chipul clasic al darlei mele, o imagine la care ţin mult.(scorpionul blând cu un ac retezat, that’s me, i guess)

după logica lui “pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” am strâns un pic cordonul care mă lega de personajele mele “tutelare”, nominale, am intrat un pic pe teritoriul lor demarcat cu o linie punctată din reziduuri şi isterii refulate şi am imaginat o scrisoare cât mai lipsită de sens, cât mai aglomerată, cât mai ne-artistică şi ne-reprezentativă posibil, o dejecţie autoreferenţială care mi-a permis o redirecţionare a obsesiilor mele înspre o poveste mai solidă, pe scheletul căreia carnea să stea mai tare, mai bine dozată, mai apetisantă. darla, personajul viitorului, construită, reconstruită şi deconstruită de mai bine de un an, se încăpăţânează să trăiască în mine ca nucleu colector de obsesii, darla e o breşă în discursul meu obişnuit, tinzând spre o totalizare nesănătoasă şi un pic cam crispată, cam contrastivă. darla e starea de neutru între femeia superviscerală şi cyborgiţa asexuată care m-au atras, ca dedublări, ca opţiuni identitare, de-alungul vremii. de ce simt nevoia de măşti din astea care se lipesc de piele, care păcălesc carnea, uşoare şi bine fixate, în acelaşi timp? nu-mi place să zic eu fără un suport fictiv. ceea ce scriu eu nu e autobiografie, poezia mea nu are tangenţe cu biografia mea, tangenţe reale, expuse. mi-e teamă de nuditatea gratuită, mi-e teamă de blitzurile prea tari. din această perspectivă, s-ar zice, darla e o soluţie ingenioasă şi comodă, un personaj cu atâta potenţial cât pot duce, o veritabilă marionetă. şi totuşi, darla nu-mi permite o mai mare flexibilitate, nu mă lasă să lucrez şi pe alte fronturi. darla, ca o amantă geloasă, mă subjugă, mă descompune- în textele mele-în piese minuscule, greu de reasamblat. un eu care se pulverizează cum pulverizezi puţin parfum pe o hârtie specială doar ca să-l testezi. un eu tester.

am încercat de multe ori s-o omor, până la urmă am sfârşit prin a-i fi eu victimă. cu darla sub degete, cu sforiţele ei transparente, mai precis, aduc o înjurătură învelită-n staniolul unui elogiu tuturori kitschurilor ne-asumate ale aparenţei de viaţă pe care am avut-o acasă, de la retro până la atitudinea rebelă introscopică. dar, cum ziceam, e timpul să cresc, să cuceresc alt teritoriu. şi când zic asta, mă afiliez versurilor unui cântec foarte drag mie, pe care-l tot fredonez în tramvai, în drum spre facultate. asta în timp ce încerc să legitimez cumva - şi să degradez/anulez toate justificările adiacente acestui gest - despărţirea mea de draga, gothica, suava, tembela, păpuşa, femeia, fetiţa, temperamentala sau abulica “mea”(da, a mea, mai presus de alte atribute plauzibile) Darla.

şi dacă tot am vorbit despre ea, ataşez aici câteva “posibile” chipuri, în poetica aceea a unei demontări a kitschului trucat sau a bunului-gust deviat într-o zonă kitsch. de la păpuşă la femeie, de la stafie la cerşetoare mizerabilă, de la prietenă la opozantă agresivă, are o sumedenie de ipostaze pe care le voi definitiva cândva. de aceea, iat-o ilustrată în câteva dintre ele.

(e un text la care ţin pt că nu s-a potrivit niciunui context, aşa că, în toată splendoarea asta clasică şi simetrică  a lui, l-am lăsat să putrezească într-un folder. acum, pentru că vine în imediata descendenţă a zilei ploioase care m-a transformat într-o murătură ambulantă, dar şi în continuarea nopţii zăhăite, cu placenta mea virtuală spartă şi lipită cu leucoplast, citirea lui mi-a venit ca o mănuşă. îl asezonez, ca de obicei, cu nişte poze care suplinesc nevoia mea de un printscreen interior, pentru vise. călin mi-a servt metafora şi am adoptat-o. pădurea galbenă, muzică de toamnă, camera curată şi un text care mă atestă documentar pe mine, cum mă manifest acum)

muşti colţul pernei şi ai scame în gură. eşti un act ratat, nu o fiică, îţi zic ai tăi. de fapt eşti numai destul de lucidă ca să pricepi:
ce simţi tu acum e o stare de panică. ce simţi tu acum e mai mult decât amorţeală. mai mult decât letargie. mai mult decât să te întinzi şi să te expui peste tot ca o rochie la uscat, afară, în bătaia vântului, altceva decât să-ţi pui toată încrederea în grija mea de femeie care refuză să crească, şi pentru care pari o distracţie în plus, un artificiu, o nişă prin care se poate strecura din ea însăşi. altceva decât să vezi în palmele lui late, frământându-ţi corpul cum frământă copiii bucăţi de plastilină diferite, alterându-le culorile şi calitatea, două clame strânse tare, tare de tot. dureroase. sigure.
palmele lui nu sunt cârlige. palmele lui se agaţă de corpul tău altfel decât cu atenţie şi răbdare.
eu nu sunt mama ta. nu sunt nici măcar un copil care-şi delimitează spaţiul de joacă. n-am niciun instinct de posesiune. niciun instinct viu, funcţional. nimic în afară de dragoste.

reacţionezi. în sfârşit reacţionezi. ca atunci când particule de corpuri străine se amestecă în corpul tău cauterizând fiecare semn distinctiv, operând fiecare particularitate -o gloată de chirurgi orbi, cu mâini tremurânde. ca atunci când cineva se-arată mai tare decât tine, mai puternic, mai viu, şi asta îi dă dreptul să te doboare, să te bruscheze, să te reducă la bidimensionalitatea asta de poster jalnic, excitant: femeia cu hainele ei excesiv de decente trase deasupra coapselor/ îţi arată că până la urmă tot

ce era înainte un travaliu continuu,
este acum un viol nesfârşit.

(2)

„te-au ciopârţit”

bărbatul 1 şi bărbatul 2 făcându-şi loc în încăperea moale a tristeţilor tale scrise pe pereţii esofagului în loc de zbierăte pe care le-aş auzi ca venind din alt cartier şi cărora nu le-aş da atenţie.
prin somn, mă întorc cu spatele la tine.
prin somn, un somn ca ăsta, cu gura deschisă şi braţele sub pătură, sufocată de spaţiul mic şi urât dintre două perne pe care dormim ca nişte corpuri recompuse după ghilotinare ( artificiali, ireali, artficiali, ireali) n-aş bănui nici disperarea, nici spaima.
n-aş bănui decât beţia, dezmăţul, căderea într-un hău de nelinşite semănând tot mai mult cu întoarcerea într-un pântece care putrezeşte. “suntem viitorul tuturor nematodelor” îmi zici şi mă săruţi pe jumătate adormită, cu gura rău-mirositoare şi un fel de moliciune impersonală, de parcă am face cunoştinţă şi ai vrea să pari degajată.

nicio amintire nu e valabilă, sora mea. organicul înghite tot, îşi impune standardele, îţi oferă o şansă.

„te-au ciopârţit”

bărbatul 1, bărbatul 2, bărbatul 3 – aceeaşi celulă divizându-se la infinit în uterul prea strâmt al superfemeii pe care o iei peste oasele lăsate câinilor, gândacilor şi viermilor inelaţi. muşti colţul pernei (perna din pene, perna din puf, perna din câlţi în cuşeta care te duce la capătul celor mai urâte coşmaruri ale tale) şi crezi că asta te ajută să treci peste multe, multe, multe de tot. îţi treci mâna peste ceasul deşteptător cum ai văzut în filme şi ceva în plus: cum ar fi proiecţia holografică a unei foste mari iubiri care uite, în sfârşit, îţi stă în cale şi nu te lasă să treci.

(3)

nu te mai poţi gândi la viitor decât ca la un bilet pe care n-ai apucat încă să-l compostezi. îl mototoleşti. îl desfaci. îl îndeşi în portofel grijulie, de parcă ar fi ceva de mare preţ. tu ştii să trăieşti. tu eşti frumoasă în rochia ta croşetată foarte strâns, ca legăturile opace, dar elastice dintre bărbaţii ca el şi femeile ca darla (fetiţe de ocazie, copii răsfăţaţi ce mănâncă dulciuri pe ascuns şi se masturbează cu gândul la ken their sweet prince). tu eşti părul lung şi mătăsos al păpuşii pe care o mângâiem, în secret, cu limba scoasă de plăcere, toţi, absolut toţi.
ai nevoie de viitor cum ai nevoie de bilete, cum ai nevoie de dragoste, cum ai nevoie de un bărbat şi asta nu înseamnă neapărat dragoste (dragostea e plastic încins contur precis delimitare desţelenire tot ce-ţi trece prin cap ca un sânge mai puternic, mai uşor de recunoscut, un lichid tare, ameţitor). nu, ce vrei acum nu înseamnă dragoste, e mai degrabă un gust plăcut şi egal pe cerul gurii, aceeaşi obsesie între pregătire şi desfăşurare, o reiterare a părerii bune pe care trebuie s-o ai despre tine.

*
perioadele de depresie nu mai au greutate. devin volatile, şerveţele cu care îmi faci semne de despărţire înţeleasă întotdeauna ca temporară, deşi ştiu/ştii că nu e aşa. că plec iar spatele meu desenat din curbe şi linii frânte are forma sicrielor în care-ţi pui jucăriile, că port poverile tale cum îşi poartă clocharzii puţinele lucruri în saci maronii şi incomozi, dintr-un arondisment într-altul. plecările sunt triste. plecările te sufocă. plecările sunt o alergie de care nu te poţi lecui. şi pielea capului ţi se umple de buburuze roz şi usturătoare, pe care le zgândări cu încăpăţânare.

*
lapte pâine ciocolată chipsuri alune. stomacul îţi cere totul dintr-o suflare. te gândeşti intens la chestia asta, aproape că te bucură, e un lucru lesne de asimilat de oasele strîmbe ale poveştile noastre întotdeauna schelete, niciodată umplute cu detalii. o chestie lesne de asimilat, în general- după atâta timp ceva despre tine care descinde direct din dimensiunea instinctelor, şi nu te supără, nu-ţi scârţâie între dinţi.
o expresie aplicată mai multor contexte, world-wide. da, asta e bine, pentru tine, pentru demonstraţiile tale că eşti în stare de ceva memorabil, care să nu se lovească de „perisabilitate”, „oxidare”, „rusty clips that hold his mind”, o durere de cap care să nu treacă . eşti fericită acum în alt fel decât mai demult. o fericire minoră. o ţigăncuşă murdară, dincolo de jeg o frumuseţe tulburătoare.

îţi scrii numele pe un post-it şi-l ascunzi în sertar printre scrisori. eşti mai mult decât a smiley face în colţul ecranului.

*
uiţi pentru o vreme, te plimbi prin tine ca prin creierul comun al puţinilor oameni de care ţi-e dor. şi tăcerea lui se face un strat lipicios de gem pe o felie de pâine uscată. viaţa nu e o sufragerie antiseptică, viaţa e o farfurie cu zeamă acră ce cade din când în când pe covor.

*
apoi îţi aminteşti şi perlele din jurul gâtului tău sunt celulele singurei treceri despre care nu mai vrei să vorbeşti. copilăria e o haltă şi tu călătoreşti cu un inter-city capitonat. nu vezi nimic în afară.

nu e nimic în plus, totul se ordonează: te întorci resemnată la corpul meu gol şi corpul meu gol cere mereu acelaşi lucru, un câine înfometat, sărind şi făcând tumbe în jurul iubiţilor mei impasibili, fericirea e o femeie vicioasă rozându-şi plină de obidă unghiile false. te întorci, îi arăţi că eşti o variantă mult îmbunătăţită a păpuşilor care ne-au conservat copilărie mai ceva ca nişte aditivi alimentari.

*
un pic îngreţoşată de roşiile şi brânza dietetică, zidită într-un şablon de concurs de frumuseţe, tu te trezeşti într-un corp care doreşte şi care nu acceptă. te întorci la un corp gol ce se teme să fie gol. îşi cere dreptul la învelişuri şi straturi protectoare, la emulsii care să-l ferească de orice vine din afară şi nu înseamnă nimic.

“nu vrea decât să-i autentifici frumuseţea, să-l faci admirat, iubit, mângâiat” îţi spune cineva, îl atinge. “să trăieşti pentru el, nu doar acolo, sub pojghiţa lui de frumuseţe, chircită, inhibată cum te mişti de colo-colo într-un capot despre care nici măcar nu ştii să spui din ce e făcut sau ce culoare are şi despre care bănuieşti numai că e bun pentru că-ţi ţine de cald.” să faci dragoste seamănă uneori cu o vizită la tomograf. totul dezvăluit, totul pe faţă. secţiuni prin ascunzişurile cele mai triste ale singurelor lucruri de care depinde prezenţa ta aici. să faci dragoste seamănă uneori cu o fişă de externare din acel ospiciu pe care credeai că o să-l stăpâneşti pentru totdeauna, cu mâinile strâns legate la spate şi ochii ochii ochii închişi.
***
(când pleci, aerul păstos te înghite şi te vomită câteva străzi mai departe

după fiecare coşmar, ceva din mirosul tău rămâne pe pernă.
ca şi cînd mi-ar ţine de urât)

am visat că se-ntorseseră toţi oamenii – vii şi morţi- care-au locuit vreodată aici

şi că oraşul era suprapopolat. ne loveam unii de alţii şi ne întrebam ce mai facem.

dar ştiam că nu-i bine că n-o să ne mai fie niciodată bine

 şi ca o flanelă refuzul şi scârba ni se mulau peste braţe. în cantina liceului 3

singură singură şi cu ochii plini de fard ruby rose şi cu un tichet de masă

pentru următoarele zile

mototolit oarecum umed de transpiraţie şi sebum

mă gândesc la ce vreau să devin. medicamentele n-ajută şi nici planurile mari

pe care ţi le fac alţii. nici diagramele frumos colorate /ca la manichiură unghiile bine pilite

nici pieliţele cojile straturile

din matrioska de carne

nici cuiele pe care le păstrezi între un nume şi celălalt

căzute pe jos –

bibelouri într-o vitrină pe care o împingi cu umărul

frumuseţiletale toaleteletale

am trăit pe o frânghie din cearşafuri azi-noapte.

nu ne mai plimbam pe trotuare, ci pe scări sprijinite de blocuri

repetam scene de film. şi din ochi ne curgeau bucăţi din tot ce am mai văzut până atunci.

un sân imens şi lenjeria roşie a unei blonde masive. o hârtie

de ziar pe care cineva încercuise locuri de muncă vacante. un ceas din care ies furnici

mari cât unghiile taniei. negre şi mari. mari şi negre. mâncarea pentru o zi grea

pe schele. nu se mai construieşte nimic, doar matrioska din carne creşte sub piele.

se lăţeşte. se îngroaşă. o arteră pe care trebuie. un fir roşu şi un ticăit aspru.

prima păpuşă stabileşte tiparul, ziceam eu,

următoarele se desfac la comandă- următoarele sunt prostituate care-ţi cer milă.

femei cărora le desşurubezi capul. femei produse în serie

demontabile inutilizabile 

aceeaşi punere-n scenă, acelaşi joc de-a şoarecele şi pisica.

acelaşi potenţial de seducţie. cu ciorapii ei – unul subţire, altul opac.

cu feţele ei – întotdeauna bosumflate. mâinile ei reci şi picioarele care reţin apa

picioarele ei pe trotuarul macadam ca târând greutăţi şi lanţuri. şi tuturor li se părea firesc.

de fapt nimic nu s-a schimbat de-atunci. îţi croşetezi baticuri pentru

la iarnă când vei fi nevoită să te-ascunzi

şi nimic nu te poate aduce mai în faţă mai în the lime-light

decât tine. goală. fără bijuterii şi fără apreturi.

fără linii.

seara când fundele devin bandaje peste ulcerul varicos al cerşetorului

din accelerat toată casa e un pat cu o femeie necunoscută

ca o tumoare crescută deasupra .

tot sufletul tău e un sertar cu păpuşi dezmembrate pe care-l scoţi cu totul din corpul lăcuit al dulapului

şi mi-l aduci la picoare. 

goală. fără bijuterii şi fără apreturi.

fără linii. nimic nu se schimbă.  doar zâmbetul roz irizat şi buzele crăpate

patul din îngheţată.

temperatura. culoarea de praf şi zahăr tos. gustul din gură dimineaţa.

toate semne de boală. toate cutumele unor trucuri cu jobene şi cutii de cadouri.

treci pe lângă mine îţi vine să faci un gest aşa mecanic

cum te-nchini când treci pe lângă catedrală. eu sunt toată un cocon de durere

un cuţit pe care-l înfigi rând pe rând în scoarţa copacilor morţi

şi ies vopseluri şi var nestins şi din ochi ne iese exact acelaşi lucru.

iar între un tobogan pe care se prăvălesc aşternuturi

încă destul de curate încă destul de pline de tine

şi tobogane pe care alunecă toţi copiii muţi ai femeilor care vin în urmă

sunt toate pantele toate matrioscele

sunt toate feţeletale toate frumuseţiletale

 caşti gura şi le înghiţi. şi niciun nerv rupt.

niciun cartilaj. niciun ţipăt.

mi-a amintit ieri andra de piesa asta de la travis pe care o ascultam doar ca să scot multe perechi de fiori să mi se plimbe pe coloana vertebrală. era iarnă şi noi săpam cu trupurile noastre aerul greoi al oraşului împietrit, cu oamenii lui închişi între mulţi pereţi. veneam de la şcoală în tristul început de decembrie şi lumina din ochii noştri era destul de opacă, aidoma celei de-afară. pentru că ştiam că “n-o să mai fie la fel” la un moment dat, am încercat iarna trecută să captez cât mai multe poze din hunedoara noastră îngântă şi trăită ca un cântec despre ceea ce nu poate fi niciodată bine. frumuseţea percepută aproapă organic a fructelor putrezite care ne cădeau în cale. străzile alea cu nume de pictori, detaliile alea care s-au estompat, sfărâmând cu privirea paharele de lut aşezate pe scăunele din lemn, florile moarte. aici e jurnalul meu metaforic, cu patetismul lui asumat şi gustul lui de vin învechit, de cafea la ibric, de covrigi tari şi zile puse la uscat îngheţate peste noapte, fragile, casante.

sad lisa.

prima dată trebuie să vezi plăcuţe cu numele străzii ca să ştii că nu te plimbi
prin corpul unei femei bolnave de reumatism.
să vezi borcanele cu murături şi nimicurile înnegrite din balcoane şi curţi, damigenele îmbrăcate, măturile şi primele răsaduri de pătrunjel. să te-ntâmpine capetele cărunte, cu zimţii unor piepteni drepţi şi negri trecându-le prin păr, imediat după trezire. niciun alt nerv, nicio altă arteră. doar muşchii relaxaţi şi aerul că ceva rău şi urât stă să se-ntâmple.

aici ferestrele ţin loc de oglinzi. aici uşile sunt guri care mustră, cu buzele strânse. iar gurile noastre şi toate orificiile sunt numai cicatrici. se lăbărţează pe feţele lungi ca nişte baloane dezumflate. petrecerea a trecut, de-atunci încoace, lunar, cineva extirpează tot ce-am văzut şi tot ce-am simţit. să nu mai credem că fericirea e posibilă doar la un moment dat, iar că în rest, toate sunt pierdere şi suferinţă şi chin.

lunar ne întindem pe mese acoperite cu linoleum şi neştiuţi, scoatem pe rând, fără să cârtim, fără să ne plângem, aţele astea moi, vinete, cu care supertristeţea, ireversibiltăţile, nevoia de mai mult, plăcerea care se pierde/ care nu se poate recupera
ne-au cusut pleoapele şi sexele.

asta e tot: uitarea, un expreso pe care ţi-l cumperi din gară sau din chioşcul de la colţ, uitarea, o poveste cu vecina de deasupra, uitarea, când ridurile sunt urmele tuturor garourilor care-ţi ţin membrele tari şi pregătite pentru acele ataşate de tuburi şi pungi cu otravă, uitarea când

adormi în ultima silabă a rugăciunii ca un păianjen în propria-i pânză.

oraşul se-ntinde până în gâtlejul tapetat cu albastru de metil al darlei.

toţi suntem răciţi şi febrili, resturi de hârtii creponate din care se fac ornamente jalnice. noi împodobim spitale şi cabinete particulare. a venit iarna, o femeie în alb care ne ia exudate din gât, câte unul pe săptămână. . îi spunem mulţumesc frumos şi plecăm înveliţi în muşamaua scaunelor din sala de aşteptare. coşurile de gunoi cu pedală se umplu: tragem cu ochiul înăuntru (nu ne e foame, dar e foarte greu să te detaşezi de alţii, să nu vorbeşti cu alţii şi să-ţi mânjeşti bombeul pantofilor stând în fel şi chip, până te strigă) . doar teste „barza” negative şi pliante despre bacilul koch, despre hiv-sida şi imunitate. doar jumătăţi de viaţă şi gume infectate cu streptococi aurii. la plecare, corpul meu e buretele dezgolit obscen al canapelelor din dispensarul numărul 2, zgâriate& rupte a dezolare. trăiesc în planşele cu copii grosolan decupaţi cu forfecuţele pentru unghii, din almanahul „femeia”. scriu râsetele lor în alb-negru.

3.
de fiecare dată vindecarea se aşează ca o bătrână pe băncuţa mucedă din faţa blocului, îşi scoate lucrul de mână şi ne croşetează fulare şi haine lungi, cu ochiuri mici, îndesate, să ne ţină de frig. dar vindecarea nu e numai un instrument, e o garanţie, ne gândim şi suntem tot mai puţini, tot mai mici. un medic celebru ne învaţă să creştem 2-3 centimetri atârnaţi de bătătoarele de covoare ca nişte idioţi prea plini de energie. dar eu nu pot face asta. eu îmi port reţetele din farmacie-n farmacie până ce cuvintele nu se mai disting şi boala mea poate fi orice boală, iar nevoile mele, orice alte nevoi. şi fiecare zîmbet sau sărut e praf într-o capsulă de oxacilină.

4.

lentoarea de la capătul oraşului, tencuiala sumbră a colibelor cu multe placaje deasupra, ca pe birourile prăfoase şi întunecate ale primăriei un vraf de dosare.

tristeţea că suntem ultimele flori vii dintr-un buchet degerat, pe masa din verandă, primăvara timpurie şi răcelile copiilor de la creşă.

toate câte le văd seamănă din ce în ce mai mult cu trupul ei aplecat peste straturile de crizanteme, înainte de ziua morţilor, când îşi ascunde maioul găurit şi pijamaua vărgată sub capotul de casă al bunicii şi întreagă, aşa cum vine, cu tava pentru cafea şi ochii umflaţi, e numai o zdreanţă aruncată între cer şi pământ. ştiu că întotdeauna e tristă. că este mereu îmbufnată şi că frunctele din care muşcă ea sunt mai mereu putrede. că spatele ei s-a dezobişnuit de îmbrăţişări. că pântecele ei e obişnuit cu maternitatea. dar nu cu cea radiind, ci cu aia care-i aduce singurătate şi spaimă şi coşmaruri într-un pat mult prea mare pentru vertebrele şi coastele unei fetiţe. o înţeleg. o urăsc. stau la picoarele ei. o privesc cum lucrează. cum se umple de frig şi cum boala îi intră pe sub haine ca mâna prea îndrăzneaţă a unui bărbat de care nu ştie mai nimic şi de care nu-i este teamă. uneori îi mângîi gleznele, aşa de mici sub ciorapii de lână, nişte gheruţe de pui congelat, două chibrituri arse.

alteori buruienile sunt bucăţi din corpul lui masiv, glandele sudoripare şi ganglionii limfatici. le-aruncă pe făraş. şi mereu, mereu răsuflă a uşurare.

*

foarfecele taie frunze şi flori cum îmi tai tu respiraţia, tu când eşti silueta porţionată de modelul forjat al gardului, un tablou de artă cinetică, o prezenţă ireperabilă. sau când eşti figura moale, curată, ca porţelanul nefinisat din care se făceau mai demult păpuşi ordinare. i-a scris mai demult, apoi cuvintele au devenit canapele greoaie într-o cameră mult prea strâmtă.

numai la lisa mă gândesc eu ca la un cap de păpuşă între straturi de bălegar şi mucegaiuri, al lisei e singurul corp care nu poate fi altceva decât o bucată de etamină brodată cu viermi alburii, dintre cei ce mâncau leşul unui pui de cioară, pe treptele catedralei, şi nu era nimeni acolo să-i dea la o parte.

mi-e dor de casă. ascult emilie simon, stau aici, un tapet de toamnă, totul e real.

casa

ţara pustie a darlei începe din tristeţea mea de ştreang din satin ce se rupe înainte de vreme,

din salteaua mea plină cu bucăţi de placentă albăstrii, uite-le. atinge-le. eu o să le iau de-acolo

şi-o să i le împletesc în păr ca pe nişte meşe moi, gelatinoase

prin care soarele nu trece şi nici ploaia nici degetele tale reticulare. e cald şi frumuseţea darlei

devine un oblon pe care-l laşi în jos ca să adormi.

  la picioarele tale e o vietate mai crudă decât dragostea mea- mai slabă decât iubita ta care se gândeşte la moarte cu picioarele desfăcute,

şi tu te gândeşti întotdeauna la asta, la cum

descui uşa îi zici ok, ai venit, o să te servesc cu un pahar de sifon

o să-mi deschid venele în faţa ta ca să le priveşti îndeaproape

ca să le palpezi şi să pricepi: a fost multă plictiseală aici

ca o ploaie acidă pe care o înghiţi pentru că nu te gândeşti nici la viitor,

nici la consecinţe. la cum ea te muşcă de urechi şi de nas ca o pisică turbată.

ţara pustie a darlei încorporează toate scenariile astea

le îndeasă unul într-altul ca într-o poşetă-plic pe care o strânge la piept

cum ai tampona o rană cu vată şi spirt / iar usturimea, dulceaţa ei carnivoră ar compensa

ziua fără coridoare întunecoase şi fără ziduri reci care să-ţi strângă spatele în copci

într-un corset de iluzii făcut după modelul emmei bovary.

*

te iau de mână, mâinile tale sunt complete, săpuniere uscate şi foarte vechi, în care se odihnesc bucăţi de ceară şi urme de jeg,

amintirile corpurilor rufoase care se chinuie unul pe altul,

când o să fac dragoste,

corpul meu va fi mai curat decât acest gang cu pisici oarbe şi câini invalizi

prin care-am trecut ca să ajung la tine, sunt bucuroasă, atât de bucuroasă

că mâinile tale seamănă mai degrabă cu mâinile prietenelor mele iar

asta mă  îmbracă într-un sentiment de bine, îmi pune la gât şiraguri de cuvinte inocente, de gesturi fără nicio pondere şi fără nicio masă musculară, asta

pune scuturi vii între noi şi restul realităţilor pe care le ţin în portofel laolaltă cu buletinul şi certificatul de naştere ca pe pozele unor copii din viitor,manechine cu ochii pictaţi şi manechine fără braţe şi fără picioare,

eu nu înşel dar nimeni nu poate spune asta cu destulă certitudine,

aşa că am să-i arăt lui călin mâinile astea pe care le ţin acum

am să-i vorbesc lui călin aşa cum mă înveţi tu acum

 „îl lipesc de mine pentru că nu ştie să meargă singur

pentru că pielea lui se mulează pe impulsuri electrice, pe spaime, pe nevroze”

am să-i explic asta lui călin, am să-i descriu asta lui călin,

şi el  o să fie sceptic la început,  o să se uite urât la mine – la început, şi ochii lui o să semene cu ochii bolnavi care sunt toţi ciudat de albaştri şi toţi posedaţi parcă

de un duh al muţeniei sau al tristeţii mo-no-cro-me, dar asta nu contează, mâine el

o să-şi desfăşoare tot pachetul de cărţi pe masă, şi toţi pionii din jocurile atârnate pe pereţii librăriei „facla” şi-o să mă întrebe, cu privirea în pământ şi stând jos ca să fie mai scund decât mine, „ce-ai de gând?”

 mîine, numele lui se va scrie singur

pe toate lucrurile mele, în toate jurnalele mele,

şi ca o dantelă, igrasia ne va tivi îmbrăţişările, gura, obrajii

*

deocamdată îţi arăt casa, picioarele darlei care doarme pe burtă, sânii ei de băieţel, sângele livid cariocele cu care i-l desenez bisturiele

cu care-i  sap în plasticul gol şanţuri secate ca într-o planetă

pentru care viaţa sau fericirea sunt capitole încheiate puse-n dosare grele,

prinse cu multe capse, inima ei e un organ spongios

 iar spaţiul dintre noi e spaţiul larg, ca un uter imens,

de căţea vagaboandă, un spaţiu din care mâine voi plonja direct în oala cu ulei încins

a zilelor împreuna pentru ultima oară.

deocamdată te las să adulmeci aerul acid dintre picioarele ei

implanturile de păr implanturile mamare tot ceea ce-o face să semene

cu o femeie vie, lichidă, tragică- aşa cum sunt eu -

care ştiu să mint mai bine decât să spun adevărul

şi camera mea fără ferestre te mestecă te topeşte

aici e ţara noastră pustie, louis,

fără demografie şi fără spor natural

numai un nod filogenetic între ură şi nepăsare

ţărmul

aştept să scriu ceva bun pentru tine, să completez o fişă

despre ce mă sensibilizează ce mă dezgustă ce mă face să plâng

şi iată cum tot drumul meu e pavat cu bătrâni libidinoşi

pe care tu i-ai putea înţelege mai bine, eu nu, eu am ajuns la ţărm

îmi spăl aici hainele cu sentimentul de vină pe care-l au copiii deşertului când varsă din greseala bidoanele cu apă pentru o saptamana intreaga in care

zidurile se vor usca si vor fi faramicioase, cum e inima mea, cum e corpul meu

sexul meu cusut cu o mie de copci , eu te aştept pentru că nu mai înţeleg nimic

eu nu mai înţeleg dragostea care merge pe catalige

nu mai înţeleg femeile mucegăite care ies din casele lor

ca din nişte cutii de pantofi, şi se pregătesc pentru zilele lor de naştere

ca pentru nişte drumuri lungi pline de neprevăzut/

picior peste picior

cu ciorapii lipiţi cu ojă şi pantofii scâlciaţi

ele

îmi zic că dragostea poate lua chipul oricărui bărbat

de la ăsta care se-mpleticeşte şi cade într-un rodou gol

până la ăsta fără mâini şi fără picioare

ca un tors de păpuşă-totem azvârlită între tufele din spatele blocului.

le fac fotografii. şi verdele ochilor lor trece ca o tonă de aluviuni

prin sângele tău

am mers prin ploaie. m-am adăpostit într-o scară. blocurile fantomă

iau forma ta când te-ntinzi, forma ta excitat, forma ta plin de trufie.

 l-am văzut pe demian masturbându-se. ochii lui demian şi  poza unei anorexice. ochii lui demian, sudoarea lui prefăcută-n sebum  lacrimile lui prefăcute-n osânză

 ea va muri curând pentru că are 30 de kile şi venele ei sunt mai subţiri

decât acele perfuziilor cu glucoză. ea are părul roşu. în rest e cenuşie.

 el va mai gâfâi pentru o jumătate de oră,

ea are kile câte minute se va mai gândi el la ea,

câte minute îşi va mai freca mâinile una de alta

până ce transpiraţia i se va resorbi în porii larg deschişi

ca la bolnavii de gută

şi gura lui de rozător se va închide cu zgomotul unei uşi de motel

l-am văzut pe demian pe toţi stâlpii de înaltă tensiune în toate umbrele lor rahitice

şi mutra lui îndobitocită m-a urmărit o vreme.

şi amintirea lui ca un corp greu s-a strecurat pe sub geaca mea roşie mi-a dat jos sutienul chiloţii pielea şi carnea mea s-a unit cu inconsistenţa şi dezolarea stridente şi groaznice

amintirea ta, demian e stridentă şi groaznică, aproape la fel de stridentă cum ar fi un viol la 10 ani

în camera în care ţi-au făcut ai tăi botezul şi prima băiţă

şi ţi-au adus jucării rânjite şi mute pe care ai încercat să le dresezi şi să le biciuieşti

mai ştii ce a zis/

 acum tu eşti aia dresată şi biciuită

*

zac într-o baltă de ură

plină cu peşti mici şi diformi, pe care darla îi va mânca mâine se  va linge pe degete

visul erotic visul pervers in kre esti si tu  caut un loc bun pt nopti spalacite la fel

toate la fel cu sapun de casa si mirodenii

astăzi stomacul meu e o formă din plastic

fetiţele îl umplu cu nisip şi cu apă din mare- azi sunt plină de mâl

somnul îmi trece prin esofag şi mă înec cu noroi / sunt fericită

strâng mătasea broaştei în baloturi, le depozitez sub un pod/ o să-ţi croiesc o rochie de vară/ rece şi vaporoasă/ o să-ţi croiesc o rochie de copil/ tăiată sub sâni/ azi sunt grea, murdară, o plajă cu jucării din plastic şi copii din plastic/ mama decupează figurine dintr-o bucată de antricot. astăzi sunt ţărmul care se surpă sub tine.

astăzi

în corpul meu cresc castele

am găsit o cronică mai furioasă la cartea mea aici

gândindu-mă că într-adevăr am am gafat urât sau - şi mai plauzibil- că m-am prostit de tot începând să fac colecţii de pleonasme, m-am interesat & iată ce am aflat:

o echipă de descarcerare intervine în următoarele situaţii:

• accidente rutiere f. grave
• incendii, cutremure - când pică blocul pe tine, cu alte cuvinte
• dacă te blochezi în lift
• dacă ai 300 dekile şi nu mai poţi ieşi pe uşă
• etc (sunt multe cazuri pe youtube, mi s-a zis)

so, nu m-am confruntat cu niciun cataclism care să-mi ucidă neuronii - nu încă. m-am liniştit.

Nume prosteşti pentru oameni în carne şi oase. Ca şi cum

ai tăia o păpuşă

de cârpe şi-ai găsi înăuntru:

intestine adevărate, plămâni adevăraţi, o inimă care

bate, sânge.

Chuck Palahniuk – Bântuiţii

unde:

nume prosteşti: numele meu prostesc:

mai întâi drumul pe holurile nesfârşite ale policlinicii cu plată. demnă. cu privirea limpede şi fesele înţepate de multe siringi din metal .

în corpul ăsta trebuie să investeşti mai mult decât în cel vechi.

dintr-o limbă de uscat ce era, dintr-o fâşie roşiatică şi stearpă, corpul tău s-a transformat într-un continent bogat deasupra căruia plouă .

mama ştie că trebuie să învăţ mirosul de mere stătute, de spirt pus pe julituri şi de ceară. să dansez printre uniforme albe lepădate pe scaunele din oase mascate de un soi infect de muşama.

să mă lipesc toată de uşi inscripţionate cu nume care încep cu dr de la dragoste sau de la dracu.

să ascund sub sacii de dormit rochii de doc

să rămân pe loc. mama ştie că numele ei e echivalentul unui loc fertil de la care te poţi aştepta oricând să-ţi ofere ceva de mâncat de îmbrăcat de băut.

*

iat-o cum se pierde într-o ramificaţie a clădirii din care-mi închipui că va ieşi stoarsă de puteri şi cu 20 de ani mai bătrână. iată cum trunchiul meu mic şi noduros se îndoaie în ritmul trunchiului ei. văd: rochia ei din elastice. multe elastice. aud: sonerii acoperite cu scotch. multe sonerii. scriu: elastice pe sub pullover elastice care nu-mi lasă sângele să circule liber. şi sonerii care se declanşează aiurea, fără să fie nimeni adevărat în spatele uşii. scriu: numele meu prostesc pe care te bizui numele meu pe care îl strigi când visezi urât numele meu pe care ea l-a ales pentru mine.

parcă mă chema olga. parcă aveam un metru douăzeişicinci. parcă mă simţeam fericită.

of, nu ştiu ce facem aici, creştetul meu e un abajur în care nu se mai aprinde niciun bec – niciunul, voiam să-ţi zic despre mama. ştiu că toată lumea vorbeşte aşa, despre venele lor care schiţează pânze de paianjen imaginare deasupra oraşului, până ce se înnoadă la capătul altor vene, mai vechi, mai ruginite, mai groase şi mai horjite, dar mama nu e decât una dintre substanţele toxice pe care le ingerezi o dată cu algocalminul sau ibuprofenul

*

mama e vie şi pielea ei e creponată. încă. închipuie-ţi ceva cretin ca “pe mama vreau s-o mănânc. vreau s-o învârt pe mama ca pe-un titirez. vreau să-i scot braţele ca unei păpuşi care nu vrea să stea cuminte. vreau să nu mă mai ţină de mână. vreau să cântăm ca cerşetorii. vreau să primim bani cu care să ne luăm nişte rochii de mireasă şi să colindăm lumea îmbrăcate aşa. vreau să vorbim ca oamenii mari. vreau să-i citesc revistele cu tipare pentru rochii de femei care-au născut 2 copii nu mai arată ca în vremurile bune nu mai merg la chefuri nu mai au chef nu mai cunosc decât oglinzi sparte şi geamuri aburite în care chipurile lor cu cearcăne şi riduri sunt expuse cu un fel de mândrie la mâna a doua – lichidări de stocuri în vitrinele noastre scăpăm de ce nu se mai poartă vă îndopăm cu ce s-a demodat.” închipuie-ţi că am crezut toate astea.

şi tata e viu. şi bunica e vie. dar pe bunica vreau s-o închid într-o cutie şi să iasă de-acolo uneori, ca un clown de care să-mi fie fricăăă. FRICA FOARTE TRISTĂ FRICA FOARTE CALDĂ.

*

am mers încet, resemnată, printre scaieţii şi bălăriile care cresc o dată cu mine, scaietele, bălăria, buruiana smulsă, dezrădăcinată, cu seminţe puternice nepretenţioasă, verde, verde de tot. mi-am netezit rochiţa mi-am simţit obrajii îmbujoraţi. şi ca  totul să treacă mi-am ţinut pumnii peste ochi, ca şi când aş fi încercat să-i afund în mocirla pielii ăsteia, ca un panou de înaltă tensiune devenit brusc vâscos şi permisiv, ca un hidrant dincolo de care e singura speranţă să nu arzi de viu.

*

azi m-am mai gândit puţin la ceea ce pot să devin. apoi am lăsat-o baltă. n-are rost, mi-am zis. şi am lăsat-o baltă.

sunt de-o vârstă cu mama. atunci, in her best days. sunt asflatul pe care-a călcat mergând la întâlniri. am dus-o în patul lui. i-am ţipat în ureche: acolo, descalţă-te, desfă-ţi cămaşa. un nasture, doi. fii frumoasă. fii foarte frumoasă. lasă-ţi părul pe umeri. lasă-ţi corpul să fie mai mare decât mine. mai mare decât gândul la mine. gândul scris cu carioca pe arterele imaginare ale primei păpuşi - cheală şi urâtă, cu picioare crăcănate şi zâmbet cretin. „cum au copiii mici”. îţi mai plac păpuşile astea, mamă? nu, sunt urâte, tu o să primeşti o păpuşă frumoasă. tu o să primeşti cărţi din care să faci bărcuţe de hârtie de ce să fac bărcuţe de hârtie din cărţi? ca să plutească în sângele îngroşat al primului băiat pe care o să-l iubeşti. şi în apa din care o să soarbă ca printr-un pai.

- poemul întreg va apărea în tiuk!, numărul cu “paşii mamelor noastre”. dar am mai modificat unele lucruri aici-

nu ceri nimic

în cimitirele din toată lumea, morţii recenţi continuau să putrezească în mormintele lor, să se transforme puţin câte puţin în schelete – Michel Houllebecq

prologue

vom orbi şi ne vom întâlni la capetele întunecimilor noastre

- vulve de femeie murdară, căzute şi apătoase

precum feliile de lubeniţă roz

tumefiate concupiscente strălucind în splendoarea bălăriilor şi-a muştelor

de la capătul parcului industrial. e un capăt de lume, al ruginii. şi un al capăt, al naftalinei.

şi un altul, al nematodelor.

lumea în care totul e gratuit

ne prisoseşte. în schimb, ne adunăm fricoşi în jurul creaturii

jalnice pe care o primim deodată cu actele, cu petrecerile, cu plecările

îi reconsiderăm consistenţa vagă, pixelată, de cadavru vechi de câteva zile,

flexibil şi dulceag, încă bun de mâncat. gura de gonflabilă şi ochii de molie.

părul ca o cortină. tenul erodat, reliefat. pomeţii de travestit.

mirosul de încăpere cu hârtii şi dosare transparente. cu lenjerii şi rochii de vară transparente.

cu mirosuri abjecte şi contuzii din viitor întinse pe foile pentru proiecte.

singurul meu proiect vei fi tu. îţi vei scoate unghiile îţi vei epila părul

şi vom fi nu doar orbi ci şi lipsiţi de cele mai mici efecte speciale ale orientării

într-un spaţiu sexual mai vid decât creierul darlei la 17 ani

când molfăia inertă sexul de lemn al unei jucării africane.

1.

secolul în care am intrat e dulce. o gaură de vierme găzduind o mie de viermi.

dar corpul meu nu e decât o parte a conspiraţiei. să nu-l atingă. să nu-l privească.

să nu-l atingi. să nu-l priveşti. să fii undeva în centru, o centură de siguranţă în diagonala

unui trunchi fibros de femeie grăbită, pe tocurile ei, pe picioarele ei, pe poziţia ei

ca un disc zgâriat mimând sunetul unei orchestre muncitoreşti. poate că o să vii.

fiecare scară de bloc are o istorie a ei. tu o să-i dai un sens pozitiv. o să speli cu sperma ta

sperma violatorilor de fetiţe, a hoţilor de noapte şi-a puştanilor beţi, împleticindu-se pe coridoare verzi ca ceaiul laxativ pentru slăbit şi distrus constant, împăciutor şi purgativ,

flora intestinală a unei femei tinere sau al unui tânăr robust.

poate că n-o să mor niciodată. ochii scoşi cu un cuţit cu prăsele subţiri şi pielea jumulită

sunt elemente mai spectaculoase decât moartea într-o garsonieră din micro 5

cu lucrurile în ordine şi o rochie de lame trasă strâmb peste cămaşa de noapte.

*

aşa credem toate, la vârsta când ne umplem de celulită, când pielea noastră

e o hartă minată şi coapsele încep să ni se întâlnească în lungi preludii dureroase

sub rochia de nylon cu buline şi deasupra baretelor strânse ale sandalelor-platformă

de la leonardo. când suntem un pic diforme, dar încă delicioase

sub aspectul pufos de prinţese nordice, sub hainele cusute de mână

în lumea a treia: am dreptul să iubesc pe cineva ca mine, să port din cap până-n picioare

cicatrice uscate, gelatinoase, pe care tu nu le ai. să fiu imaculată, dar ca o imitaţie

ca un gablonţ şi ca perlele false să mă deşir la gâtul adevăratei iubiri. aşa monologăm toate, în aşternuturi lucioase care nu văd lumina zilei şi în corpuri tot mai urâte pe care ziua, cu noutăţile ei impecabile, în sfârşit, le refuză.

?

problema mea acum nu sunt eu care-mi săpuneam şi masam corpul oribil cu atâta sârg

că-mi dădea sângele. acum sunt o casă în care viaţa e o invectivă, la gel şi dragostea aia, şi plăcerea înmuiată într-un lighean cu apă fierbinte, plăcerea de când îmi striveşti

muntele lui venus cu palma,iar firele de păr, sârmoase şi rigide, îţi devin un altfel de artere aorte.

*

problema mea

psihoza mea acum e felul în care te-am ajuns din urmă, e mişcarea mea finală

de ierbivoră mare, ambiţioasă, şi dansul tău ca presimţirea unui act carnivor

deliberat şi primar. ai fost tot timpul în urma mea, van,

şi corpurile năpârlite ale mamelor tale îmi populau camera.

le iubeam pentru că ţineau loc de mobile, de ornamente şi bibelouri cu şarete, florărese, golani, crini imperiali şi boboci de trandafir sau de nufăr. ele nu ştiau despre darla,

dar trăiau cumva în asentimentul ei. abulice, sub o crustă de minime obişnuinţe, similară gheţii sau porţelanului nefinisat, cu gheagurile lor lucioase cuibărite în creier, îmi populau organismul dublu, stafia mea obeză şi pofticioasă

*

fiecare fată cu bagaj genetic grăsos şi ambiguu,

de meduză gelatinoasă, de balenă eşuată, de animal omnivor, de rezervaţie naturală

oricât de slabă ar deveni, oricât de multă vomă ar deşerta pe faianţa chiuvetei şi a vasului de wc

poartă grăsimea aia dizolvată, respinsă ca pe-un halou, ca pe-o fantomă

şi nu ştii exact de unde, din pleoapele un pic negre de parcă

ar fi stat îngropate sub tone de îngrăşământ natural

din mersul încet, ca pe o muchie de cuţit din plastic

fiecare fată grasă este o fată grasă pentru totdeauna. şi e gata oricând să revină la setările din fabrică

eu nu te iubeam, dar aveam o astfel de istorie, şi prezenţa ta umilitoare mi-o confirma.

eu eram o fată nouă, tronând peste un maldăr de păpuşi cleioase al căror miros

îmi mişuna pe sub haine cum dospeşte răşina sub scoarţa uscată a brazilor de crăciun.

tu erai van şi toate casele mele din lemn putred şi din pucioasă erau gravide cu tine.

burţi pline de vergeturi căscau zidurile blocurilor din o.m. şi din micro 6. iar din biserica

asta neterminată curgeau şuvoaie de moare, de apă caldă şi resturi de prospeţime ca nişte fructe bolnave, fără viermi şi fără culoare.

2.

fără niciun chef ies din mine ca dintr-un sac pentru gunoi menajer. fără niciun chef pornesc pentru ultimele 100 de dăţi pe străzile hunedoarei. buzele pudrate ca nişte table prăfuite de cretă îţi şoptesc numele

la urechile directorilor de bănci ale vânzătoarelor de la librărie

ale puştoaicelor cu o viaţă sexuală întensă ale copiilor perverşi

ale cerşetoarelor gravide.

dragă van, am scris un răvaş de dragoste şi l-am mâncat.

avea gust de vanilie şi consistenţa unui vierme. l-am înfulecat ca să-mi aducă aminte de tine. limba mea nu-şi aduce aminte decât săruturi amărui, ca nişte mâncăruri reci, sleite.

am ajuns prea târziu la buzele tale. ospăţul s-a sfârşit, cineva spală vasele unse cu grăsimea morţilor recenţi. sexul tău îşi aduce aminte de multe cărnuri.

mâinile tale sunt mânjite de multe piei. eu sunt corpul străn în care intră toxine

casa mea e corpul gazdă pe mama o doare pântecul ei împietrit.

„şi în noaptea aia cu furtuni în noaptea aia când copacii vor fi smulşi din rădăcini

şi da da da zdruncinaţi îl vor striga îl vor arunca în ferestrele voastre

iar dimineaţa veţi fi pernuţe pentru ace şi cioburi”

*

şi-acum începe fericire mea dublă ca o guşă tiroidiană. de câteva săptămâni n-avem curent

de câteva săptămâni suntem cei mai trişti oameni din lume.

mai trişti decât în copilărie. mai trişti decât în adolescenţă.

mai trişti decât oricând, la un loc.ne culcăm în mijlocul gazoanelor pe care alergăm

ceva ne foşneşte în palme. am căpătat o dexteritate ceva de speriat

în poveştile vieţilor noastre strecurăm câte un deget ca în vaginul unei femei pe care n-o mai doreşti. de câteva zile transpir ca un porc

pur şi simplu nu mă pot abţine să nu zâmbesc

sunt cu 5 cm mai înaltă decât gardul prin crăpăturile căruia îţi intriduci organul mic

şi subţire

ca degetul mijlociu al oloagei brunete din piaţa obor şi din microbuzul 6 o.m.

*

ne trezim când şi când. ne lipim unul de altul-

tu carne, eu oase. separaţi- sânge uscat şi sterp

corpul are sens când şi când.

lipiţi cu salivă, suntem cârlige şi peşti.

sexul tău e un limax pe trotuarul crăpat din faţa fostului meu liceu.

din faţa fostei mele vieţi. eu şi corpul meu ne îndreptăm spre tine ca cele mai groaznice lucruri

care ţi s-au întâmplat vreodată. un teritoriu minat în reabilitare

cu asfaltul ciobit şi părţi din toţi cei care s-au plimbat vreodată pe-aici

redecorându-l.

numele tău mi se întinde la colţurile gurii

lipicios şi parfumat

ca rujul.

epilogue

câţiva oameni continuă dragostea asta lividă,

degetele tale trec pe unde au trecut degetele celorlalţi.

degetele tale miros acum exact ca degetele lor.

răschirate, îmi cuprind sânul stâng şi o parte din burtă.

trag de ea ca de o bucată de sandwich cu unt şi salam.

untul e mirosul străin care îmi umple orificiile.

balsam şi podoabă.

dâre de cerneală pe sugativele unui copil bolnav

voi continua opera asta de binefacere pentru nervii morţi

ai trupului meu, pentru stâlpii de înaltă tensiune înfipţi

în solul nisipos al acestei câmpii care creşte în mine.

*

seara, pulloverul tău îmi va

zgâria sânii. îmi va aminti de străzile pe care e obligatoriu

să te arăţi trist infatuat nedecojit de haine şi grade de acceptare a morţii.

frigul ne vindecă de răni mai vechi pentru că desface

unele noi, mai coapte şi mai pline de sâmburi decât cele dintâi.

pentru că muşcă din fesele nopţii căzute peste noi

ca o starletă porno obeză, cu burta revărsată în pliuri late

peste sexul umed şi excitant precum gura unei sticle de absint.

pentru că o leagă fedeleş cu tenii scoase din încăperile luxoase

ale burţilor noastre. pe-aici au zburat muşte ca în jurul unui hoit, îmi zici.

nu fluturi, cum ni se zice, ci muşte în jurul unui hoit.

demnitatea noastră tumefiată şi plină de buburuze roşietice.

dragostea.

după cum ştiţi, am scris o carte. mă gândeam că v-ar interesa, in some way, cum s-a petrecut chestia asta, care au fost elementele de fundal care au determinat întocmirea ei, închegarea şi aşa mai departe. am strâns fragmente din blogurile de pe yahoo 360, cele mai concludente, zic eu, pt starea de fapt de atunci. deşi nu s-au scris (încă) decât vreo 5 cronici la acest volum (dintre care una f negativă, am auzit, dar nu am citit-o, cică e de găsit prin tribuna, restul au fost chiar ok,  laudative aş zice şi, ca orice narcisist orgolios care vieţuieşte într-un textier hi hi de bun augur) this optional post sper să nu (vă) pară ridicol şi să intereseze pe câţiva oameni, mi-e greu să propun discuţii cu substrat socio-cultural, pur social sau filozofic, întrebările la care aş vrea să-mi răspundeţi comunicând pe-aici se leagă  aproape visceral de întrebările pe care le ridic deasupra mea, ca persoană obiectivă.

plus: mie mi-a trezit reflexe uitate arhivarea asta, şi îmi face un fel de plăcere - tot de natură orgolioasă- faptul că vă arăt ceva comprabil că fotografiile de la tele-shopping: before şi after.

aşadar:

1. blogul playing games forever 

blog with personal content

aceasta  senzatie de moleseala aceasta greata latenta aceasta tendinta de asteptare la prea multe din partea mea - totul ma oboseste, imi acapareaza gandurile, imi marcheaza incoerenta generala/generalizata/cronicizata de-a dreptul. somn. tacere. stagnare. spaima. lucid dreams. nevoia de “altceva”, de “altcineva”, de “altfel”. greseli peste greseli. compulsie la repetitie.
o lume de gheata. imbratisari hranite cu frig. oameni si haine. mai mult haine decat oameni. prea frig.

Monday January 30, 2006

 

definition

compulsie la repetiţie: proces incoercibil şi de origine inconştientă, prin care subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute

Saturday February 11, 2006

 

gloomy times

îmi simţeam viaţa, cu pădurea şi cu toamna, ruptă/şi paşii răsunau în amintire, ca pe-un drum pietruit şi ros.

trăiesc cele mai goale vremuri din viaţa mea. e groaznic să nu-ţi mai faci amintiri, să intri în tunelul ăla în care toate zilele sunt identice şi nimic nu face nicio diferenţă pentru tine. nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă cuprinde o sfârşeală care nu mai poate să rezoneze decât cu ceva portishead eventual mr white de la antimatter. de ce trebuie să trec prin primavara?
zicea eliot k “april is the cruelest month” eu aş zice că primavara e cel mai crud anotimp, cel mai ambiguu, cel mai acuarelic (nu cred k există termenul, dar mai contează?)

aşa că…scriu blogul ăsta ca să lansez un strigăt care dacă mai rămâne aşa, suspendat în gol, o să se transforme foarte curând într-un ţipăt isteric.

aşa că (deşi ştiu că e împuţit să parafrazezi un final aşa de trist ca cel din micul prinţ)…dacă se-ntâmplă să întrevedeţi vreo posibilitate de ieşire din starea asta…daţi-mi de ştire. nu mă lăsaţi să fiu atât de trist

Thursday March 2, 2006

 

teme de meditaţie pt vizitatorii acestei pagini.

răceală de primăvară. vânt de primăvară. somn de primăvară. am bănuiala că fervexul conţine calmante sau somnifere. de ce oameni buni? de ce drogaţi oamenii răciţi? eu am băut o cană de fervex doar ca să mă simt mai bine şi să-mi pot continua activităţile fireşti, nu ca să dorm toată ziua de ieri, iar azi să-mi ating mâinile, faţa, buzele şi să am senzaţia că ating un corp străin.

am început să aduc tot mai bine cu animalele din tablourile lui ryden. ofer un exemplu spre ilustrare.

blogurile andrei se contaminează cu problemele mele exitenţiale.

mai ţineţi minte primăvara lui 2002? nu că s-ar fi întâmplat ceva deosebit atunci, dar o mai ţineţi minte?

şi în sfârşit, aţi primit vreodată un mass cu “unde ţi-ar plăcea să mă săruţi?”

Monday March 13, 2006

 

pulafashion. manifest

 

 

“Frumusetea a ajuns cel mai urit lucru din lume. Frumusetea este un cintar de porci unde omul intra – sau nu intra – printr-o forma ideala. E asa de mic cintarul asta, ca numai manechinele care se prostitueaza cu Irinel Columbeanu trec de proba dura a formelor, cocalarii de cartier care injura doamne – ca Mutu – si toapele care au emisiuni la televizor si, macar o data pe saptamina, baga mega-muzica super-populara de dragul cacato-poporului.”

http://www.pulafashion.com/index2.html

Friday March 24, 2006

 

2. blogul a waste land 

j’ai oubliee

am uitat cum e să ştii că ai ceva doar al tău . am uitat cum e să nu te consolezi cu eternul refren al părinţilor şi prietenilor grijulii “eh, las’ ce-i al tău e pus deoparte”.  şi să nu te răneşti în orice sârmuliţă desprinsă din gardul ăsta ghimpat pe care încerci din răsputeri să-l construieşti în jurul tău. pentru că ai nevoie de protecţie. pentru că eşti vulnerabil&ai nevoie de ceva care să-ţi confere O Certitudine. mie certitudinile nu-mi mai folosesc la nimic. pentru că am uitat tot ce era esenţial în mine. şi dacă lucrurile astea sună atât de radical e pentru că tot ce avea aparenţa de “călduţ” şi “just fine” până acum a alunecat în extrema  “insuportabil”-ului. viaţa mea are acelaşi gust leşios ca şi sucul ăsta ieftin din care beau acum. are acelaşi aspect deplorabil ca un pat nefăcut ziua-n amiaza mare sau ca o chiuvetă plină cu farfurii murdare.  mi-ar fi mai uşor să depind de lucruri fără însemnătate decât să mă izbesc de tot soiul de dovezi ale faptului că “se poate şi altfel”.

asta e the twilight zone dintre un fel de viaţă şi o altfel de viaţă.  şi nu-mi place. nu-mi place deloc.

haisăne ?

…gândim la lucruri foarte inutile, care ar trebui şterse din memoria oricărui individ serios…de exemplu, azi, în timp ce mâncam de prânz, mi-am amintit de o trupă cvasi-obscură, compusă din 3 individe cu desăvârşire lipsite de talent&”vână”, pe care le-am văzut zbânţâindu-se prin 99 pe ecranele televizoarelor pe proaspăt (la vremea aia) înfiinţatul post “atomic”. îşi ziceau “why not girls?”, şi-au lansat un album, semănau deosebit de bine una cu alta şi lălăiau ceva de genul “robot ppl ropot ppl oţi fi voi frumoşi dar sunteţi mucoşi”

un alt gând lipsit de sens este legat de soarta papucilor ălora cu un stand special din leonardo la care nu te poţi uita fără să te întrebi dacă sunt sau nu nişte subtile instrumente de tortură. numiţi într-o vreme “b.p. (bucuria piticelor), pantofii cu talpă groasă au atins paroxismul prin exemplarele astea al căror calapod depăşeşte cu siguranţă 30 de cm, fiind fabricat din tot soiul de materiale “neconvenţionale” (plastic transparent?). mă întreb de ce nu i-a venit nimănui ideea să fotografieze tipele care au avut nebunia  să dea banii pe aşa ceva. cu siguranţă au fost puţine şi rare, doar nu degeaba au scâzut atât de dramatic preţurile monstruaselor modele de încălţăminte.

şi pentru că un blog atât de…incalificabil, nu poate să se încheie decât cu o întrebare capcană:

CE NAIBA TE POATE DETERMINA SĂ TE GÂNDEŞTI SĂ FURI DINTR-UN SECOND O BATISTĂ CARE COSTĂ 5.000?

Tuesday September 26, 2006 

 

depersonalizare

dupa ce ni se taie cordonul ombilical incepem sa ne legam prin alte 1000 de cordoane ombilicale de oameni, fapte, lucruri care toate amestecate pot da nastere unui mai bun&mult imbunatatit “self”. sa fim seriosi: there is no “self-improvement”. sunt doar multe trepte care duc pana acolo unde vrei sa ajungi.

and yet, se intampla din cand in cand sa pierdem contactul cu noi insine si sa ne complacem intr-o serie de mizerii si de situatii care, fie prin banalitate (vulgaritate chiar), fie prin artificialitate, nu pot sa ne defineasca. si acceptam toate compromisurile astea sufletesti pentru ca, departe de a fi acel “FOARTE BINE”, sunt totusi niste surogate de ‘FOARTE BINE”, si avem nevoie disperata de ele, living for today si neprivind in perspectiva.

si asa se face ca la un eveniment (cultural,  inteles de multa lume ca “monden”, desi hai sa admitem ca exista o relatie de interdependenta intre cei doi termeni, mai ales intr-un oras ca hd) vad/intalnesc/interactionez cu oameni de care m-a legat ceva la un moment dat si care astazi imi sunt 100% straini. oameni carora “li s-a rupt” care “ si-au bagat picioarele”  in orice reprezenta that connection between us si care, in mod paradoxal, nici macar n-au lasat urme.

si asa se face ca e extrem de trist sa vezi cum te depersonalizeaza investitia de timp&sentimente in asemenea fiinte care ajung sa-ti para, peste o buna bucata de timp, mai terni decat desertul sahara vazut din satelit.

my point is:  “inlocuitorii” “rezervele” samdp sunt fire de patrunjel in zeama (zeama vietii hahahaha). si e, cum scria pascal brukner, “groaznic sa fii adorat de unii, detestat de cativa si ignorat de majoritate”.

September 26, 2006

 

forgotten song (aimless?)

mi se pare ca pana acum m-am plasat pe o serie de coordonate gresite, ca am alergat pe terenuri nepotrivite, catre finishuri false,  si ca toate labirinturile prin care am mers au ramas nerezolvate, iar iesirile au fost fortate sau mimate & that’s an annoying feeling, care persista de ceva vreme, de cand tot ce credeam ca poate sa ma scoata din anonimat s-a pierdut in the unknown si am ajuns la intrebarea aia pentru care nu poti avea  fie raspunsuri prefabricate, fie taceri jenante/penibile/ care arata dintr-o data prea mult din ce e under construction in tine:  si acum?

nu cred ca modul asta de a comunica sau de a te comunica in fata ecranului iti da un sentiment de siguranta sau senzatia ca te descarci cu folos. de fapt, ar trebui sa se subintelega, inainte de orice blog pe care il scriu, fraza inerenta : “kestia asta n-are niciun scop, e a manner of wasting myself & my time”, mi se pare ca am scris-o de kteva ori (poate sub o alta forma)

in fine…intotdeauna am crezut k” i ‘m wise enough to choose the right path.”

dar all of my roads still lead nowhere.

Thursday October 26, 2006

 

did I forget?

te întorci la o stare care te leagă de alte zile ca pe o stradă pe care n-ai mai mers de o grămadă de timp, şi începi să încurci casele între ele şi începi să încurci faptele între ele, amintirile tale cu amintirile altcuiva, la care n-ai fost martoră şi în care nu te-ai implicat, nici măcar într-un rol secundar sau episodic. te trezeşti în confuzie, o confuzie plăcută şi diafană, o melancolie despre care îţi face bine să povesteşti, nu, nu o curăţare în profunzime, ci o reiterare a ceva nu tocmai dureros, şi nici tocmai plăcut, ci doar irepetabil, sublimat.

pe la 13 ani…toamnă ca o cutie chinezească, zilele ieşeau unele din altele identice, doar din ce în ce mai mici. nici nu mai ştiu ce era … o pierdere de timp, o aiureală, un fel de vertij, mers la şcoală şi nefăcut ore, jocuri de cărţi şi plimbări prin piaţă, pe la tarabe, doar aşa, ca să ne clătim ochii (sau să-i îmroşcăm cu ceva pestriţ)

şi acum senzaţie de trezit dintr-un somn inopinat, fără să ştii cine eşti şi ce faci. deeply nostalgic.

strange how you never become the person you see when you are young

Saturday October 28, 2006

 

piticot - ode to the greatest painkiller there is

here’s the love song of a “mad” girl. mad = anormala = out of the patterns, dar nu cu mandria conditiei de freak, asumate & programatice, nu ca permanenta dorita si potentata in fel si chip. anormala pt k nu am mers pe drumul pe care merg toti.  anormala pt ca uneori comfortul standard nu se potriveste cu al tau. in toate alegerile pe care a trebuit sa le fac  am afisat o lipsa  flagranta, aproape periculoasa de rigiditate,  multe dintre  pasajele care ar fi trebuit sa ma defineasca sunt dactilografiate cu greseli de tipar ireparabile.  am pierdut o gramada de chei (keys - suna mai sugestiv in engleza) pe strazi intunecoase. am fortat o gramada de usi. pe unele le-am spart, altele mi-au ramas inchise pt totdeauna. missed some chances, achieved some goals. dragostea e singura usa la care am batut pana mi-am zdrelit buricele degetelor, si pe care am zgaltait-o , si tot singura care s-a deschis de la sine, si foarte firesc, ca si cum ar fi stat asa, primitoare si fairytaleish dintotdeauna.

cred ca am jucat pt dragoste ca pe o tabla de piticot,  am nimerit toate pedepsele, am stat o tura, m-am intors la inceputul jocului, am sarit casute inapoi,  dar acum ma simt ca la sfarsit, in casuta piticotului, in decorul ala feeric,inconjurata de  smiley faces, cu o cana cu ceva aburind in maini…multumita + zambitoare. nu stiu cu ce zaruri am aruncat acum, dar as putea jura ca au fost, fara stirea mea, masluite.

Not easy to state the change you made.
If I’m alive now, then I was dead,
Though, like a stone, unbothered by it,
Staying put according to habit.
You didn’t just tow me an inch, no-
Nor leave me to set my small bald eye
Skyward again, without hope (Sylvia Plath)

Sunday October 29, 2006

 

3.

zilele însorite şi plajele pe care alergam sunt

îngropate în terenul de zgură din spatele blocului. picioarele mele

sunt tatuate cu varice exact ca ale tale

hărţi hidrografice şi lanţuri trofice sună spart

pe sub pielea subţire şi slab vascularizată

al unui corp de oraşeancă destul de puţin şcolită

destul de puţin admirată. dragă mamă, tu nu ştii

cât praf se depozitează pe imaginea mea din oglindă.

dragă mamă, tu nu ştii câţi bolovani îmi limpezesc ferestrele

***

visez că eşti o muscă

te foieşti în aşternutul proaspăt scrobit al unui pat de copil.

furioasă, înfiptă într-unul dintre firele care stârnesc

ţârâitul enervant şi persistent al unei sonerii roz ca o unghie scurtă

acumulând încă mult jeg şi pământ acumulând mizeria nefericirea

sub o carne mai neagră decât pupilele noastre

furioasă , cu sângele

întins peste petcele de linoleum pe care am scris cuvinte obscene

microscopicele noastre cuvinte obscene ca nişte ochi căscaţi sub apa plină de clor

a bazinului de înot

reiei predici şi vocalize

din copilărie din adolescenţă din nopţile calde

cu sexul umed ca trufa unui câine viguros plin de curaj

cum eu nu sunt. te aşezi după urechea mea şi bâzâi până când nervii mei

devin meniul de bază al unei zile bolnăvicios de calde/ mănânci şi scuipi voaspele

mănânci şi zici că arăt din ce în ce mai rău

că arăt ca şi când aş fi plâns

după un tip după un bărbat după un mucos de copil

cafeaua e una cu bezna de deasupra mea

au scris despre:

Gellu Dorian

Horia Garbea

Daniela Luca

dystopia (rythm)

1 (soft)

e aproape la fel de bine. acelaşi zid de respiraţii mucede,

aceeaşi dimineaţă cu părul tău năclăit legat de al meu fir cu fir

şi scalpurile chinuite, electrizate. plină de tine- între extazul de ieri

şi extazul comun pe care-l refuz cum refuz o longdrink de la un necunoscut

urât şi bătrân. e aproape acelaşi cer alburiu prin hublourile din downtown

aceeaşi moliciune a unei canapele în care ghearele mi se afundă cu totul

aceleaşi corpuri subţiri mişunându-mi pe retine şi muzica tare şi serpetinele

astea psihologice drumul „în viaţă” ca într-o direcţie proastă

asfaltul sub care te afunzi cu ochii închişi/plapuma pe care o simţi tare şi neagră

de parcă ar fi călcat-o în picioare toate croitoresele măturătoarele toţi zugravii toate profele cu guşă/ o baie de lume/ de mâini/ de înghionteli

şi sufletul bărbatului viitor sorbit cu paiul dintr-o sticlă de cola.

*

nu doar în cluburile cu pereţi stacojii din hunedoara se zbânţâie femei crude cu gura mirosind a pământ şi a ceapă

şi în creierul meu dăm un drum&base party

puştoaice de 14 ani se rulează pe cotorul unui singur gând

ca hârtia igienică pe suportul de faianţă din toalete,

puştoaice femei fete de vârsta mea se-nghesuie în colţuri strâmte

în coridoarele inundate cu lichid seminal

cu amintirile lui, cu umbrele lui monstruoase, făcând să-mi pleznească nervii toracici

să se desfacă într-o palmă cu zeci de degete subţiri sub care moartea e o vârtelinţă goală

manevrată de un copil orb de la casa de corecţie//

ele trec prin pielea mea

ca printr-un costum de baie care le lasă încă destul loc

pentru frumuseţea a-de-vă-ra-tă

pielea mea umilă e un steag alb

fluturând deasupra acestor geamuri sparte

(pe femeile care mă încolţesc)

le simt excitate, cu paşii mari şi

coapsele uşor depărtate, cum îşi îndeasă pe sub tricouri

vată şi ghemotoace de şerveţele albe odorizante/ dar şi palme de bărbat/ late şi negricioase/

dar şi preţuri posibile, fire din nylon şi bare de înregistrare

eu nu le dau voie mai adânc/ mai tare înfipte în muzica mea

în trepidaţiile mele în NEFERICIREA măreaţă pe care o sărbătorim

fără creiere fără măduvă doar carne şi oase din carnea şi sângele vostru

pe care l-am risipit pe care l-am deşertat în aerisiri şi luminatoare

pe străzile bifurcate şi în apropierea căminelor de nefamilişti

de lângă piaţă miroase a această tocană. a canibalism pur utopic:

să fierbem grăsimea fetelor triste complexate pline de aur

să o topim în porţii mari de fiertură şi tot oraşul să devină

o cantină a săracilor

cu perdele arse cu ţigara cu tăvi înnegrite

pe care le împingi nefericit de-alungul ţevilor de gaz

coloana ta vertebrală e un bibelou cu un cal cabrat

şi eu sunt un drum de porţelan pe care-l crapi şi despici

până devine din nou pastă plămadă ceva moale maleabil

uşor de pătruns

2.(anestezia)

vin şi mă aplaudă rânjetele lor îmi sporesc nevoia de hulă de huiduieli şi săli goale

talanţii.

mândria mea e encefalul unui nou-născut cu oasele moi, încă nu destul de bine sudate

încă nu destul de uşor de manevrat/ tu vii şi o apeşi vii şi o rafinezi „după gustul tău de bărbat

după care eu, olga-cea-proastă olga-cea-flexibilă-şi-infulenţabilă

sunt înnebunită”

vii şi cu destulă infatuare câtă să poată otrăvi o staţie de epurare a apei

te aşezi cu umbra corespunzându-i perfect umbrei mele

doar cu un cap mai înalt cu ceva mai suplu

şi zici: felicitări/ ai ajuns o tânără speranţă pentru creşterea leucocitelor din

sângele şoarecilor de laborator/ acum te pot lua cu mine te pot silui te pot face să minţi aerul toxic pe care-l emani

limbile pline de ruj şi de pudră ale

băieţilor tăi cu oasele subţiri şi anoste ca gratiile unei cuşti pentru cobai

sunt mai grele şi mai otrăvitoare decât mercurul

din termometrul ăsta/ care spune că eşti destul de caldă şi de docilă

ca să te iubesc ca să te ovaţionez. acum pot face dragoste cu tine

pot face o cârpă din tine

şi tu te laşi moale şi abia aştepţi să laşi o lume mai curată

mai goală mai pustie decât lumea de sub hainele astea negre ca sacii

în care înecam mai demult pui de pisică.

destul de puţine lucruri îmi mai sunt dragi,

cuvintele tale fără noimă ca pasiunile din vis ca îmbrăţişările din vis

cu miros de ceai de muşeţel şi naftalină, cu finaluri triste

cu papucii de casă azvârliţi cât colo. felul în care te pot primi

sub învelişul meu morbid de gros morbid de plin

de proteine animale şi vin pastilat. felul în care mă rogi să dispar.

tu nu ştii nimic, şi ai mai auzit asta, dar nu

de la mine: NU ŞTII NIMIC

o să mai dansăm puţin pe-aici

o să ne mai punem în ghips inimile – pe-aici-

o să-ţi pun în băutură ceva din viaţa pe care-o trăiesc o capsulă din aerul ei

stricat greu mosc lenjerie murdară amoniac şi apă oxigenată

la trezire lucrurile din cameră vor năvăli peste tine

ca hainele dintr-un dulap

în care nu-ţi găseşti

nimic

drăguţ

de îmbrăcat.

apoi vei fi singur

mîine seară

din gura mea va curge

dulceaţă