chipul clasic al darlei mele, o imagine la care ţin mult.(scorpionul blând cu un ac retezat, that’s me, i guess)

după logica lui “pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” am strâns un pic cordonul care mă lega de personajele mele “tutelare”, nominale, am intrat un pic pe teritoriul lor demarcat cu o linie punctată din reziduuri şi isterii refulate şi am imaginat o scrisoare cât mai lipsită de sens, cât mai aglomerată, cât mai ne-artistică şi ne-reprezentativă posibil, o dejecţie autoreferenţială care mi-a permis o redirecţionare a obsesiilor mele înspre o poveste mai solidă, pe scheletul căreia carnea să stea mai tare, mai bine dozată, mai apetisantă. darla, personajul viitorului, construită, reconstruită şi deconstruită de mai bine de un an, se încăpăţânează să trăiască în mine ca nucleu colector de obsesii, darla e o breşă în discursul meu obişnuit, tinzând spre o totalizare nesănătoasă şi un pic cam crispată, cam contrastivă. darla e starea de neutru între femeia superviscerală şi cyborgiţa asexuată care m-au atras, ca dedublări, ca opţiuni identitare, de-alungul vremii. de ce simt nevoia de măşti din astea care se lipesc de piele, care păcălesc carnea, uşoare şi bine fixate, în acelaşi timp? nu-mi place să zic eu fără un suport fictiv. ceea ce scriu eu nu e autobiografie, poezia mea nu are tangenţe cu biografia mea, tangenţe reale, expuse. mi-e teamă de nuditatea gratuită, mi-e teamă de blitzurile prea tari. din această perspectivă, s-ar zice, darla e o soluţie ingenioasă şi comodă, un personaj cu atâta potenţial cât pot duce, o veritabilă marionetă. şi totuşi, darla nu-mi permite o mai mare flexibilitate, nu mă lasă să lucrez şi pe alte fronturi. darla, ca o amantă geloasă, mă subjugă, mă descompune- în textele mele-în piese minuscule, greu de reasamblat. un eu care se pulverizează cum pulverizezi puţin parfum pe o hârtie specială doar ca să-l testezi. un eu tester.

am încercat de multe ori s-o omor, până la urmă am sfârşit prin a-i fi eu victimă. cu darla sub degete, cu sforiţele ei transparente, mai precis, aduc o înjurătură învelită-n staniolul unui elogiu tuturori kitschurilor ne-asumate ale aparenţei de viaţă pe care am avut-o acasă, de la retro până la atitudinea rebelă introscopică. dar, cum ziceam, e timpul să cresc, să cuceresc alt teritoriu. şi când zic asta, mă afiliez versurilor unui cântec foarte drag mie, pe care-l tot fredonez în tramvai, în drum spre facultate. asta în timp ce încerc să legitimez cumva - şi să degradez/anulez toate justificările adiacente acestui gest - despărţirea mea de draga, gothica, suava, tembela, păpuşa, femeia, fetiţa, temperamentala sau abulica “mea”(da, a mea, mai presus de alte atribute plauzibile) Darla.

şi dacă tot am vorbit despre ea, ataşez aici câteva “posibile” chipuri, în poetica aceea a unei demontări a kitschului trucat sau a bunului-gust deviat într-o zonă kitsch. de la păpuşă la femeie, de la stafie la cerşetoare mizerabilă, de la prietenă la opozantă agresivă, are o sumedenie de ipostaze pe care le voi definitiva cândva. de aceea, iat-o ilustrată în câteva dintre ele.

(e un text la care ţin pt că nu s-a potrivit niciunui context, aşa că, în toată splendoarea asta clasică şi simetrică  a lui, l-am lăsat să putrezească într-un folder. acum, pentru că vine în imediata descendenţă a zilei ploioase care m-a transformat într-o murătură ambulantă, dar şi în continuarea nopţii zăhăite, cu placenta mea virtuală spartă şi lipită cu leucoplast, citirea lui mi-a venit ca o mănuşă. îl asezonez, ca de obicei, cu nişte poze care suplinesc nevoia mea de un printscreen interior, pentru vise. călin mi-a servt metafora şi am adoptat-o. pădurea galbenă, muzică de toamnă, camera curată şi un text care mă atestă documentar pe mine, cum mă manifest acum)

 

muşti colţul pernei şi ai scame în gură. eşti un act ratat, nu o fiică, îţi zic ai tăi. de fapt eşti numai destul de lucidă ca să pricepi:
ce simţi tu acum e o stare de panică. ce simţi tu acum e mai mult decât amorţeală. mai mult decât letargie. mai mult decât să te întinzi şi să te expui peste tot ca o rochie la uscat, afară, în bătaia vântului, altceva decât să-ţi pui toată încrederea în grija mea de femeie care refuză să crească, şi pentru care pari o distracţie în plus, un artificiu, o nişă prin care se poate strecura din ea însăşi. altceva decât să vezi în palmele lui late, frământându-ţi corpul cum frământă copiii bucăţi de plastilină diferite, alterându-le culorile şi calitatea, două clame strânse tare, tare de tot. dureroase. sigure.
palmele lui nu sunt cârlige. palmele lui se agaţă de corpul tău altfel decât cu atenţie şi răbdare.
eu nu sunt mama ta. nu sunt nici măcar un copil care-şi delimitează spaţiul de joacă. n-am niciun instinct de posesiune. niciun instinct viu, funcţional. nimic în afară de dragoste.

reacţionezi. în sfârşit reacţionezi. ca atunci când particule de corpuri străine se amestecă în corpul tău cauterizând fiecare semn distinctiv, operând fiecare particularitate -o gloată de chirurgi orbi, cu mâini tremurânde. ca atunci când cineva se-arată mai tare decât tine, mai puternic, mai viu, şi asta îi dă dreptul să te doboare, să te bruscheze, să te reducă la bidimensionalitatea asta de poster jalnic, excitant: femeia cu hainele ei excesiv de decente trase deasupra coapselor/ îţi arată că până la urmă tot

ce era înainte un travaliu continuu,
este acum un viol nesfârşit.

(2)

„te-au ciopârţit”

bărbatul 1 şi bărbatul 2 făcându-şi loc în încăperea moale a tristeţilor tale scrise pe pereţii esofagului în loc de zbierăte pe care le-aş auzi ca venind din alt cartier şi cărora nu le-aş da atenţie.
prin somn, mă întorc cu spatele la tine.
prin somn, un somn ca ăsta, cu gura deschisă şi braţele sub pătură, sufocată de spaţiul mic şi urât dintre două perne pe care dormim ca nişte corpuri recompuse după ghilotinare ( artificiali, ireali, artficiali, ireali) n-aş bănui nici disperarea, nici spaima.
n-aş bănui decât beţia, dezmăţul, căderea într-un hău de nelinşite semănând tot mai mult cu întoarcerea într-un pântece care putrezeşte. “suntem viitorul tuturor nematodelor” îmi zici şi mă săruţi pe jumătate adormită, cu gura rău-mirositoare şi un fel de moliciune impersonală, de parcă am face cunoştinţă şi ai vrea să pari degajată.

nicio amintire nu e valabilă, sora mea. organicul înghite tot, îşi impune standardele, îţi oferă o şansă.

„te-au ciopârţit”

bărbatul 1, bărbatul 2, bărbatul 3 – aceeaşi celulă divizându-se la infinit în uterul prea strâmt al superfemeii pe care o iei peste oasele lăsate câinilor, gândacilor şi viermilor inelaţi. muşti colţul pernei (perna din pene, perna din puf, perna din câlţi în cuşeta care te duce la capătul celor mai urâte coşmaruri ale tale) şi crezi că asta te ajută să treci peste multe, multe, multe de tot. îţi treci mâna peste ceasul deşteptător cum ai văzut în filme şi ceva în plus: cum ar fi proiecţia holografică a unei foste mari iubiri care uite, în sfârşit, îţi stă în cale şi nu te lasă să treci.

(3)

nu te mai poţi gândi la viitor decât ca la un bilet pe care n-ai apucat încă să-l compostezi. îl mototoleşti. îl desfaci. îl îndeşi în portofel grijulie, de parcă ar fi ceva de mare preţ. tu ştii să trăieşti. tu eşti frumoasă în rochia ta croşetată foarte strâns, ca legăturile opace, dar elastice dintre bărbaţii ca el şi femeile ca darla (fetiţe de ocazie, copii răsfăţaţi ce mănâncă dulciuri pe ascuns şi se masturbează cu gândul la ken their sweet prince). tu eşti părul lung şi mătăsos al păpuşii pe care o mângâiem, în secret, cu limba scoasă de plăcere, toţi, absolut toţi.
ai nevoie de viitor cum ai nevoie de bilete, cum ai nevoie de dragoste, cum ai nevoie de un bărbat şi asta nu înseamnă neapărat dragoste (dragostea e plastic încins contur precis delimitare desţelenire tot ce-ţi trece prin cap ca un sânge mai puternic, mai uşor de recunoscut, un lichid tare, ameţitor). nu, ce vrei acum nu înseamnă dragoste, e mai degrabă un gust plăcut şi egal pe cerul gurii, aceeaşi obsesie între pregătire şi desfăşurare, o reiterare a părerii bune pe care trebuie s-o ai despre tine.

*
perioadele de depresie nu mai au greutate. devin volatile, şerveţele cu care îmi faci semne de despărţire înţeleasă întotdeauna ca temporară, deşi ştiu/ştii că nu e aşa. că plec iar spatele meu desenat din curbe şi linii frânte are forma sicrielor în care-ţi pui jucăriile, că port poverile tale cum îşi poartă clocharzii puţinele lucruri în saci maronii şi incomozi, dintr-un arondisment într-altul. plecările sunt triste. plecările te sufocă. plecările sunt o alergie de care nu te poţi lecui. şi pielea capului ţi se umple de buburuze roz şi usturătoare, pe care le zgândări cu încăpăţânare.

*
lapte pâine ciocolată chipsuri alune. stomacul îţi cere totul dintr-o suflare. te gândeşti intens la chestia asta, aproape că te bucură, e un lucru lesne de asimilat de oasele strîmbe ale poveştile noastre întotdeauna schelete, niciodată umplute cu detalii. o chestie lesne de asimilat, în general- după atâta timp ceva despre tine care descinde direct din dimensiunea instinctelor, şi nu te supără, nu-ţi scârţâie între dinţi.
o expresie aplicată mai multor contexte, world-wide. da, asta e bine, pentru tine, pentru demonstraţiile tale că eşti în stare de ceva memorabil, care să nu se lovească de „perisabilitate”, „oxidare”, „rusty clips that hold his mind”, o durere de cap care să nu treacă . eşti fericită acum în alt fel decât mai demult. o fericire minoră. o ţigăncuşă murdară, dincolo de jeg o frumuseţe tulburătoare.

îţi scrii numele pe un post-it şi-l ascunzi în sertar printre scrisori. eşti mai mult decât a smiley face în colţul ecranului.

*
uiţi pentru o vreme, te plimbi prin tine ca prin creierul comun al puţinilor oameni de care ţi-e dor. şi tăcerea lui se face un strat lipicios de gem pe o felie de pâine uscată. viaţa nu e o sufragerie antiseptică, viaţa e o farfurie cu zeamă acră ce cade din când în când pe covor.

*
apoi îţi aminteşti şi perlele din jurul gâtului tău sunt celulele singurei treceri despre care nu mai vrei să vorbeşti. copilăria e o haltă şi tu călătoreşti cu un inter-city capitonat. nu vezi nimic în afară.

nu e nimic în plus, totul se ordonează: te întorci resemnată la corpul meu gol şi corpul meu gol cere mereu acelaşi lucru, un câine înfometat, sărind şi făcând tumbe în jurul iubiţilor mei impasibili, fericirea e o femeie vicioasă rozându-şi plină de obidă unghiile false. te întorci, îi arăţi că eşti o variantă mult îmbunătăţită a păpuşilor care ne-au conservat copilărie mai ceva ca nişte aditivi alimentari.

*
un pic îngreţoşată de roşiile şi brânza dietetică, zidită într-un şablon de concurs de frumuseţe, tu te trezeşti într-un corp care doreşte şi care nu acceptă. te întorci la un corp gol ce se teme să fie gol. îşi cere dreptul la învelişuri şi straturi protectoare, la emulsii care să-l ferească de orice vine din afară şi nu înseamnă nimic.

“nu vrea decât să-i autentifici frumuseţea, să-l faci admirat, iubit, mângâiat” îţi spune cineva, îl atinge. “să trăieşti pentru el, nu doar acolo, sub pojghiţa lui de frumuseţe, chircită, inhibată cum te mişti de colo-colo într-un capot despre care nici măcar nu ştii să spui din ce e făcut sau ce culoare are şi despre care bănuieşti numai că e bun pentru că-ţi ţine de cald.” să faci dragoste seamănă uneori cu o vizită la tomograf. totul dezvăluit, totul pe faţă. secţiuni prin ascunzişurile cele mai triste ale singurelor lucruri de care depinde prezenţa ta aici. să faci dragoste seamănă uneori cu o fişă de externare din acel ospiciu pe care credeai că o să-l stăpâneşti pentru totdeauna, cu mâinile strâns legate la spate şi ochii ochii ochii închişi.
***
(când pleci, aerul păstos te înghite şi te vomită câteva străzi mai departe

după fiecare coşmar, ceva din mirosul tău rămâne pe pernă.
ca şi cînd mi-ar ţine de urât)

(lilya corneli)
copilul within e o pasăre cu gâtul sucit. şi mă pun aici ca să găsesc o formulă care să-mi reactualizeze apetenţa asta pt scris, e mult de când n-am mai scris cu “mine”, ci cu creierul meu like a stuffed shirt :p. aseara am mers la castel şi am văzut filmul faust pe care grupul einueia a făcut nişte improvizaţii absolut superbe, intercalate cu o lectură inspirată şi inspirantă din maestrul şi margareta a lui bulgakov, roman “de căpătâi” pt. imaginarul meu adolescentin (am citit-o pe la 15 ani), e ciudat cum s-a reiterat visul ăla straniu de acum câteva nopţi - eu şi andra, puternic emoţionate, trecând cu un troleu “în zbor” pe lângă cartiere urbane, cu blocuri proaspăt vopsite, în lumina unui soare curat, ca de primăvară, strălucind neobturat de vegetaţie, cartiere mari, dar goale, într-o stranie condiţie de părăginire şi aşteptare, acolo, statice, ca şi când n-ar fi fost date spre locuire,niciodată, şi iată-ne ajungând într-un wasteland pe care l-am pus imediat în analogie cu hunedoara (era o bucurie regăsirea unui avatar impur al hunedoarei acolo, la capăt de lume onirică), şi printre birturi trase la indigo şi trupuri înfăşate în haine ca în nişte bandaje (era un miros de rană, perceptibil şi chiar logic în prezenţa lui acolo, pt mine), am ajuns la o catedrală arătând ca un vas scufundat cu prora pe jumătate îngropată, astfel că turlele abia se mai zăreau din pământul mlăştinos deasupra căruia planam şi peste care păşeam totodată. după film am avut aceeaşi stare ca în visul ăla. l-am reeditat pe plan uman, cred.

apoi, acasă, cadouri, joy, dar şi o suferinţă latentă (se auzea pe fundal slipping away, la un moment dat, şi noi râdeam isteric de pozele de la aniversările mele de acum 5, 6, 7 ani:) )

a, da. pe 23 octombrie împlinesc 19 ani.

şi aici e o piesă pentru ploaie şi pentru.. mă rog… tot:)

de ce-mi plac mie cărţile şi filmele atât de mult, de ce mă reîndrăgostesc de domeniul ficţiunii acum că citesc numai cărţi “de specialitate”: păi acolo, pe teritoriul ei, fiecare lucru, fiecare gest, fiecare detaliu are sensul lui. şi o fată strident machiată aşteptând într-o staţie de autobuz, cu spatele la o vitrină plină de păpuşi, are o însemnătate, şi eu urmărind cu privirea o bătrână în port popular trăgând după ea o valiză pe roţi aş avea un sens foarte puternic ce ar urma să fie dezvoltat, pe când aici nu ne asortăm cu decorurile, şi când o facem suntem falşi & afectaţi, nu ne atenuăm traumele “simbolic”, nu urmărim niciun fir, nicio tramă.

sunt acasă, loc atât de pustiu încât îţi poţi permite plimbări personale, cu a touch of intimacy, tu cu tine, pe străzi atât de goale încât ai crede că faci parte dintr-un scenariu al nu ştiu cui. cred că oraşul meu natal m-a învăţat teatralitatea. e minunat să-ţi smulgi masca fardată acneică şi să dai peste o păpuşă cu ochii ficşi. e minunat să striveşti frunzele din anul ăsta şi o dată cu ele toate celelalte, identice, vechi amintiri galbene, bolnave. e minunat să asculţi o piesă ca asta şi să mai poţi găsi repere din toate aste, pasărea de gumă sau felia de pâine sau lumea în care intri singur - visele alea copilăreşti-

cât încă ai 18-19 ani păstrezi un contact destul de strâns,. apoi totul devine o muncă de “reţea”, apoi de satelit, şi în sfârşit, nu mai prinzi nicicum legătura cu tine.

da, sub învelişul meu “feminin” shaped, sunt eu tunsă cu breton şi cu obrăjorii bucălaţi, am avut mereu intuiţia asta. iar cine nesocoteşte copilul de orice vârstă care am fost nu face decât să mă dispreţuiască pe mine.

and i can live with that.

mi-a amintit ieri andra de piesa asta de la travis pe care o ascultam doar ca să scot multe perechi de fiori să mi se plimbe pe coloana vertebrală. era iarnă şi noi săpam cu trupurile noastre aerul greoi al oraşului împietrit, cu oamenii lui închişi între mulţi pereţi. veneam de la şcoală în tristul început de decembrie şi lumina din ochii noştri era destul de opacă, aidoma celei de-afară. pentru că ştiam că “n-o să mai fie la fel” la un moment dat, am încercat iarna trecută să captez cât mai multe poze din hunedoara noastră îngântă şi trăită ca un cântec despre ceea ce nu poate fi niciodată bine. frumuseţea percepută aproapă organic a fructelor putrezite care ne cădeau în cale. străzile alea cu nume de pictori, detaliile alea care s-au estompat, sfărâmând cu privirea paharele de lut aşezate pe scăunele din lemn, florile moarte. aici e jurnalul meu metaforic, cu patetismul lui asumat şi gustul lui de vin învechit, de cafea la ibric, de covrigi tari şi zile puse la uscat îngheţate peste noapte, fragile, casante.

sad lisa.

prima dată trebuie să vezi plăcuţe cu numele străzii ca să ştii că nu te plimbi
prin corpul unei femei bolnave de reumatism.
să vezi borcanele cu murături şi nimicurile înnegrite din balcoane şi curţi, damigenele îmbrăcate, măturile şi primele răsaduri de pătrunjel. să te-ntâmpine capetele cărunte, cu zimţii unor piepteni drepţi şi negri trecându-le prin păr, imediat după trezire. niciun alt nerv, nicio altă arteră. doar muşchii relaxaţi şi aerul că ceva rău şi urât stă să se-ntâmple.

aici ferestrele ţin loc de oglinzi. aici uşile sunt guri care mustră, cu buzele strânse. iar gurile noastre şi toate orificiile sunt numai cicatrici. se lăbărţează pe feţele lungi ca nişte baloane dezumflate. petrecerea a trecut, de-atunci încoace, lunar, cineva extirpează tot ce-am văzut şi tot ce-am simţit. să nu mai credem că fericirea e posibilă doar la un moment dat, iar că în rest, toate sunt pierdere şi suferinţă şi chin.

lunar ne întindem pe mese acoperite cu linoleum şi neştiuţi, scoatem pe rând, fără să cârtim, fără să ne plângem, aţele astea moi, vinete, cu care supertristeţea, ireversibiltăţile, nevoia de mai mult, plăcerea care se pierde/ care nu se poate recupera
ne-au cusut pleoapele şi sexele.

asta e tot: uitarea, un expreso pe care ţi-l cumperi din gară sau din chioşcul de la colţ, uitarea, o poveste cu vecina de deasupra, uitarea, când ridurile sunt urmele tuturor garourilor care-ţi ţin membrele tari şi pregătite pentru acele ataşate de tuburi şi pungi cu otravă, uitarea când

adormi în ultima silabă a rugăciunii ca un păianjen în propria-i pânză.

oraşul se-ntinde până în gâtlejul tapetat cu albastru de metil al darlei.

toţi suntem răciţi şi febrili, resturi de hârtii creponate din care se fac ornamente jalnice. noi împodobim spitale şi cabinete particulare. a venit iarna, o femeie în alb care ne ia exudate din gât, câte unul pe săptămână. . îi spunem mulţumesc frumos şi plecăm înveliţi în muşamaua scaunelor din sala de aşteptare. coşurile de gunoi cu pedală se umplu: tragem cu ochiul înăuntru (nu ne e foame, dar e foarte greu să te detaşezi de alţii, să nu vorbeşti cu alţii şi să-ţi mânjeşti bombeul pantofilor stând în fel şi chip, până te strigă) . doar teste „barza” negative şi pliante despre bacilul koch, despre hiv-sida şi imunitate. doar jumătăţi de viaţă şi gume infectate cu streptococi aurii. la plecare, corpul meu e buretele dezgolit obscen al canapelelor din dispensarul numărul 2, zgâriate& rupte a dezolare. trăiesc în planşele cu copii grosolan decupaţi cu forfecuţele pentru unghii, din almanahul „femeia”. scriu râsetele lor în alb-negru.

3.
de fiecare dată vindecarea se aşează ca o bătrână pe băncuţa mucedă din faţa blocului, îşi scoate lucrul de mână şi ne croşetează fulare şi haine lungi, cu ochiuri mici, îndesate, să ne ţină de frig. dar vindecarea nu e numai un instrument, e o garanţie, ne gândim şi suntem tot mai puţini, tot mai mici. un medic celebru ne învaţă să creştem 2-3 centimetri atârnaţi de bătătoarele de covoare ca nişte idioţi prea plini de energie. dar eu nu pot face asta. eu îmi port reţetele din farmacie-n farmacie până ce cuvintele nu se mai disting şi boala mea poate fi orice boală, iar nevoile mele, orice alte nevoi. şi fiecare zîmbet sau sărut e praf într-o capsulă de oxacilină.

4.

lentoarea de la capătul oraşului, tencuiala sumbră a colibelor cu multe placaje deasupra, ca pe birourile prăfoase şi întunecate ale primăriei un vraf de dosare.

tristeţea că suntem ultimele flori vii dintr-un buchet degerat, pe masa din verandă, primăvara timpurie şi răcelile copiilor de la creşă.

toate câte le văd seamănă din ce în ce mai mult cu trupul ei aplecat peste straturile de crizanteme, înainte de ziua morţilor, când îşi ascunde maioul găurit şi pijamaua vărgată sub capotul de casă al bunicii şi întreagă, aşa cum vine, cu tava pentru cafea şi ochii umflaţi, e numai o zdreanţă aruncată între cer şi pământ. ştiu că întotdeauna e tristă. că este mereu îmbufnată şi că frunctele din care muşcă ea sunt mai mereu putrede. că spatele ei s-a dezobişnuit de îmbrăţişări. că pântecele ei e obişnuit cu maternitatea. dar nu cu cea radiind, ci cu aia care-i aduce singurătate şi spaimă şi coşmaruri într-un pat mult prea mare pentru vertebrele şi coastele unei fetiţe. o înţeleg. o urăsc. stau la picoarele ei. o privesc cum lucrează. cum se umple de frig şi cum boala îi intră pe sub haine ca mâna prea îndrăzneaţă a unui bărbat de care nu ştie mai nimic şi de care nu-i este teamă. uneori îi mângîi gleznele, aşa de mici sub ciorapii de lână, nişte gheruţe de pui congelat, două chibrituri arse.

alteori buruienile sunt bucăţi din corpul lui masiv, glandele sudoripare şi ganglionii limfatici. le-aruncă pe făraş. şi mereu, mereu răsuflă a uşurare.

*

foarfecele taie frunze şi flori cum îmi tai tu respiraţia, tu când eşti silueta porţionată de modelul forjat al gardului, un tablou de artă cinetică, o prezenţă ireperabilă. sau când eşti figura moale, curată, ca porţelanul nefinisat din care se făceau mai demult păpuşi ordinare. i-a scris mai demult, apoi cuvintele au devenit canapele greoaie într-o cameră mult prea strâmtă.

numai la lisa mă gândesc eu ca la un cap de păpuşă între straturi de bălegar şi mucegaiuri, al lisei e singurul corp care nu poate fi altceva decât o bucată de etamină brodată cu viermi alburii, dintre cei ce mâncau leşul unui pui de cioară, pe treptele catedralei, şi nu era nimeni acolo să-i dea la o parte.

 

 

mi-e dor de casă. ascult emilie simon, stau aici, un tapet de toamnă, totul e real.

 

 

 

Cluj – a nu ştiu câta zi şi it’s time to be myself. De azi am net. Ar fi şi asta una din explicaţii. Ştiţi versul ăla al lui Bukowski: „and none of my poems were real”? Nu? Mă rog, vine în descendenţa unui poem despre criza de isterie a unei femei cumsecade care urmează să fie părăsită, despre sacrificiile şi cerşetoria ei sentimentală. Scena cu pricina se regăseşte şi în romanul „Femei”, pe care l-am citit cu multa plăcere pt că am avut şi io nevoie de o exorcizare slash purificare subconştientă prin murdării alcoolice şi sexuale şi alte momente abominabileeee prinzând viaţă acolo (pe un background umoristic un pic „afectat” but who am i to judge tehse things?). Cred că încep să pricep ce l-a mânt spre concluzia asta de o legitimă şi superautentică amărăciune, una dintre cele mai condensate şi mai concentrate şi mai digerabile amărăciuni care m-au virusat pe un fond de natură pur ficţională  .

 Mă rog, la mine parcursul stării ăsteia de gol, de van, de deşert ivite ca din senin este, fireşte, mult mai epic, şi mai mult decât epic, vine  în imediata proximitate a unei chestiuni pur diaristice, adresate încă acelui copilaş nenorocit pe care-l ţin, şi eu, între coaste. Matters of  the heart. Dar am mult de citit şi chestia asta e ca un premiu de consolare pt. tot ce mi se pare că nu prea mai am de trăit.Adică nu mai am de aşteptat ca experienţă.  So strange…

Mi/a m downloadat Cinderella lui Disney. Filmul animat al vârstelor cu o cifră:)

(despre despărţirea de hd şi de prietenii mei, care-o populau şi o făceau suportabilă)

acum parcă mi se aglomerează totul în cap ca atunci când se suprapun sute şi mii de canale de televiziune şi posturi de radio, ca vocile din firele telefonice, vă aud pe toţi concomitent şi toate stafiile voastre se plimbă prin mine. tot ce am fost, tot ce n-o să mai fim. o să revenim alţii, în haine pe care o să ni le aleagă altcineva, o persoană care o să poarte numele şi amintirile noastre, fără să se mai simtă cu adevărat integrat acolo. şi andra o să aibă accent de bucureşteancă şi o să zică “bună” şi nu “ciao”, şi io cu ioana o să vorbim cu multe no-uri şi “no binie maaa”, şi roxana o să se-mbrace de la mall :)) şi sebi & ioana albutiu or să ne dea detalii picante despre cadavre mucegăite şi malformaţii congenitale, dar sub oamenii ăştia vor, înghesuiţi ca multe serii de matriosce ordonate cronologic, spre tot mai departe în timp, copiii isterici şi grunge şi conştiincioşi şi sadici şi depresivi şi flower-power şi eclectici şi simpli şi imposibili şi tăcuţi şi moristricate şi cuminţi şi devremeacasă şi dimineaţadevremeacasă şi buni şi răi şi paradoxali as always, pt că cine de adolescenţă scapă, de el scapă.

ştiu că n-am fost cea mai sociabilă creatură, dar nici de mizantropie nu mă pot face vinovată. mi-au plăcut poveştile noastre, la un ceai, un santal de portocale roşii, un pepsi, o cafea, un vin fiert, un red bit sau mă rog, fiecare cu otrava lui. mi-am scuipat plămânii de cât fum aţi suflat pe mine, dar am îndurat :)) mi-au plăcut caietele alea rotative şi caietele-jurnal pe care le-am ţinut cu andra, mi-au plăcut creaţiile din orele boring hahaha şi aş da un regat pt o pompă de vid. mi-au plăcut zilele pline cu gust de toamnă la castel la concerte, şi istoriile “colportate” din “deja-vu”. îmi aduc aminte de lostriţele modele masculine desăvârşite care stăteau şi fumau în spatele şcolii şi despre care ziceam că-s absolutul. apoi ieşeam cu ei şi vedeam că habar n-au cine cântă în umbra marelui urs sau la ce draq se referă piesa. sau că se pileau şi ne povesteau despre perioadele lor de abstinenţă sexuală. sau că aveau prietene urâte ca foamea, pe care le adorau. sau că avem etichete cu second best lipite pe spate. îmi amintesc rateurile asteea. şi de cuplurile “bine” sudate din liceu îmi amintesc. de tricourile cu formaţii. de animăluţele drăguţe pe care le aveam acasă şi despre care tooot povesteam. de fiulmele de pe youtube. bestialitate, râs cu plâns, snake baby.

mi-aş fi dorit să fiu cu voi în mai multe contexte, dar cred că viaţa e destul de lungă, că o să ne mai intersectăm şi o să mai mergem împreună câteva bucăţi bune de drum. măcar din retro până acasă.

cât despre titlul blogului, se ştie că vine din poemul ăla al lui mircea dinescu pe care-l recita f fain regretatul pittiş, dar şi un drag prieten din alt timp din altă viaţă mai cabotin şi teatral de felul lui, însă legendar pt, evident, copilul care-am fost. deşi nu prea am eu un aer declamativ şi nici nu mă omor după dinescu, dau un link spre textul şi interpretarea acestui poem pt că mi se pare că vi se potriveşte fiecăruia din voi, ca îmbărbătare (hmmmmmmmmmm….)

thx andra, ioanele, roxana-bucle, alexandra, sebirăceanu, plus etern ataşatu “dexter” :))

& now we’ll be going to different parties

remember me when you’re the one you’ve always dreamed

Mă aud deodată gândind, într-un plan parcă mai treaz: dar o să mai pot adormi, oare, acum, după asta?

Una din cărţile mele preferate: Bietele corpuri de Sonia Larian. O carte despre nostalgia viscerală şi viscerele nostalgice. Un tratat al amintirilor otrăvitoare. Ceva dens, obositor, dar cât se poate de curat. despre
“CORPUL: torturat, zgâriat, îmbălsămat, infectat, murdărit, abandonat, inscripţionat, umilit, radiografiat, operat, cauterizat, înecat, uns, ars, excizat, împuns, în suferinţă, născându-se, îmbătrânind, bolnav, agonic, mort”. (a. babeţi)

şi nu e numai despre “un corp zderlit până la sânge”, ci despre toate corpurile pe care le purtăm cu ruşine, teamă, regret, aprehensiune, nevolnicie, neputinţă, greaţă, fără vlagă, fără istorie, doar ca mărturii ale unei substanţe ce se dezintegrează, şi o dată cu ea toate semnele - de la cele dezavuate până la cele durabile- care ne susţin şi confirmă tencuiala, arhitectura, monstruozitatea sau desăvârşirea. despre carnea pe care o punem în slujba nostalgiei. şi de aici, prin toţi porii, cartea transpiră tristeţe, stadiul diluat al suferinţei pentru ceea ce nu se mai poate relua cu adevărat, ci numai recicla, recupera, şi asta inert, monoton, dureros-reconfortant.

despre asta, restrâns, modest, scriu şi eu aici. nu imit, nu fac o exegeză, nu parafrazez, nu preiau polemic. înţeleg, dezvolt, cresc, ciuperci într-o cameră umedă, plante ornamentale într-o seră părăsită. un joc de-a dă mai departe. hmmm…. duminică, soare. în blugii mei rupţi, haine moi, o ceaşcă de cafea, reeditând aivea nişte reverii impresioniste din preşcolaritate, fascinaţia pt renoir şi manet, in spe, şi citind o carte frumoasă (măscăricii de v.s. naipaul) trec prin tunelul galben ca dintr-un poster vechi, cu păduri tomnatece, acoperind găurile din tencuială. redecorez o cameră de păpuşi, în care nu intră, şi din care nu iese nimeni, absolut nimeni. iar asta e departe de a semnifica împietrire. e mai mult viaţa de apoi a unor amintiri şi preţiozităţi de fetiţe strânse în jurul unei măsuţe, bând capucino cu gust de alune şi vanilie, şi citind the bronte sisters. bietele corpuri cresc mari şi se însingurează.

 

sătulă de “gustări” nesăţioase din ce era înainte un festin nesfârşit, din ce era rupt brutal din realitate, cu colţii. conştiinţa curată că nu faci rău, chiar dacă the outside world e plină de sânge. kill the outside world. lumea în care oamenii au cetăţi fortificate, nu case, lumea plină de câini care “apără” pe cineva, la fel de singur şi de slab ca şi tine. lumea pictată cu ojă, ruj şi farduri. lumea ca un chip îmbătrânit. cine e în oglinda ta? caricatura unui copil. faţa lui mizerabilă.

şi te întorci, dar nu te întorci acolo unde vrei, ci pe ruine deasupra cărora se ridică edificii monstruoase. cum am mers eu la şcoală, şi lumea a vorbit cu mine cum vorbeşti cu un mort. şi profa de română nici măcar nu m-a salutat. am primit un rest de bursă. 10 lei noi. o carte de la anticariat şi o cafea.

vor fi, cred, atâţia câţi vreau, pe care să-i intereseze sufletul ăsta dat cu var, ca un trunchi de copac, sufletul ăsta ca o păpuşă pe care-o scoţi dintr-un dulap plin de boarfe şi-i examinezi, curios, fundul ciuruit de ace “de jucărie”, părul tuns anapoda, “pielea” gălbuie şi lipicioasă, zâmbetul tâmp.

 

să mai scriem. despre cărţi, despre becurile slabe, despre cafenelele care te complexează din cauza curăţeniei şi a soliştilor ce zdrăngăne cult o chitară şi care te obligă, nu ştiu cum şi de ce şi prin ce procedee “subliminale” să “solidarizezi”. prima dată când am mers într-un astfel de loc eram cu o tipă care n-avea nicio jenă în a-mi povesti despre cum îşi cumpără ceaiuri de 500 de mii, despre cum se desfac florile în ceaiul de iasomie, despre brownies delicioase care se asortează la ceaiul kashmir, despre ecologism şi necesitatea lui, toate pe fondul chinului meu că VA TREBUI SĂ PLĂTESC O GRĂMADĂ PENTRU CEAIUL ĂSTA AMAR PE CARE L-AM ALES LA ÎNTÂMPLARE PT CĂ NU MĂ PRICEP. aş fi preferat oricând cea mai ordinară dintre ciocolatele calde. din praf de cicolată. la festa, cu 5 mii. de la automat. şezând pe trepte şi vorbind despre…hmm…harms?

o discuţie din asta- la aburul ceaiului de vanilie-  se extinde cu uşurinţă înspre aria 51 a  intimităţilor şi indimidărilor postmodernismului. dar în mediul infect al automatului - mult mai igienic, de fapt, mai aseptic sufleteşte - aria 51 e dimensiunea inimii mele.

o hemoragie spirituală deci.

citesc o carte f faină acum, despre care vă zic mai multe mâine. între timp, just read opiniile unui clov de h. boll. merită:) dar să ştiţi că există şi în anticariate, nu vă aruncaţi pe varianta nouă. sau…

azi am pofta să scriu ceva dens. să scriu un hăţiş din care să ies însângerată, ca în basme, după o goană prin pădurile-labirint. cuvintele de azi vor fi mate. eu voi fi mată. piele tăbăcită. culori pe care le priveşti doar ca să le vezi reversul. verde pentru roşu. albastru pentru portocaliu. mi-ar plăcea s-o traduc pe denise duhamel. sunt convinsă că deja se ocupă cineva de chestia asta, if not, just pick me, pick me!!! dar, cum ziceam, sigur e un poet şi un trasducător mai bun în românia. oricum, denise duhamel nu-i un nume necunoscut, e pe buzele multor oameni. cineva mi-a trimis mai demult volumul ei - the woman with two vagina. îi mulţumesc, deşi cu poeta aceea n-am mai vorbit de atunci, şi nici n-am întâlnit-o vreodată face to face. e o tipă pe care o apreciază multă lume, dar să-i dau numele ar suna fie lăudăros, fie gen şantaj emoţional “uite-mă şi pe mine că am comunicat cu ăia care par elitişti şi ai dracului şi încă ei au vrut să vb cu mine”. neah. that’s not me. îmi înţeleg nimicnicia, ba chiar o cultiv. mnoh, şi astfel se alege praful de densitatea acestui post. pentru că, de fapt, habar n-am ce să povestesc. am un set de mailuri către călin în care epuizez temele mele autumnale şi pur şi simplu nu pot deveni reduntantă, deşi risc să fiu aşa, risc până la patetism să mă repet ca şi când mi-aş trage viaţa la xerox pt toţi trecătorii din centrul unui oraş gol şi mort şi gol ca hd. am aşa o senzaţie de mers prin somn. am aşa o nevoie de lucruri pe care să nu le mai fac de una singură. şi plăcerea sadică de a vedea cât am de citit, de fapt. am citit vreo 35 de cărţi vacanţa asta, mai am 3 sapt. hmmm….eu nu contabilizez lucrurile astea, dar eram curioasă doar. cât timp m-am pierdut între foi. am găsit un poem care mp emoţiona f tare când aveam 14 ani. ce mi-a placut mie intr-a 8a a fost deschiderea progresiva spre ceva nou.

i-am scris mai demult lui călin.

în fine, iată poemul, regăsit acum. încă e o melodie de o tristeţe inexplicabilă în miezul lui.

Femeia cafenie

Constant Tonegaru

Femeia pe care la Brăila am iubit-o

într-o cameră de hotel

purta pantofi verzi din piele de şarpe

şi avea nasul turtit. Era o mulatră.

Cum venise aici, habar n-am.

Părinţii, bunicii purtaseră poate odată

în nări un inel.

Gura îi era o ventuză.

Sânii fierbinţi ca nişte pâini.

Ochii tulburi.

Îmi era trupul claviatură pentru dânsa.

Numai mâinile îi erau reci,

reci de gheaţă

şi degetele cu vârfuri rotunde

alunecau pe mine ca boabe de struguri.

 

 

Îmi şoptea:

- În Peru mi-a fost amant un spaniol.

La Santa Clara avea plantaţii de zahăr.

Un altul cu favoriţi în U.S.A.

cinzeci de puţuri cu petrol la Smakover

dar amorul pentru pielea mea cafenie

s-a lichidat cu două destupări de pistol.

 

 

Am iubit la Brăila o mulatră.

M-a iubit?…M-a minţit?

Vedea – cine ştie- în mine un altul?

Avea sâni fierbinţi şi mâini reci de gheaţă.

Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceaţă.

În port la lumini de fanare

robii descărcau un vapor cu lignit.

 

 

plus: sperând că nu-s boring, here’s a link to some diaristic text în prăvălia culturală, numărul din septembrie, la o anchetă despre obiectele pierdute şi semnificaţia lor “particulară”

 

fructele au putrezit, au rămas sâmburii. intangibili, vitali pentru fructele din alte vremuri, estetici, duri, rotunzi ca un pântec de fecioară gotică (o, da, metafora asta….). mi se pare incorect ce fac eu aici: detalierea asta sufocantă, imaginarul ăsta pervers de comun, decantat şi distilat şi cristalizat şi, în fine, supus la o serie de procese “chimice” ca să rezulte ceva îmbietor, ceva ce se poate citi. dorinţa asta de a contracara efortul creierului de a sintetiza tot, de a nu mai stoca chiar toate măruntaiele  unui trup (ideea de corp extinsă peste imagini coerente, conversaţii “încapsulate”, captive într-o stare închisă etanş- vidată) care, practic, s-a sublimat. oh, kkt, vorbesc ca din cărţi. vocabularu lu peşte: impresia de ce nu sunt, incapacitatea de a zice ceva cu adevărat.

faza e că am avut un vis f bogat azinoapte, un super-vis, şi e futil acuma să-l povestesc, iar chestia asta mă deprimă. obsesia asta: să ţin minte despre mine totul,totul, totul…

***

am găsit, o imagine care compune acel complex al modificării şi reasamblării imaginii castelui, espre care am mai vorbit, transformându-l într-o insulă a lui euthanasius, şi într-un spaţiu al uitării, guvernat parcă de imaginea aia a morţii dintr-o povestire de thomas mann: o femeie frumoasă care povesteşte ceva de o nesfârşită tristeţe…

şi, parcă în analogie cu starea asta de după ce foloseşti parfumul altcuiva şi aproape simţi răsuflarea altcuiva, fantomatic, nedefinit, în spatele tpu,  un parfum vechi, secretat de o piele rece şi foarte străină, sentimentul că eşti agresat/violentat şi dublat parcă, adăugat, petecit de o prezenţă străină, de identitatea ei imperceptibilă, ascultam o piesă de la porcupine tree care dă sentinţa zilelor ăstora ciudate, condimentate cu prea multe coincidenţă, cu prea multe vederi “în oglindă”.

strange how you never become the person you see when you’re young

 

e o plăcere continuă, susţinută şi alimentată asiduu, asta de a scrie. constat că aş fi cel mai jalnic personaj posibil într-un film: nu mă exprim coerent verbal, cuvintele mele nu se leagă, ţes plase inegale care nu reuşesc cu adevărat să capteze atenţia. replicile pe care le dau nu cuprind nimic, sunt uneori agramate, ca traduse din altă limbă. limba personală a relaţiilor mele apropiate. limbile paralele pe care le-am stabilit, cu dialectele lor sentimentale. ăn schimb, scrisul reuşeşte să adune toate eşecurile astea ligvistice ca un fluviu colector, şi să le transporte în siguranţă la o destinaţie. o mare destinaţie. stârnită de nişte fragmente din cartea pe care am citit-o azi (”cartea râsului şi a uitării” de milan kundera), am formulat câteva rânduri ce se vor regăsi, probabil, într-un eseu mai lung. este vorba despre grafomanie şi my view upon it. n-am formulat încă the view, mai degrabă premisele. aveam de gând să divaghez aşa într-o introducere despre amelie nothomb, o grafomana simpatică, dar o scriitoare nu foarte strălucită. întrucât nu i-am citit încă toate apariţiile, nu pot avea o viziune completă. iată însă ce mi-a ieşit până acum:

Un autor trebuie să facă foarte multe ca să îşi afirme existenţa ca scriitor. Trebuie întâi să-şi confirme şi afirme identitatea la nesfârşit, într-un balans egal cu efortul de a stabili scenarii, nume şi contururi de personaje, de a le fixa etaloanele în limitele cărora să se manifeste ca semne, şi poate chiar cu o voinţă de înăsprire a originalităţii sporită, întrucât nu poţi fi cu adevărat scriitor, din moment ce mai există atâţia alţii. Această sinteză a lui Goethe în abordarea temei căutării vocii personale, în măsură să-ţi autentifice ţie, potenţial scriitor,  prezenţa pe scena literaturii este pretextul unei discuţii care să acopere nu doar zonele literare, ci şi pe acelea para-literare între care stăm să alegem ce e şi ce nu e convenabil de consumat, ca cititori, în anul de graţie 2007.  Ne lovim de comunităţi de grafomani, de un cult afirmat sau subsidiar al grafomaniei. Ne plângem  de faptul că devine din ce în ce mai greu să recunoşti literatura bună, din moment ce literatura care ţi se serveşte drept pattern este întemeiată tocmai pe această religie a scrisului ca mijloc terapeutic, ca măsură de prevenire a unui anonimat civic menită să provoace dezastre personale şi nu numai. Grafomania este „popular” definită ca mania de a scrie pentru a te vedea publicat: sub orice auspicii, în orice mediu, dar constant, coerent, perfect egal cu un ritm şi o calitate auto-impuse. Despre grafomanie ca fenomen, implicând aderenţa şi impactul său socio-cultural, profund angrenat în mentalitatea colectivă, care încurajează permanent exprimarea şi auto-exprimarea, vorbeşte la un moment dat Milan Kundera în „Cartea răsului şi a uitării”, afirmând cu o simpatie puţin forţată,  vrând nu doar să mimeze acceptarea, toleranţa, ci aproape schimonosindu-le, şi metamorfozându-le în gesturi aprobatoare şi elemente de conduită necesare, de netagăduit, formulează un punct de vedere care seamănă întru câtva cu discriminarea pozitivă, în sensul că ajunge să pună la îndoială până şi cele mai mari evidenţe,( cum ar fi, în cazul de faţă,  aceea că „nu poţi fi scriitor în orice circumstanţe, pur şi simplu). Kundera consideră că inflaţia de autori este o problemă inevitabilă într-o lume care acceptă cu greu subiectul anodin al dezvoltării interioare precare şi, cu o chiar mai făţişă lipsă de îngăduinţă, tabloul unui parcurs extern de un prozaism exemplar, într-atât de comun încât ar putea fixa coordonatele unei reţete pentru cea mai sigură şi mai lipsită de evenimente existenţă standard posibilă. Ceilalţi îşi astupă urechile atunci când vorbim, trebuie deci să recurgem la ceva mai pregnant, de o forţă şi o vizibilitate în crescendo. În consecinţă, acel „scriitor virtual” pe care îl ascunde fiecare dintre noi, prin disponibilitatea spre confesiune şi autoevaluare, se trezeşte agresiv, hotărât, locvace. Iată cum îşi încheie Kundera pledoaria în tolerarea limitelor sinistrelor demersuri de adoptare a prerogativelor de scriitor înaintate de terţe persoane care, culmea, abia dacă au citit o duzină de volume subţiri de-alungul vieţii: „ Fiecare suferă la gândul că dispare, neauzit şi nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, şi de aceea ţine, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte. Când, într-o zi, fiecare se va trezi scriitor, va fi timpul hipoacuziei şi al neînţelegerii universale”.

 - când vorbesc acolo despre afirmare şi reafirmare mă refer la stabilirea unor puncte-cheie ale universului, şi la o coerenţă intrisecă dublată de originalitatea expunerii ei, fără a da însă senzaţia de scriere după reţetă. totodată, deşi scriu mult, triez mult, şi, în pofida unor păreri, chiar lucrez pe text, dar lucrez în sensul în care îmi place mie să arate un text. asta e tot. poate că asta e şi greşeala mea. ţin foarte mult să fiu văzută nu aşa cum sunt, ci aşa cum mă văd eu pe mine. bullshit? just think about it. ar fi cel mai comod. pt fiecare din noi:)  -

azi era o lumină trandafirie superbă afară, după ploaie. m-a încărcat cu un sentiment de curăţenie absolută. înrudit cu cel de azi-noapte, când, singură în pat, ascultam ploaia şi fulgerele se reflectau pe aşternut. curăţenie, împăcare, linişte. îndepărtare. claustrare. elope. câteva mostre din these o.m last days. (poze făcute de andra şi de mine)

 

well, oricât aş vrea, nu prea pot să scriu nimic, sunt intoxicată de cuvintele altora, nu vreau să scriu, deci, cuvintele altora, e ca şi cum aş repeta un gest de o îndoielnică originalitate, pe care vreau să-l fac amprenta mea. în fine, ştiu că pagina asta dă o senzaţie de “epurare”, că sintetizează egoismul meu şi nevoia mea de ordine şi curăţenie, totuşi, aici nu-i un container, ci o arhivă, whatever, n-am nimic amuzant de zis, şi trebuie să ţin minte clipa asta: când n-aveam nimic amuzant de zis. las în locul retoricii mele imperfect dezvoltate nişte fotografii întunecoase, pe care probabil că o să le dezaprobaţi pentru că au acel glitter, acea ostentaţie deviantart, în fine, mie mi-au plăcut la un moment dat, cred că de-asta le-am păstrat, mă regăsesc puţin în ele, melanj de frig cu plictiseală nejustificată, cu irosire, cu doze letale de nostalgie.

închei aiurea şi patetic. nu-mi place să vă uitaţi la mine când stau în postura asta neajutorată, un element decorativ între perna udată simbolic de lacrimi, rahat, traversez o râpă seacă. so, poze de domnişoară goth, cu simboluri ultrafacile şi clişee psihanalitice.  blame it on the weather.

după o perioadă de cugetări, am găsit, printr-un cotlon cu pise la care am reuşit să rezonez, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care mi-ar putea-o face (spontan sau după ce citeşte chestia asta) un bărbat.

pentru că vreau să plec pe mare. vreau să populez o insulă. în 99% din viaţă m-am simţit o marginalizată pe nedrept, împingând un pic narcisismul, o regină ultargiată (a cui? a depins de situaţie. a unui bal de fiecare zi, poate). şi pentru că eu nu mă vreau maternă, plângăcioasă. şi prima mea iubire (descoperire slash ghicire a cărnii) a favorizat arhetipul ostracizat aici. generând un complex tacit şi viermănos. sunt o păcătoasă, yep. şi soarele meu răsare din blocuri şi tramvaie.

wonderful band: travka

eu azi sunt neinspirată. am câteva petece de hârtie cu flashurile creative din cluj. las praful să se depună un pic peste el. sper că doar praf. pixul se dizolvă în altceva. lichid. nu urină, nu suntem excesivi:) între timp, am mai ascultat ceva

cred că pentru unii dintre noi a devenit boring ascultarea unui disc de-al lui leonard cohen (sau de-ale lui leonmard cohen, în funcţie de gramatica pe care alegeţi s-o adoptaţi). de ce? în primul rând piesele lui cohen compun un decor relativ uşor de speculat, un spaţiu intim-securizant, un paradox al contrastelor, ceva între nomad şi sedentar, între dorinţa corporală excesivă şi volatilitatea sacrală a sentimentului. vălul maiei devine o pânză pe care nu mai încerci nici s-o îndepărtezi, nici s-o sfâşii, căreia îi contempli doar textura, recompunându-i, mental, fineţea, obsesia atingerii etc. muzica lui cohen nu iniţiază, propune doar nişte teme largi cât o sală de dans. nu echilibrează, nu dezvăluie, nu-ţi bicuie nervii: îţi clarfică doar o gamă (destul de redusă) de stări integre, pe care le poţi, cumva, reexperimenta. îţi dă şi o senzaţie de coerenţă, de integrare şi apartenenţă a unui topos pe care îl poţi, la rândul tău, integra, mula pe suprafaţa microcosmului cotidian, sufletesc etc. în fine, nu mă pricep la muzică, dar mă pricep să ghicesc valenţele unei relaţii interpersonale şi gradele la care este ea exploatată, chiar şi în muzică:)

în fine, mi-a lipsit mixajul ăsta de şarm, delicateţe, înlesnind apropierea, contompirea şi imaginea lichidă a depărtării, solitudinii, depresiei - în oglindă.

aşa că am ales 3 piese care înseamnă, încă, destul de mult pentru mine. pentru că asta contează, în fond, felul în care percutez, felul în care îmi “apropriu” produsele astea - ca nişte corpuri străine pe care nu doar că le tolerez…

a thousand kisses deep

famous blue raincoat

magnet e o trupă absolut fascinantă prin faptul că se învârte într-un cerc al anonimatului care nu e nici underground, nici un amestec de stridenţe şi ridiculităţi. ce reuşeşte să spună magnet în plus? mai nimic. dar the tourniquet- albumul lor- e bun, bun, ca o cană de ceai iarna. nici cana de ceai nu spune nimic, dar aduce un element inedit al bunăstării chiar şi în mijlocul unui ambuteiaj de probleme. mie îmi face bine magnet, heals my wounds. preferata mea de la ei e “all you ask”, dar pe youtube n-am găsit decât

fall at your feet

on your side

 

dispoziţie excelentă cu happy tree friends. dar: nervi pt faza cu facultatea. eu meritam să intru prima. EU. cred că o să scriu kestii şi mai deprimate acolo. cred că o să o iau razna de tot. cred că o să fiu o ţintă a batjocurii, o suprafaţă de vopsit clowneşte ca la paintball. ştiu că sunt o prezenţă neimportantă. că totul e din vina celor care au organizat celebra internaţională de română. care a semănat cu o loterie, până la urmă. just a lot of money. şi nervi. foarte mulţi. emoţii, oboseală, emoţii, oboseală. în ciuda aparenţelor, i was really down then. şi olguţa era de asemenea. e singura profă căreia o să-i păstrez o amintire deosebită, şi pe care mi-am făcut-o prietenă. am avut această satisfacţie, at least. şi o s-o revăd mereu cu drag.

dar, revenind la treburile mele crâmpoţite: azi mi-am dat seama ce eliberare înseamnă despărţirea de hd. de casele ei ca nişte hoteluri dărăpănate sau ca nişte spitale de nebuni, gigantice şi vesele în cel mai tragic chip. de aleile năpădite de buruieni şi cantinele dinspre care răzbat acorduri de manea. de îmbrăţişările care dor, ca şi când mi-ar fi zdorbit, pas cu pas, oasele. coloana vertebrală. ca şi când ar fi încercat s-o dizolve. îmbrăţişări care ustură. şi amintirea lor ca acidul clorhidric. de clasa a9a şi umbra ei de animal gigantic, sfârtecându-mi echilibrul şi armonia. de tăcerile lungi, presărate cu otrăvuri, de nevoia de sentimente umane, de gama lor ca un tabel al altor elemente chimice, tabuizate. de poeţii rataţi, de artiştii rataţi, de aerele lor intoxicante. mai rău decât furnalele înfloritoarei epoci de aur. blia blia.

un diptic, un triptic de comportamente pe care nu le mai tolerez. un triptic de ceruri, un triptic de atitudini. ca şi când bucăţile, piesele de puzzle spun mai mult decât imaginea completă. imaginea  completă mereu mai tristă decât umila piesă de puzzle.

sunt întotdeauna prea sinceră cu ceea ce a rămas în urmă.anacronic şi sub pecetea lui “prea demult”

lumea e a unei fete fericite care-şi plimbă căţeii, care merge la piaţă, care răscoleşte trecuturi prin seconduri, trecuturi şi corpuri care putrezesc acum, la 2 m sub pământ, cărora li s-a scurs demult creierul pe nas, scriind pe coşmarurile tale “estetice” cu litere mari, sângeriu-gelatinoase, rotunjite, ca e semi-analfabet c.a.p-ist, că inteligenţa nu e nimic, absolut nimic. lumea poate fi a unei fete ca asta, născute într-un oraş exemplar, cu străduţe exemplare, cu un colectiv muncitoresc exemplar, cu mici crime şi violuri izolate, la umbra înscrisurilor de cretă şi spray auriu, lumea poate fi a mea, care cred că optimismul e aproape la fel de amar ca frumuseţea, dar asta nu-nseamnă că-mi împrăştiu saliva pe suprafaţa lui abstractă (şi dacă ar fi concretă, ar semăna cu un zid de scară, din cel u pattern identic, strobit la neglije). chiar nu trebuie să ne irosim în zâmbete de autoconvingere şi autoîncurajare. în fine, mai bine ne uităm la poze violente cromatic, mâncăm cva light, bem cva light, ne plimbăm ante-hoiturile pe undeva, ascultăm nişte mika. cause:

aşa stau lucrurile (abatorul 5)

…pornim să desenăm monştri cu fundiţe şi cireşe la urechi, să ruinăm castele made in disneyland, să ne îndesăm în cap ideea-găluşcă: toate basmele noastre nu pot însemna decât după-amieze tricky, când ai tăi nu ştiu cum să te facă să adormi sub plapume care nu pot decât să-ţi întreţină frigul derivat din nevoia de altfel altcumva.

e trist că citesc orbitor 3 şi că rememorează celelalte volume la care mi-am racordat pubertatea şi începutul de adolescenţă, as if this is the end of me, şi că mai încolo se întinde o lume tridimensională, fetiţa care s-a degradat lipită de asflat (da, ăsta a fost sentimentul comparându-mi “frumuseţea” machiată de acum cu prospeţimea de la 16 ani, pe diplomele de absolvire: de-gra-dare eroziune pierderea inocenţei pierderea luciului din ochi şi câştigarea lui perfidă în farduri sidefate şi luciu de buze). şi când scrie acolo “îţi aminteşti” e ca şi cum mi-ar vorbi mie dincolo de condiţia de cititor. e ciudat să văd cât am uitat de fapt. acum 2 ani trebuia să merg la sighişoara, voiam să mă întâlnesc acolo cu cineva, nu am mai reuşit. la întoarcere, el mi-a zis că i s-a părut că mă vede pe-acolo de câteva ori. ca pe vreo domniţă. uitasem chestia asta. mi-am readus-o aminte. tot aparenţa mea de fresh meat cu ochi de miel sau de animal mic şi sfios, mutilat din bune intenţii, fără urechi clăpăuge sau fără coadă, era de vină.

e trist că acum 4 ani, când trăiam sub influenţa acestui gen de lecturi, mă simţeam mai vie, normal, începusem să mă debranşez de la utopii, de la formalismul fericirii agape, dar nu citisem încă acele cărţi cu spaime, acele cărţi cu lame în loc de pagini.

atunci începeam liceul. acum sunt un oraş capăt de linie. pornită să devin nod feroviar:)

nu mai şterg tabla, o sparg.

walk with me suzy lee

m-am nimerit pe scările care duc şi aduc de la şcoala 3 (pentru mine asta le rămâne principala îndeletnicire, este locul spre care am mers şi de la care m-am întors cel mai des în primii ani de copilărie lucidă, conştientă şi dornică să-mi deschidă ochii spre lume). ploua şi vegetaţia din jurul izvorului părea o bucată din jungla generalizată de la începutul lumii. luxuriant nu încape aici. păduricea nu te face să te gândeşti la sud-americani. poate la un roman de aventuri cu animăluţe inofensive, ceva gen “vântul prin sălcii”. de fapt aproape am avut sentimentul unui spaţiu securizant construit ad-hoc, cu barele pentru sport din curtea şcolii, cosaşii angajaţi de primărie sau de administratorii de bloc, adăpostindu-se nu foarte grăbiţi, cu bălţile şi mirosul de mlaştină. ceva vecin cu gândul că i still belong here. că fardurile pe care mi le aplic “plecând” sunt bariere de praf şi atât. cremoase, unsuroase, o dată ce se amestecă şi se întrec cu sebumul secretat încă de tenul ăsta car e, orice-ar fi, al unui copil. i am a child, i refuse time, zic cocorosie.

apoi hainele îmi dădeau starea aia de special moment care ar putea să apară în vreun film: îmbrăcată destul de gros, cu ciorapi negri cu dungi vericale şi o rochie de poupee de cire, cu sacou negru de catifea, asorat cu pantofii cu baretă şi o eşarfă imensă, roşie- indie- la gât, here i am climbing up the stairs . cânt broscuţele şi prinţesele care dorm în pădure.

şi darker, ca în vincent (mersi, andreea breazu :D!) gândurile care-mi revin destul de des, gândul la colega mea care a murit, gândul la oraşul ăsta, la terminalul ăsta, la blocul ei turn, la camera ei, la boala ei tacită, la sentimentul straniu pe care l-am avut legat de ea, ceva mixtură între duioşie şi repulsie. gândurile de seara când urc în uscătorie să-mi strâng rufele, şi lumina verde-gălbuie pe care-o aruncă becul de pe casa scării şi foarte multele becuri din vârfurile stâlpilor de beton, înţesate de muşte şi murdărie mă face să mă simt mai mort-colorată decât sunt. culorile moarte sunt culorile vii de mai demult decolorate cu câteva grade. păstrând umile ceva din farmecul unei mari frumuseţi ajunse la vârsta eşuării întru găspodărie, a rezervorului de copii.

şi între timp mai fredonez o piesă

bored enough ca să vreau o zi în şlapi, pe malul unei ape oricât de jegoase. bored enough ca să-mi planific lecturi, vizionări şi escapade pentru următorii 5 ani. vreu un suc cu lime şi mentă. un blue 18 (o să beau azi şi cred că o să-mi placă, includding curacao). un red byte(alternativa). sangria. ceva. vreu un film cu adolescenţi (i had a chat about them today şi dincolo de stupizenie, mi-e dor de vivid colors care se cam estompează acum, o dată cu dosarele şi vrafurile de note bune obţinute vreodată).

mi-au plăcut la nebunie desenele cu care mi-am ilustrat blogul, deşi sacadează (neintenţionat) postul de azi. they kinda illustrate my actual childish self, my actual concept (a se înţerlege: conceptul după care îmi upgrades&schimb stereotipurile şi stereotipiile). cum îmi aranjez ţinutele şi fiţuicile cu viseee pe mine.

p.s.:cât timp am scris am ascultat un interviu al sierrei(rosie= din cocorosie, tipa zice că ele două au o relaţie fratern-erotică, plus că sunt implicate într-un triunghi amoros absolut intens cu anthony (vocea aia de androgin de pe noah’s ark). v-am zis eu că ilustrează psihologia copilului pervers. ele, creativitatea şi toată muzica lor.aproape că vin dintr-un tablou de ryden. minus vampirismul din “meat”