i’m in the crowd and i’m still alone

ca făt-frumos care creşte într-o zi cât alţii într-un an, la 19 poţi fi mai distrus decât sunt alţii la 40.
şi asta pentru că ai avut o viaţă suportabilă,plăcută, de invidiat. ai iubit, ai devorat, ai simţit fericirea în toate nuanţele ei, ai asortat-o la tine, ai combinat-o cu tine,ai demodat-o pentru tine şi ai reactualizat-o, sub toate formele şi mărcile ei over and over, generos, subtil, responsabil, la nesfârşit.
ştii, cei mai mulţi bătrâni-legumă pe care-i vezi defilând pe străzi în căruţele lor roz de care cineva mai crud decât soarta sau nefericirea, chestia aia numită nevoie indispensabilă, a ataşat femei palide, cu trăsături impasibile, ca nişte manechine care nu contează decât în măsura în care poartă ceva demn de a fi privit, bătrâneii ăştia care te enervează şi te înduioşază deodată, cu inactivitatea lor, cu privirile lor albicioase, cu cămăşile lor scrobite, cu familiile lor numeroase, toţi până la unul au avut vieţi minunate , bogate-n calorii,
fără disecţii pe inimă ca pe o broască verzuie şi umedă,
fără răni în care să scurme ca nişte animale căutându-şi adăpost.

să nu mă întrebi cum am ajuns la ceea ce-o să-ţi spun mai departe. cum de pielea mea se desparte de a ta cu un cuţit moale, tocit, şi totuşi cuţit, păstrând umbra unei posibile crime, a unei mutilări exemplare, a unei dreptăţi compromise. să nu crezi că mă voi simţi mai bine dacă te sărut sau dacă te strâng tare în braţe. astea sunt consolări vechi. cele cu care eşti condiţionat în copilărie. teama de ceva mai rău decât atât.

m-am revăzut mică, într-un convoi de copii, mergând spre grădina zoologică. vezi, îi explicam cuiva, când eram la creşă eram mai tot timpul singură. într-adevăr: şirul indian, 2 câte 2, îşi pierdea perfecţiunea de tristă amintire (proletcultistă), tocmai în dreptul meu, care mergeam singură, cu braţele încrucişate, mâncând o bomboană, ronţăind-o de fapt, un cogeac desprins de beţigaşul lui alb şi gol, în care dacă suflai te izbea un damf de medicamente amestecate cu zahăr. molfăiam deci o bilă dulce de aceeaşi culoare cu buzele mele cărnoase, hidos de senzuale, pentru vârsta aceea o savuram, lăsând să se întrevadă precum o formă plină pe sub pleoapele adormite vulgaritatea şi voluptatea, amestecate ca nişte corpuri unsuroase, alunecoase, în nopţile de mai târziu, onctuozitatea asta estetică a chipului meu avea să acopere urmele cele pe care le lăsa fetiţa singură, mecanismul care era această amintire singură: obrăjorii grăsuţi şi bretonul tuns strâmb, tricoul roşu, pantalonii decoloraţi. avea să mă azvârle în paturi, în locuri speciale, în braţe grele. avea să spună lucruri porcoase şi triste despre mine. da, da. „carne fiartă în lacrimi.”

m-am aplecat spre corpul meu străin şi inconsistent. l-am pipăit cu răceală, ca un medic. cu emoţie şi curiozitate, ca atunci când mă-ntreb ce simte de fapt iubitul meu atunci când mă îmbrăţişează. cum e, de fapt, carnea mea, cum sunt perniţele de grăsime de pe abdomen şi de pe coapse,cât de drăgălaşe, cât de respingătoare, ce miros am vara, sau iarna.
„ea” putea, la fel de bine, să mă aştepte întinsă pe una dintre şinele pe jumătate furate ale gării, să stea acolo ca un pantofior de copil pierdut, roz, pufos, intolerabil tocmai din cauza atributelor ăstora. aş fi simţit aceeaşi uimire, aceeaşi derută moderată, aceeaşi spaimă alimentată de mituri & referinţe foarte îndepărtate. „ea” putea, la fel de bine, să-mi acorde mai mult timp, să mă lase s-o examinez, ca un bijutier, ca un artist minor, ca o fiinţă caldă. când eram acolo, cu un deceniu jumate în urmă, eram mai tot timpul singură, îi ziceam cuiva. şi pufoşenia mea îmi era străină, şi drăgălăşenia mea era contestată. da, da, zicea el amuzat, erai un copil tare urât.