înregistrez un spasm în corpul femeii despre care voi scrie acum. sub pilota subţiată, roz cu picioarele strânse, ea doarme un somn de fetus cu ochii mari, holbaţi, în privinţa căruia nu s-a hotărât nimeni dacă îl vrea sau dacă îl avortează. ar fi bine să te hotărăşti, parcă-mi zice,visele tale sunt chiurete din argint.
visele ei sunt urlete mute.
ar fi bine să decid dacă patul ei va fi sau nu un uter gol o casă fără ferestre prin care suflă vântul aducând cu sine flashuri dintr-o lume vie, cu sirene şi lumini alternative.

plouă şi lumina fulgerelor reflectată pe aşternutul cast. exact ca şi trupul - grămăjoară de vreascuri şi resturi de material- deşi mai puţin scrobit, mai rufos, mai moale-îi dă impresia unei mari curăţii. raporturile ei cu viaţa sunt construite pe principiul inegalităţii. raporturile ei cu moartea sunt mai degrabă obscene. o pornografie instant.

caut un nume pentru ea. o alta venită din sentimentul că we’re the people our parents warned us about.

                                          

la la laaa

la la laaa

the creepiest la la laa ever e cel din dirge, piesa mea preferată de la death in vegas, beneficiind, spre încântarea mea, de un videoclip generator de gerontofobie. de ce spre încântarea mea? pt că mai nou tot ce ţine de atitudini din astea marginale şi aparent lipsite de un fondament concret mi se pare fascinant. e ca şi cum ţi-ai construi o căsuţă în nisip ştiind că toată viaţa va trebui să lupţi ca să nu fie mâncată de forţa asta enigmatică. oamenii normali sunt ca nisipul. ok, am citit o carte nisipoasă de curând, femeia nisipurilor de kobo ab, m-a impresionat, am ajunz să descriu corelaţii inexistente, pfff … în fine. (a de câte ori tre să pun puct unei divagaţii cu “în fine”? sună a tic verbal de adolescent emo).

dirt- al aceleiaşi trupe, e unul dintre cele mai bine realizate & dozate coşmaruri. am mai văzut ceva similar azi-noapte. ajunsesem într-o copie fidelă a cartierului meu, într-un oraş fantomă. diferenţa era că din ziduri ieşeau statui peste care oamenii desenaseră cu sprayuri roşii semne obscene, pubisuri, sfarcuri (am văzut ceva similar pe o statuie sinistră cu 2 fete, în constanţa). iar pe jos erau multe şotronuri. şi geamurile erau acoperite cu scânduri. şi jucam ascunsa. mai mai că-ţi vine să crezi că în creierul tău trăiesc regizori sclipitori. asta e o părere fircălită p unul dintre zidurile goale din creierul meu inactiv acuma, după un mic dejun ok şi o cafea destul de slabă.

cam atât. postul de azi de ilustrat de un artist ffffffff special.

 

back then: 15 ani. aveam o casetă cu best of stigma şi o tot ascultam. nu ştiu exact de ce, mi se pare că aveam nişte motivaţii destul de obscure. lucruri gen “senzualitatea vocii/a versurilor”. nu mi-a păsat şi nu-mi pasă de ceea ce se numeşte muzică bună. ascult ceea ce-mi sună mie bine. de-aici eclectismul preferinţelor. n-am niciun program în sensul ăsta. e patologic. cam ca şi cu faptul că nu reţin numele regizorilor (şi nici n-am de gând. waste of memory. daţi-mi voie să fiu obtuză la treaba asta:P)

aşa, şi azi am redescoperit 3 piese de pe albumul ăla. iar postul ăsta e un pretext ca să vă integrez muzical în atmosfera aia de început de liceu, vârstă a excentricităţii fără suport, a lecturilor voit “dificile”, a unei iubri şi mai dificile şi nedigerabile, a rebeliunii puerile, a urâţeniei vârstei incertitudinilor, a chipului neasorat cu trupul şi invers. o vârstă ca un parfum greu şi dulceag şi sufocant şi ameţitor şi maladiv. toate s-au şters de timpii fumurii.

iată una dintre ele.

 

îmi place cafeaua când învăţ, când citesc o carte, când scriu, când în paharele cu apă se dizolvă umbre de oameni ca nişte siluete decupate din hârtie, când sunt pusă pe harţă, când sunt plictisită până şi de teancul de cărţi de pe masă, de textul ăsta pe care nu reuşeesc să-l cosmetizez, de vacanţa ca un elastic de bungee care stă să se rupă, când ies într-un loc şi spun alte poveşti, dar cafeaua rămânând singurul element invariabil, securizant, gustul fidel ce alunecă pe toboganul super-individualizării direct într-o istorie dezavuată a senzaţiilor pierdute, pierdute pentru că le reperează prea multă lume, prelucându-le la nimereală, ca pe nişte tăiţei de hârtie. eu beau cafeaua mea, care e nu doar un lichid întunecat şi amărui, ci şi o oglindă înnegrită, ca alea superstiţioase, pe care le înnegreşti cu un chip insistent ca o ştampilă. e şi ceva ce seamănă cu sufletul otrăvit al unui copil din shocolată cu lapte.

hmm….şi las desenul şi povestea despre cartea faină pe care o citesc cu nervii treji de mîine să mai zică.

mersi andra pt acest video. it made my day a land a sweets of joy and joyness=)) inorogii obsesivi =))

ascult o melodie superba, de cateva zile incoace. e despre racoarea verii care trece, despre departari, visuri, nevoia de timp, de recuperare.

ilogica mea serenada, da nume parerii de rau

ca nu-i nimeni aici sa te vada

in preajma pervazului tau

aici sunt cetati, nu sunt case

miroase a mugur strivit

auzul obloanelor trase

se cere a fi pedepsit

nu te mai gaseam

si am scos ocheanul

dincolo de geam

vuia oceanul

calugarii vin sa se-nchine

se-aud melodii ingeresti

la geam eu iti cant despre tine

si nici nu mai stiu daca esti

ai parte de-acelasi asediu

cu care candva te-nvingeam

facliile evului mediu

albita la tine in geam

in ceasul din turnul chindiei

porunca da inima mea

s-atarne toti mortii si viii

de limbile lui ca sa stea

dar nu-i este dat ca sa vada

asa cum prin veacuri ma plimb

ilogica mea serenada

se-ntoarce-ntr-un timp fara timp

o cafea cu desăvârşire amară, muzica folk, jurnalul meu dintr-a 10a şi artistul care-mi va ilustra postul ăsta mi-au redezvăluit plăcerea de a scrie aici: vrute şi nevrute, verzi şi uscate. primisem o leapşa de la cătălina - în legătură cu filmul vieţii mele-. recunosc că e destul de greu. am văzut destul de multe filme al căror conţinut, turnat în mine, căpăta foarte uşor forma alambicată a vasului care sunt, şi parcă-parcă-parcă nu cadrau. am văzut filmele “altora”: ale iubiţilor, ale prietenelor, ale părinţilor. filmul meu e alb-negru şi e despre o târfă cu suflet de copil. nu nu e portretul de târfă sfântă a lui dosoievski, e cabiria lui fellini, hipnotizată, declarându-şi dragostea unui bărbat imaginar. curată şi liniştită. placidă şi învăluită cu o pojghiţă subţire de neîncredere. iubind viaţa mai presus decât lucrurile care umplu. (de unde şi gestul de la final: fericirea că uneori you bleed just to know you’re still alive). deci, primul film: nopţile cabiriei.

înrudită în naivitate mi-ar fi şi lilja 4-ever (lukas moodyson), fata asta care voia să-şi facă numele să sune mai bine, care îşi împacheta icoanele în ştergare şi care e un soi de cabirie adolescentă şi deznădăjduită, pierdută într-o relicvă a industrializării forţate, între metafora scufundărilor imposibile - fabrica de submarine, părăginită- şi zborul aproape incert - îngerul.

cum justific identificarea asta prin prisma celei mai vechi meserii din lume - cea a personajelor mele? credeţi că o profă şi o elevă model ar fi reuşit să redea mai bine tragismul limitei ăsteia ascuţite şi nesigure ca o muchie de cuţit? cabiria şi lilja se simt străine şi trădate de trupul care le poartă în vecinătatea altor trupuri nu mai puţin străine şi golite de conţinuturile iniţiale. iar eu ştiu că trupul ne este cel mai apropiat trădător. şi că îi contemplăm decăderea cu duioşie şi cu nervii stând să pleznească. chitare prea bine acordate:) (da da aţi mai citit metafora asta în frida).

în fine, cred că the pillow book e nota de vârf a esenţei ăsteia cinematografice. pentru că if writings did not exist, what terrible depressions we should suffer.

 merg la mare. sper să mă întorc cu bine şi să vă povestesc chestii fantastice de acolo. mainly, despre şederea mea cu călin, la cort. (să vedem cum o să ne descurcăm). so, yuppy, în sfârşit am o vacanţă departe de lumea dezlănţuită, voi zice (kkt, în hd până şi pt asta e nevoie de adjuvanţi - we cannot break free for real).

dar: sper să nu ne plouă, să nu ne intre marea-n căsuţă (căsuţă articulat pe un ton de curvă inocentă, ca în dragostea de la v.v. eu fac ceva pe dragostea de la vama veche, e o piesă nasoală, nu se poate să vă placă aşa ceva cu adevărat), să nu ne certăm de la lucruri nesemnificative (am avut o relaţie destul de perfectă până acum), să nu ne ardem, să putem intra în apă, să călătorim cu bine, să nu fie nici prea cald, nici furtunos, să facem multe poze, să fim zâmbitori, să ne bronzăm şi când vom fi mari şi vom avea copii cu ochii în soare să avem ce povesti.

azi m-am gândit să scriu un post despre gafele pe care le fac. (aseară cineva mi-a cerut titlul unei cărţi despre care mă exprimam aşa, cu aproximaţie, cum o fac eu întotdeauna când răspund verbal şi nu în scris - matters of selfeasteam- şi eu am crezut că îmi cere id-ul - nush de ce, ca să i-o dau în format pdf sau naiba ştie ce-a fost în mintea mea, cert e că am reuşit să creez, cu dezinvoltură, nonşalanţă şi responsabilitate, haloul unui moment penibil perpetuu prin lumea care ţâşneşte din mine)

aşadar, după paranteza explicativă, let’s see: ce mă determină pe mine să gafez? care moleculă din adn-ul meu e atât de sucită încât să determine lansarea pe orbită a asemenea momente care, dacă e să abolim percepţia noastră handicapată asupra timpului, au existat şi vor exista pentru totdeauna? am avut probleme de comunicare în copilărie? m-am jucat cu obiecte periculoase? sunt narcisistă? egocentristă? supreevaluată? autosuficientă?

cred că ultimele 6 problematici retoric amintite mi sae pot aplica succesiv sau simultan, în funcţie de momentul zilei:P cu alte cuvinte, sunt câte puţin din toate. sau puţin schizofrenică: viaţa plictisitoare pe care o duc se poate, bunăoară, transforma în cel mai aglomerat paradis urban. faptul că în hd nu poţi face altceva decât să închiriezi dvd-uri şi să citeşti cărţi scoase la polirom sau humanitas, cu aparenţa unei înţelepciuni (false) se valorizează brusc pozitiv, şi promotoriul dărâmat care veghează aiuristic asupra noastră devine o colină plină de promisiuni. râdem, purtăm insigne despre calităţi şi defecte pe care le apreciem la noi, ne îmbrăcăm funky, ne simţim citiţi, cultivaţi, importanţi, vorbim un pic nazal, un pic obscen, ca să recompunem impresia de relaxat şi firesc şi neglijent - atribute care caracterizează şi ne protejează stilul ăsta bombastic de a fi.iar eu sunt o victimă a acestui fals sistem de valori auto-stabilite.  they make me feel so much shorter than i really am:)

aşa că îmi cer scuze pentru toate efectele secundare ale acestui sindrom deeply provincial.

după o perioadă de cugetări, am găsit, printr-un cotlon cu pise la care am reuşit să rezonez, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care mi-ar putea-o face (spontan sau după ce citeşte chestia asta) un bărbat.

pentru că vreau să plec pe mare. vreau să populez o insulă. în 99% din viaţă m-am simţit o marginalizată pe nedrept, împingând un pic narcisismul, o regină ultargiată (a cui? a depins de situaţie. a unui bal de fiecare zi, poate). şi pentru că eu nu mă vreau maternă, plângăcioasă. şi prima mea iubire (descoperire slash ghicire a cărnii) a favorizat arhetipul ostracizat aici. generând un complex tacit şi viermănos. sunt o păcătoasă, yep. şi soarele meu răsare din blocuri şi tramvaie.

wonderful band: travka

eu azi sunt neinspirată. am câteva petece de hârtie cu flashurile creative din cluj. las praful să se depună un pic peste el. sper că doar praf. pixul se dizolvă în altceva. lichid. nu urină, nu suntem excesivi:) între timp, am mai ascultat ceva

cred că pentru unii dintre noi a devenit boring ascultarea unui disc de-al lui leonard cohen (sau de-ale lui leonmard cohen, în funcţie de gramatica pe care alegeţi s-o adoptaţi). de ce? în primul rând piesele lui cohen compun un decor relativ uşor de speculat, un spaţiu intim-securizant, un paradox al contrastelor, ceva între nomad şi sedentar, între dorinţa corporală excesivă şi volatilitatea sacrală a sentimentului. vălul maiei devine o pânză pe care nu mai încerci nici s-o îndepărtezi, nici s-o sfâşii, căreia îi contempli doar textura, recompunându-i, mental, fineţea, obsesia atingerii etc. muzica lui cohen nu iniţiază, propune doar nişte teme largi cât o sală de dans. nu echilibrează, nu dezvăluie, nu-ţi bicuie nervii: îţi clarfică doar o gamă (destul de redusă) de stări integre, pe care le poţi, cumva, reexperimenta. îţi dă şi o senzaţie de coerenţă, de integrare şi apartenenţă a unui topos pe care îl poţi, la rândul tău, integra, mula pe suprafaţa microcosmului cotidian, sufletesc etc. în fine, nu mă pricep la muzică, dar mă pricep să ghicesc valenţele unei relaţii interpersonale şi gradele la care este ea exploatată, chiar şi în muzică:)

în fine, mi-a lipsit mixajul ăsta de şarm, delicateţe, înlesnind apropierea, contompirea şi imaginea lichidă a depărtării, solitudinii, depresiei - în oglindă.

aşa că am ales 3 piese care înseamnă, încă, destul de mult pentru mine. pentru că asta contează, în fond, felul în care percutez, felul în care îmi “apropriu” produsele astea - ca nişte corpuri străine pe care nu doar că le tolerez…

a thousand kisses deep

famous blue raincoat

magnet e o trupă absolut fascinantă prin faptul că se învârte într-un cerc al anonimatului care nu e nici underground, nici un amestec de stridenţe şi ridiculităţi. ce reuşeşte să spună magnet în plus? mai nimic. dar the tourniquet- albumul lor- e bun, bun, ca o cană de ceai iarna. nici cana de ceai nu spune nimic, dar aduce un element inedit al bunăstării chiar şi în mijlocul unui ambuteiaj de probleme. mie îmi face bine magnet, heals my wounds. preferata mea de la ei e “all you ask”, dar pe youtube n-am găsit decât

fall at your feet

on your side

mi-e foarte scârbă de voi aştia care lăcrimaţi după liceu. şi de voi ăştia care lăcrimaţi după prieteni. şi de voi ăştia care vă temeţi că “dincolo” veţi fi singuri. şi de voi ăştia care vorbiţi frumos despre voi. şi de toţi cei care vă căutaţi pe google. şi de toţi cei care vedeţi o sursă de inspiraţie aici. şi de toţi cei care căutaţi o sursă de inspiraţie oriunde. de cei care aţi descoperit vama-veche prin 2004. de cei care veţi descoperi sf.gheorghe în 2010. de cei care daţi sfaturi şi scrieţi manifeste. de cei care vă spuneţi poeţi şi vă comportaţi ca atare. de cei care nu vă spuneţi poeţi, deşi sunteţi, şi încă foarte.  de cei care aveţi atitudini publice şi frustrări sexuale. de cei care vă mândriţi cu mediocrităţile voastre.  şi cu ratările voastre. pe care dintr-un autism asimilat pe parcurs abia dacă le identificaţi ca atare. şi dacă aş zice că vă întorc spatele şi că  mi-e silă de voi, ar începe să-mi fie scârbă de mine.

muzică(link)

citesc particulele elementare şi, da, îmi place.

mă gândesc dacă nu cumva tot ce am făcut până acum a fost un fel de declaraţie de dragoste pt mine. cu toate că nu mă plac. cu toate că ţin cură de slăbire (şi nici nu mai ştiu a câta este din viaţa mea. prima a fost la 8 ani). cu toate că am 1.56. cu toate că asta înseamnă că trebuie (sau ar trebui) să port platforme. cu toate că mi se pare că reuşesc să-mi ating limita maximă a incompetenţei numai după o jalnică baie de mediocritate. în cosmopolitan, care-i dă o stare de bine, în reviste pt adolescenţi găsite pe jos, lângă creşa “căsuţa cu pitici”( siglă brand new-cu un pitic stând într-un fel de baltă de vomă sau o pizza stricată), care-mi dau o stare de rău. cred că pur şi simplu am ars nişte etape cu o brichetă căreia-i zicem indiferenţă. şi care incendiază multe spaţii pe care ţi-ai dori, la un moment dat, în viitor, să le revezi.

când ascult piesa asta de la blueboy mă simt ca la un final de sezon estival, trecând prin toate staţiunile noastre rămase un pic în paragină, cu terenuri de minigolf printre care cresc scaieţi, cu balcoane cu filamente de bec ca nişte sforiţe de la un cadou carbonizat, cu piscine scorojite şi ultimi locatari în campinguri, cu restaurante mirosind a vechi şi a epoca de aur, cu prăjituri cu multă cacao şi miros de sulf.

şi nu, astea nu se trag de la cele 150 de pagini din după-amiaza asta.

 

cum îţi dai seama când intervine o fisură? când faţa pe care credeai că o ai începe să crape ca o coajă de ou şi dincolo de ea nu găseşti vase de sânge şi carne crudă, ci altă faţă, mai vie, mai odihnită, mai frumoasă şi fără farduri. cum îţi dai seama dacă asta, ce e acum, ce se desfăşoară acum ca un film perfect, ca o bandă fără hopuri, fără noduri şi fără timp morţi, e palpabil, sau dacă este doar o imitaţie veritabilă şi de cea mai bună calitate butaforică a that something of yours? we’re acrobats looking for balance. mai ţineţi minte refrenul? şi dacă echilibrul ăsta pe o sârmă nu face decât să erodeze reflexele apriori de-a te cocoţa sus pe bloc ca să păşeşti pe o aţă subţire care te leagă de ceva. ştii că acolo unde vrei să ajungi e ceva bun pe care îl construieşti pe drum. dar, la naiba, mai sunt scări de escaladat, şi corpuri masive de ambiţie şi groază şi îndârjire de strecurat prin urechile acului. şi dacă-ţi rupi clişeele din cap, ca pe nişte perfuzii care te ţin legat de un pat în care tu şi sănătatea ta sunteţi în siguranţă, nu ţi se pare, brusc, totul impropriu? cum te îmbraci, cum te porţi, cum vorbeşti, cum te vezi în cutia coşmarurilor în care sunt oamenii din jur, toţi ceilalţi care au eşuat şi au supravieţuit, dar au eşuat. nu vreau să fiu o ratată. nu vreau să fiu o ratată. şi o să las baltă tot ce ar fi să trag după mine, tot ce mi-ar încetini mersul.

eu sunt singura creatură care mă mai poate surprinde.

walk with me suzy lee

m-am nimerit pe scările care duc şi aduc de la şcoala 3 (pentru mine asta le rămâne principala îndeletnicire, este locul spre care am mers şi de la care m-am întors cel mai des în primii ani de copilărie lucidă, conştientă şi dornică să-mi deschidă ochii spre lume). ploua şi vegetaţia din jurul izvorului părea o bucată din jungla generalizată de la începutul lumii. luxuriant nu încape aici. păduricea nu te face să te gândeşti la sud-americani. poate la un roman de aventuri cu animăluţe inofensive, ceva gen “vântul prin sălcii”. de fapt aproape am avut sentimentul unui spaţiu securizant construit ad-hoc, cu barele pentru sport din curtea şcolii, cosaşii angajaţi de primărie sau de administratorii de bloc, adăpostindu-se nu foarte grăbiţi, cu bălţile şi mirosul de mlaştină. ceva vecin cu gândul că i still belong here. că fardurile pe care mi le aplic “plecând” sunt bariere de praf şi atât. cremoase, unsuroase, o dată ce se amestecă şi se întrec cu sebumul secretat încă de tenul ăsta car e, orice-ar fi, al unui copil. i am a child, i refuse time, zic cocorosie.

apoi hainele îmi dădeau starea aia de special moment care ar putea să apară în vreun film: îmbrăcată destul de gros, cu ciorapi negri cu dungi vericale şi o rochie de poupee de cire, cu sacou negru de catifea, asorat cu pantofii cu baretă şi o eşarfă imensă, roşie- indie- la gât, here i am climbing up the stairs . cânt broscuţele şi prinţesele care dorm în pădure.

şi darker, ca în vincent (mersi, andreea breazu :D!) gândurile care-mi revin destul de des, gândul la colega mea care a murit, gândul la oraşul ăsta, la terminalul ăsta, la blocul ei turn, la camera ei, la boala ei tacită, la sentimentul straniu pe care l-am avut legat de ea, ceva mixtură între duioşie şi repulsie. gândurile de seara când urc în uscătorie să-mi strâng rufele, şi lumina verde-gălbuie pe care-o aruncă becul de pe casa scării şi foarte multele becuri din vârfurile stâlpilor de beton, înţesate de muşte şi murdărie mă face să mă simt mai mort-colorată decât sunt. culorile moarte sunt culorile vii de mai demult decolorate cu câteva grade. păstrând umile ceva din farmecul unei mari frumuseţi ajunse la vârsta eşuării întru găspodărie, a rezervorului de copii.

şi între timp mai fredonez o piesă

bored enough ca să vreau o zi în şlapi, pe malul unei ape oricât de jegoase. bored enough ca să-mi planific lecturi, vizionări şi escapade pentru următorii 5 ani. vreu un suc cu lime şi mentă. un blue 18 (o să beau azi şi cred că o să-mi placă, includding curacao). un red byte(alternativa). sangria. ceva. vreu un film cu adolescenţi (i had a chat about them today şi dincolo de stupizenie, mi-e dor de vivid colors care se cam estompează acum, o dată cu dosarele şi vrafurile de note bune obţinute vreodată).

mi-au plăcut la nebunie desenele cu care mi-am ilustrat blogul, deşi sacadează (neintenţionat) postul de azi. they kinda illustrate my actual childish self, my actual concept (a se înţerlege: conceptul după care îmi upgrades&schimb stereotipurile şi stereotipiile). cum îmi aranjez ţinutele şi fiţuicile cu viseee pe mine.

p.s.:cât timp am scris am ascultat un interviu al sierrei(rosie= din cocorosie, tipa zice că ele două au o relaţie fratern-erotică, plus că sunt implicate într-un triunghi amoros absolut intens cu anthony (vocea aia de androgin de pe noah’s ark). v-am zis eu că ilustrează psihologia copilului pervers. ele, creativitatea şi toată muzica lor.aproape că vin dintr-un tablou de ryden. minus vampirismul din “meat”

1. galapagos - kurt vonnegut

mi-o recomand deja spre recitire. pentru eventuale cosmetizări. foarte fain aplicată intertextualitatea. pilde cu tâlc, de zis din când în când ca să pari citit şi grozav de deştept. ţesătură în zig-zag, niciun pic de atitudine defensivă. o aventură benignă a geanealogiei. spre deosebire de

2. minunata lume nouă - aldous huxley

a cărei anexă - brave new world revisited abundă în detalii plicticoase despre regimurile totalitare a căror evidenţă este acum la fel de ofertantă ca un chibrit ars.  oricum, stilul lui huxley- pe care l-am extrasavurat în punct-contrapunct- rocks in here anyway.

3. jurnal - chuck palahniuk

aceleaşi dume ca în sufocare sau fight club. câteva fraze memorabile. abundenţă de informaţii externe.  they used to impress me a while ago.

I want to buy you flowers
it’s such a shame you’re a boy
but when you are not a girl
nobody buys you flowers

I want to buy you flowers
and now I’m standing in the shop
I must confess I wonder
if you will like my flowers

You are so sweet and I’m so alone
oh darling please
tell me you’re the one
I’ll buy you flowers
I’ll buy you flowers
like no other girl did before

You were so sweet and I was in love
oh darling don’t tell me
you found another girl
forget the flowers
because the flowers
never last for ever
never last for ever
never last for ever
my love”