asemenea “admirabil”. bla bla, am intrat într-a 5a.

de-atunci, fiecare sfârşit de ani îmi provoacă nemulţumiri dintre cele mai diverse. cea de anul ăsta e îngrijorătoare, cumplită, şi absolut cretină, întrucât la baza ei stă o mare frustrare: frustrarea mojiciei, a mârlăniei şi a nemerniciei întregului sistem pe care îl priveam cu atâta consideraţie în urmă cu 8 ani. liceul iancu de hunedoara. the fucking highschool which is so over. aici 90% din oameni îşi concentrează atenţia asupra ceea ce conţine ideea de pilă, relaţie, prietenie, filiaţie, nepotism, sponsorizare. la 90% din ore cauţi muşte ale căror traiectorii să le stabileşti ca puncte de reper pt. a nu căde în tunelul albastru al plictiselii (la vonnegut tunelul albastru era al morţii, which is quite the same). dimineaţă de dimineaţă te trezeşti cu gândul că, vorba cuiva, mergi la locul unde îşi pierzi viaţa. şi chiar o pierzi. o laşi să se uniformizeze, să se aplatizeze. apoi, dacă faci ceva, eşti tratat cu tot atâta uimire şi cutremur cu cât e tratată căţeaua aia de-a fătat într-o crăpătură a pământului nenorocit din curtea şcolii, şi nu se gândea nimeni să-i arunce o coajă de pâine sau ceva similar. mă îngrijorează ignoranţa. mă îngrijorează liceul de mâna a patra care o să devine, ghereta şi dugheana mascată slash bine(?) camuflată care este deja. mă îngrijorează mirosurile de ciorbă care pătrund prin clase de dracu ştie unde. ca şi când s-ar da ospeţe non stop. sau mese pt. sindicalişti.

and above all, acum, la final, sunt dispreţuitoare. şi n-am să particip mâine la nicio serbare, la sider, the building of dead.

odă cireşelor care-mi încântă papilele gustative, care zic că a venit vara, ca cerul de deasupra hunedoarei e bleu deschis şi plopii verzi creează un efect de fund de piscină turcoaz şi scorojit. odă şlapilor transparenţi ai femeilor care-şi cară sacoşele din rafie cu mânere maro, lemnoase printre tarabele jegoase- fier şi ciment - şi cumpără dovlecei, roşii, conopidă, castraveţi, căpşune storcite. odă magazinelor din spatele pieţei - cu haine din materiale sintetice şi manele răsunătoare pe tiparul u2 (with or without you). odă emisiunilor care s-au păstrat mişto şi a reluărilor lor de vacanţă, odă trupelor pe care le-am uitat şi care-şi scot câte-un hituleţ de dansat în mare cu bikini uzi, genul obsesiv, care ţi se stecoare între circumvolunţiuni când nu poţi dormi sau naiba ştie prin ce dramă personală treci. odă revistelor cu bonusuri de vacanţă: genţi minuscule în care nu poţi ţine nimic, mărgele kitsch, oferte de costume de baie jolidon şi argos. odă tonetelor de îngheţată dez-gus-tă-toa-re şi tonomatelor de manele despre care scrie şi în jurnalul naţional.

a venit vara.

suntem toţi o apă şi-un pământ

she- adică eu
the third world- un titlu cu rezonanţe puternice pt ce mai poa să însemne oraşul ăsta pt. mine. mi-am profilat blogul pe tema asta: cum vede un om pe cale să se desprindă lumea de care a depins, de care s-a lipit cu ventuzele lui cu adezive proaste cu iluzia că “aici am o viaţă şi prieteni” cu toată gama ideii de frică: nesiguranţă, teamă, anxietate, aprehensiune. şi nu vă aşteptaţi la nu ştiu ce multifaţete ezoterice ale fiinţei. aici mă simt ca între patru pereţi atinşi de igrasie, ca într-un polaroid care se decolorează văzând cu ochii. aici oamenii strigă la tine nemotivat şi ai un singur mijloc, cel mai clişeu, şi cel mai la îndemână ca să ripostezi: corpul tău. corpul tău cu apendice, maţe, plămâni plini de gudron şi gaze de eşapament, degetele tale (degetele tale mijlocii), corpul tău iraţional şi cretin, pe care vrei să-l bagi într-o mie de coconi ca să fie impenetrabil, invulnerabil. carne. ca aia pe care am tăiat-o azi şi am pus-o în tigaie, sau ca aia cumpărată de la avicola dintre blocuri acum 3 ani, plină de viermi. focar de infecţie- tu şi corpul tău care poartă toate cicatricele singurătăţii ale frustrărilor pe care ţi le ascunzi sub multe straturi de haine, şi care ies mai abitir în afară, prin porii pielii, prin ochi, prin glandele lacrimale. cicatricele urmele copcilor arsurile. critica distructivă. o cămaşă din păr de cămilă pe un trunchi neted, neatins de altceva decât de buzele unui bărbat pe care îl iubeai, şi încă-l iubeşti, şi pe care o să-l iubeşti mult după ce va veni să-ţi zică lucrurile alea eufemistice despre cum “nu se mai poate” şi “tu meriţi mai mult”. aici asfaltul compensează răceala de abator din ţesuturile stricate ale conexiunilor pe care le păstrezi cu câţiva oameni alături de care ai crescut, în acelaşi ghiveci cu pământ viermănos şi apă puţină zis “ŞCOALA TA DE ELITĂ”. plecăm. graduation. când mi-a dat andra linkul ăla mi-am adus aminte de soră-sa într-a 12a ascultând “graduation” (de la vitamin c, search pe you tube), şi de noi cum stăteam acolo înfundate în canapea băgând napolitane joe şi completând oracole cu roz , de cum plângea ea, de cum îi părea realmente rău după tot, dar şi de câtă acţiune şi cât spirit părea să fie pe coridoarele foarte lungi (şi nu că ar fi bacovia or smth, kiar sunt lungi şi anodine) şi în curtea şcolii otrăvită, totuşi, cu turcisme şi dancisme de la “grecu”, unde se-nghesuie şi copii, şi adolescenţi, şi bolnavi de la spitalul municipal, pt 2 covrigi, sau un esspresso cu lapte, sau un star snacks cu 1 leu, sau o scufiţa roşie, sau o napoca whiteeee (snobish l.) . atunci era altfel. era implicare. comunicare. acum suntem nişte autişti. şi imaginea şcolii e una de deşert, când 2 tartori(şi şi-ăia….rup în tine plămânu) te păzesc să nu cumva, Doamne fereşte, să intri pe unde se filmează, ca nu cumva să intre fizicul tău în cadrul rigid şi perfid al unei camere de vederi care-a întregistrat minciuni despre tinereţe&exuberanţă.

cu alte cuvinte: e trist că piesa asta înfierează tocmai plictiseala şi apatia care ne-au curs prin vene în anii ăştia. şi că liceul e o haltă. atât. o haltă.

în absenţa mea, deţinătoarea recordului pentru ore care, ca acele cârpe cu aspect jegos din filmele mute, îţi intră pe-o ureche şi-ţi ies pe alta, s-a coborât (cu greu) din sfera-i (sau cubu-i, sau piramida-i sau ce formă geometrică vă trece vouă prin cap) şi a întrebat clasa (adică 3-4 stressaţi) ce satisfacţii au avut în cei patru ani de liceu. şi pt. că eu eram plecat să-mi iau banii pt ce-a ieşit din my old precious scars , pe care mi le-am tot pansat cu messengiuri şi bloggăreli şi prietenii care nu au dispărut, doar au îngheţat într-un timp (sper că nu mitic aka repetabil) ca oasele de vită-n congelator, - pt. că eu am primit primul premiu pt volumul meu de debut, cu alte cuv. ,m-am gândit că ar fi incorect şi mai ales lipsit de savoare pt voi, ăştia care vă mai pierdeţi vremea citindu-mi jurnalul ăsta fistichiu şi nesimţit, să nu dau măcar câteva răspunsuri schematice, dar sincere şi sută-n mie autoreferenţiale.

înainte de-a purcede la întocmirea listei, cu mâna pe inimă, şi cu sexu-n creier (că aşa ne şade bine nouă, tipelor creative) zic că n-am avut satisfacţii, ci de-a dreptul orgasme cosmice în ăştia 4 ani. cele mai multe când sentimentul că nu fac nimic mi s-a extins în tot organismul cum se extind cuiburile de pureci în blăniţa cuţilor mei alternativi:P şi mai multe când am trecut pe coridor şi-am văzut panourile roz cu rezultate speciale, când am stat la cozi la grecu, dar mai ales când am luat puncte la germană. sper că Dumnezeu n-are-un sistem similar. “olga, în 2007 ai acumulat 4 punctte, în 2008…” am avut mici, dar persistente satisfacţii văzând că li se rupe tuturor de ce am făcut eu bun(serios, n-am făcut prea multe, dar e ceva în mine care îmi zice că alţii n-au făcut chiar nimic…), dar că -s toţi stup acolo knd vine vorba de vreun dat în bară. când am participat la ziua europei şi profa de geogra băga mufa dintr-un orificiu-ntr-altul şi tot nu se-auzea nimic. când am fost de serviciu pe şcoală şi când am cumpărat covrigi pt doamnele secretare. când am mers cu diriga la un kkt de film într-un kkt de cinema de ţi se şi zbârlea părul de pe mâini când vedeai cum se ridică praful de pe ecran. am fost neasemuit de fericită când am avut 4 ore libere, da am stat prin şcoală că avem latină de la 2 la 3. gaudeamus igitur, că şi-aşa post iucundam iuventutem post molestam senectutem nos habeeeebiit huuumuuuus. dar humus ăla nu va fi humus de hunedoara.

până gat liceul nu vă slăbesc de blogurile astea. şi-aşa m-am înfundat cu tot soiul de frustrări pe care n-am avut cum să le refulez pt. că eu nu-s o emo cititoare de cioran care se-apucă să-nvăluiască idei, gânduri şi sentimente în cârpe negre ca broboadele de doliu. după cum vedeţi, aveţi aci un blog colorat şi ofertant, de-ţi vine să nu mai pleci de pe tărâmurile virtuale. which is bad, actually.
plouă, fulgeră, ce te ţine-n casă?
let’s make it clear: 90% din liceu o să fie depozitat în castelele din căcat (materie primă - căcatul ăsta, şi unică, din câte se vede) pe care le-am ridicat din ce s-a întâmplat şi ce nu s-a întâmplat prin vieţile noastre. folosesc pluralul nu din solidaritate, nici ca să marchez ideea de colectivitate, ci pentru că vreau să mâzgălesc cu highlighterul ideea că nu doar viaţa mea de “liceian” (ca să performez- iată ce cuvânt avangardist- o transcriere fonetică rudimentară şi nepretenţioasă, da cu maxim efect artistique) a acumulat rahaţi şi mizerii, ci fiecare viaţă (de liceian) al cărei curs a urmat unul vecin cu al meu, cel de până acum. adicătelea mf, mf, şi mf all over again. & dacă în rest distracţia a fost element de contrast, sau dacă vă amintiţi şi chestii bright din glorioasele vârste cu sufixoidul “teen”, căcatul - chiar şi cel subliminal, imaterial şi cu-atât mai împuţit despre care povestim acum - şi-a respectat calitatea de “material biodegradabil”

agresivitatea mea e necesară pt. că nu-i posibil ca în 4 ani să nu poţi să te simţi băgat în seamă, respectat şi existent, viu, vizibil ca parte integrantă dintr-o clasă, o şcoală, o instituţie ce se vrea (şi chiar este, în reportaje, la tv) una cu prestanţă. nu-i posibil să simţi că eşti complet izolat, că n-ai cu cine să comunici, dar mai ales, şi subliniez: MAI ALES că nu-ţi comunică nimeni nimic. nu-i posibil ca mobila aia periculoasă, masivă şi aproape putredă (la 50 de ani şi omul începe deja să rablagească, d’apoi obiectele “statice”) să fie schimbată cu 2 luni înainte de-a termina liceul, şi asta doar pt că se ţine o olimpiadă naţională în oraşul ăsta. şi mai sunt multe lucruri imposibile şi greu de imaginat. unii le-au văzut, alţii nu, despre ele voi vorbi (din laşitate, desigur) abia prin iulie.

până atunci, aşa-i la vie, toate-s praf hd-i cum este… şi ca dânsa suntem noi